Dă-mi, Doamne, ca să fiu numai de jar cu Tine
Åži patima zvârlită să-ngheÅ£e lângă mine.
Cum am iubit păcatul, să Te-ndulcesc, să plâng
Åži-n aÅŸternuturi noaptea, să Te doresc nătâng.
Tânjesc atât de Tine, cum mi-ar lipsi lumina
Åži mă ascund de mine ÅŸi nici nu vreau să-mi spun.
Mă simt cât sunt de hâd, că mi-e-nvechită vina
Åži, totuÅŸi, îmi doresc pe suflet să Te-adun.
Am vrere juruită, simÅ£irea să mi-o prinz,
Să-i strâng în pumn cenuÅŸa ÅŸi să o cercetez
Åži dintr-un licuric de spuză să-i aprinz,
Cu îndrăzneală aspră al Pustnicilor crez.
Mi-e atât de tristă carnea, gândul atât mă doare!
AÅŸ vrea să fug, dar unde? Cerul e mort în mine;
ÅŸi nici un drum nu duce la Crucea de scăpare.
Toate sunt risipite în vraijde după Tine.
TristeÅ£ea mea adâncă, cine să te cunoască,
cu faÅ£a ta de ceară ÅŸi lacrima învinsă!
Tu-mi tremuri din icoana ce-ncearcă să zâmbească,
sub candela plecată, spre tâmpla cea ninsă.
Ce poate fi această năvolnică simÅ£ire,
care aduce-a smirnă cu boarea ei fierbinte?
AÅŸ vrea să spun atâtea, ceva de peste fire,
dar mi-e aripa ruptă ÅŸi nu mai am cuvinte.
Privirea Ta cu aur îmi scrie în privire
ÅŸi sub obrazul Tău, înfrânt înlăcrimez.
Åži ca un orb spre Tine mă-ntorc din risipire,
pe-oglinda dinlăuntru blândeÅ£ea să-Å¢i visez.
Lacrima adevărată nu e slăbiciune,
ci izvorâri de fund, de pură Dăruită.
Ea pică-nseninată de-a inimii minune,
s-adauge la smerenii podoabă mai sporită.
Cât ÅŸarpe remuÅŸcarea cu dinte neadormit
îmi muÅŸcă-n măruntaie, mă-neacă-n gând smintit,
de nu mă mai încap, de nu mă mai tihnesc.
Cu ce să îl ucid, cu ce să-l potopesc?
Mi-a fost de-ajuns să-Å¢i vând pe aur FaÅ£a bună,
ca inima-ndârjită, cuprinsă de vâltori,
să-ÅŸi potolească toată pornirea ei nebună,
oprită ca furtuna, pe liniÅŸtea din flori.
De ce Slova Ta îmi pare-atât de nouă?
De ce-mi aud în ea fântâna duioÅŸiii?
De ce din stih bătrân, ca dintr-un lan în rouă,
îmi suie atât de zvelt argintul ciocârliii?
Si din cenuÅŸa oarbă a vieÅ£ii părăsite,
îmi pâlpâie Iubirea, ca pasărea măiastră.
Åži, poate-ntâia oară, cu spaime presimÅ£ite,
Å¢i-aduc îngrijorat un sfârc de floare-albastră.
Laleaua-nchipuirii mi-am pus în pod de palmă.
Paharul ei albastru din care poţi sorbi,
înviorează-n suflet cu vioara-i valmă
ceva din amintirea prunceÅŸtii bucurii.
Te mângâi, mângâind cu genele un nor
ÅŸi cuta de pe lac, ÅŸi raiul din amurg.
Din hora de culori cu tine mă-nfăÅŸor
ÅŸi răsfirat prin boare cu Tine-n seară curg.
Verigă de sfinÅ£enii pluteÅŸte peste nori,
Când harnic ne înfrângem ÅŸi darnic biruim.
Ne scufundăm ÅŸi creÅŸtem de nevăzut război.
Åži din noian de patimi, virgini ne-nnoim.
Să-Å£i strângi tu trandafirul din inimă-n petale,
să treci ca o plutire cu mâinile la piept.
Nu te lăsa rănit de ochii de pe cale,
păstrează-Å£i gândul cast ÅŸi gestul înÅ£elept.