1. De ce unii creÅŸtini sărută mâna preotului?

Părintele Rafail Noica povestea odată (Celălalt Noica, Editura Anastasia, BucureÅŸti, 2002, p. 30) că, în tinereÅ£ea sa, pe când era încă protestant, a fost surprins să observe că unii credincioÅŸi ortodocÅŸi sărută mâna preotului. Într-o zi a întrebat pe unul dintre ei care e justificarea unui asemenea gest. Interlocutorul ortodox i-a răspuns: “Eu personal sărut mâna care-mi dă ceea ce nu pot avea fără preot”. Nedumerit, Părintele Rafail a întrebat din nou: “Åži ce poate un om să-Å£i dea, ceea ce tu, om fiind ca ÅŸi el, nu poÅ£i să ai?” Răspunsul a venit blând: “Prea Cinstitul Trup ÅŸi Sânge al Domnului ÅŸi Mântuitorului nostru”.

2. De ce expresia “trecerea în nefiinÅ£ă” e greÅŸită?

AÅ£i auzit probabil de multe ori expresia "trecerea în nefiinÅ£ă" rostogolindu-se pe canalele mass-mediei; mai cu seamă atunci când e anunÅ£ată moartea unei persoane. Pesemne mulÅ£i dintre cei care folosesc această expresie nu gândesc ÅŸi – mai ales – nu cred neapărat în conÅ£inutul ei. Însă e esenÅ£ial să ÅŸtim ce spunem. Altminteri riscăm să devenim după chipul ÅŸi asemănarea cuvintelor noastre. 

În creÅŸtinism nu poate fi vorba – sub nici un chip – de trecere în nefiinÅ£ă. Åži asta pentru că după ce vom dezbrăca straiele noastre de lut (trupul acesta muritor) vom trece graniÅ£a cerească către Dumnezeu (dacă am dospit în viaÅ£a de aici întru sfinÅ£enie). Moartea nu e trecere în nefiinÅ£ă, ba dimpotrivă – trecere la FiinÅ£ă; iar existenÅ£a noastră pe pământ – o permanentă devenire întru FiinÅ£ă (cum ar spune Constantin Noica). În această perspectivă viaÅ£a în lume nu e o alunecare treptată către o moarte care ne dizolvă fiinÅ£a. Într-un fel viaÅ£a adevărată începe desăvârÅŸit tocmai dincolo de mormânt, în comuniunea veÅŸnică cu Dumnezeu. Moartea devine astfel doar trecerea dintre două camere...

Pentru necredincioÅŸi moartea e un subiect de teroare tocmai datorită nonsensului ei aparent; ce poate fi mai sfâÅŸietor decât gândul că viaÅ£a ar culmina aberant în cimitir? Însă pentru creÅŸtini moartea are un sens. În veacurile primare mulÅ£i păgâni erau puÅŸi pe gânduri, ÅŸi chiar se converteau la creÅŸtinism datorită bucuriei fireÅŸti pe care o vedeau aÅŸternându-se pe chipul martirilor în ultimele lor clipe de viaÅ£ă pământească. De unde îÅŸi hrăneau bucuria aceÅŸti martiri aflaÅ£i la un pas de moarte? Din credinÅ£a în viaÅ£a veÅŸnică ÅŸi mutarea lor la Domnul.

CreÅŸtinismul gândeÅŸte moartea această vizibilă în termeni temporari; aÅŸa cum mărturisim în Crez noi “aÅŸteptăm învierea morÅ£ilor ÅŸi viaÅ£a veacului ce va să vină”. AÅŸadar expresia “trecerea în nefiinÅ£ă” e total nepotrivită limbajului creÅŸtin atunci când vorbim despre moartea unei persoane. În schimb sintagma “trecerea la cele veÅŸnice” e cât se poate de potrivită.

Daniel Chira