În ce a constat această reformă decisivă pentru istoria Bisericii? Mitropolit al Italiei ÅŸi Patriarh al Occidentului, papa avusese timp de secole un rol mai degrabă de arbitru decât de conducător, atât în sânul Bisericii cât si în relaÅ£ia cu puterea laică. Dar începând cu reforma din secolul XI, papa, autodesemnat ca „vicar al lui Hristos” pe pământ, va deveni capul unui adevărat guvern centralizat al Bisericii occidentale după un model monarhic ÅŸi chiar imperial. Astfel opera primilor reformatori care urmăreau mai ales eliberarea Bisericii de sub jugul împăraÅ£ilor ÅŸi feudalilor a fost depăÅŸită de un proiect mult mai mare care a creat o nouă papalitate.

Scopul iniÅ£ial al reformei: autonomia Bisericii faÅ£ă de împărat ÅŸi regenerarea ei spirituală

Am arătat deja în articolul precedent rolul fundamental jucat de monahismul clunisian (ordinul de la Cluny) în regenerarea spirituală a Bisericii care căzuse în mâinile regilor ÅŸi feudalilor puÅ£in conÅŸtienÅ£i de vocaÅ£ia veritabilă a Bisericii. Acapararea clerului de către laici era desemnată a fi fost principala sursă a corupÅ£iei ÅŸi imoralităÅ£ii. Timp de mai bine de un secol monahii clunisieni au desfăÅŸurat o lucrare reformatoare de o amploare ÅŸi de o eficacitate remarcabile pe tot întinsul Europei occidentale, pregătind generaÅ£iile de clerici fără de care marea reformă a papalităÅ£ii nu ar fi fost posibilă. Cuvântul cheie al reformei, libertas Ecclesiae (libertatea Bisericii) a stârnit entuziasmul acestor generaÅ£ii. Însă papalitatea a mers mult mai departe, folosindu-se de această revendicare pentru a justifica emanciparea completă faÅ£ă de puterea laică ÅŸi chiar pentru a inversa rolurile, adică pentru a impune tutela papilor asupra regilor ÅŸi în sens mai larg tutela clericilor asupra întregii societăÅ£i creÅŸtine.
Însă această evoluÅ£ie a lucrurilor se înÅ£elege mai bine dacă este privită în contextul situaÅ£iei dificile în care se găsea papalitatea în perioada care a precedat reforma. Pradă a unei mari instabilităÅ£i politice, ea se zbătea între două feluri de constrângeri. Fie era victima luptelor dintre familiile aristocratice romane aflate în perpetuă rivalitate, fie cădea în mâinile împăratului germanic care intra în Roma cu trupele ÅŸi impunea candidatul său. Secolul X este vremea când se afirmă o nouă dinastie de împăraÅ£i germanici ce au purtat numele de Otto (Otto I a fost încoronat la Roma la 962), care au încercat încă o dată să dea viaÅ£ă visului carolingian de a reface un imperiu universal în care toată creÅŸtinătatea să fie unită în jurul împăratului. Cel care a încarnat cel mai bine acest vis a fost Otto al III-lea care, stabilindu-se la Roma se autointitula „servitor al Apostolilor ÅŸi împărat august al lumii”. În anul 999 el aduce pe tronul pontifical un papă ce ia numele simbolic de Silvestru al II-lea, după numele Sfântului Silvestru, papa contemporan cu împăratul Constantin cel Mare. Dar anul 1000 nu va fi ceasul unui nou Constantin. Planurile împăratului eÅŸuează. Trebuie să amintim că este ÅŸi epoca în care se impune adăugarea lui Filioque în Crez, care îÅŸi are originea în biserica germanică de pe vremea lui Carol cel Mare ÅŸi a fost introdus în Italia de împăraÅ£ii germanici ÅŸi nu de către biserica romană (Henric al II-lea îl impune definitiv în liturghia romană la 1014).

PrezenÅ£a împăraÅ£ilor germanici la Roma ÅŸi puterea pe care o exersau în numirea papilor ÅŸi a episcopilor a făcut ÅŸi mai urgentă necesitatea de a se elibera de sub jugul lor. Primul mare papă reformator, Leon al IX-lea, fusese instalat de împărat la 1048. Însă în timp ce împăraÅ£ii doreau o reformă care să unească întreaga Biserică occidentală în jurul lor, opera papilor îi va depăÅŸi, căci ÅŸi aceÅŸtia doreau unitatea creÅŸtinătăÅ£ii, dar în jurul papalităÅ£ii. Înconjurat de monahi instruiÅ£i ÅŸi zeloÅŸi reformatori, Leon al IX-lea, o personalitate deosebit de energică, este primul care răspândeÅŸte reforma, parcurgând întreaga Europă pentru a Å£ine sinoade locale ÅŸi a înnoi ierarhia prin înlocuirea episcopilor numiÅ£i necanonic de către puterea laică. Nu uităm că Leon al IX este ÅŸi cel care trimite la Constantinopol legaÅ£ii care cer Patriarhului să recunoască autoritatea Romei, ambasadă care va sfârÅŸi printr-o excomunicare reciprocă (este vorba de schisma de la 1054, intervenită puÅ£in după moartea papei).

Grigore al VII-lea ÅŸi Dictatus Papae: naÅŸterea unei monarhii pontificale

Opera lui Leon al IX a fost continuată cu multă perseverenÅ£ă de urmaÅŸii săi. Pentru a scoate de sub influenÅ£a împăratului alegerea papei, Nicolae al II-lea a edictat la 1059 un decret care atribuia pentru prima dată unui colegiu al cardinalilor această funcÅ£ie (cardinalii erau iniÅ£ial clerici care aveau în custodie o biserică de la Roma sau din împrejurimi). AcelaÅŸi decret interzicea căsătoria preoÅ£ilor ÅŸi chiar încuraja credincioÅŸii să participe activ la înlocuirea clericilor căsătoriÅ£i. Însă personalitatea care marchează apogeul reformei a fost Grigorie al VII-lea, care devine papă în 1073: după numele său, opera reformatoare a acestei epoci s-a obiÅŸnuit a se numi reforma gregoriană). Dotat cu o personalitate zdrobitoare, hotărât să dărâme orice obstacol în calea obiectivelor papalităÅ£ii, el intră imediat într-un adevărat război cu împăratul Henric al IV-lea, pe care-l ÅŸi excomunică reproÅŸându-i instalarea necanonică a episcopilor germanici. Se desfăÅŸoară acum faimoasa „controversă a investiturilor” în legătură cu rolul pe care împăratul ÅŸi papa îl au în alegerea episcopilor. În 1075, Grigore al VII-lea edictează un document fundamental numit Dictatus papae în care rezumă într-o listă de 27 de afirmaÅ£ii concepÅ£ia papalităÅ£ii despre propria supremaÅ£ie asupra puterii laice, dar ÅŸi asupra întregii Biserici. Papa îÅŸi arogă dreptul de a-l detrona pe împărat ÅŸi chiar de a-i dezlega pe subiecÅ£i de jurământul de fidelitate faÅ£ă de orice principe sau rege care iese din ascultarea papei. Puterea laicilor se exersează sub tutela clericilor, în vârful ierarhiei aflându-se papa. AÅŸa se înÅ£elege mai bine de ce era atât de important să se generalizeze celibatul preoÅ£ilor: întreaga societate creÅŸtină trebuia să fie tutelată de un corp al clericilor cu o viaÅ£ă considerată superioară, care se găsea în fruntea unei societăÅ£i organizate într-o ierarhie a ordinelor (cuvântul „ordine” sau „ordine justă” fiind un alt cuvânt cheie al reformei).

Astfel, spre deosebire de echilibrul numit ÅŸi „simfonic” între puterea imperială ÅŸi Biserică la care se ajunsese în imperiul bizantin (e drept, după o îndelungată luptă cu împăraÅ£ii perioadei iconoclaste), lupta pentru « libertate » ÅŸi « ordine justă » în Biserica apuseană este rodul unei înÅ£elegeri foarte diferite despre ceea ce este corpul Bisericii ÅŸi unitatea sa, despre preoÅ£ie ÅŸi arhierie în Biserică. Tot evul mediu occidental a fost dominat de lupta între papă ÅŸi împărat, mai apoi de raporturile între papalitate ÅŸi monarhiile europene, ÅŸi de compromisurile politico-juridice cu papa, care au marcat construcÅ£ia statelor occidentale. Un prim astfel de compromis care încheie pentru o vreme „controversa investiturilor” este concordatul de la Worms de la 1122 (episcopii sa fie „investiÅ£i” de către papa în ce priveÅŸte funcÅ£ia lor religioasă ÅŸi abia după aceea sa primească din partea împăratului privilegiile lor feudale). Acest neîncetat arbitraj în jurul revendicării unor drepturi conflictuale a dus la o dezvoltare fără precedent a dreptului în contextul înfruntării dintre juriÅŸtii papei ÅŸi juriÅŸtii împăratului sau ai regelui, ceea ce a marcat gândirea occidentală până în ziua de azi.

Ioana Georgescu-Tănase