Omul nu devine cu adevărat el însuși – pe deplin om după chipul lui Dumnezeu – decât atunci când trăiește în și pentru aproapele său. Devine om numai prin împărtășire, participare. Dostoievski ilustrează magistral acest lucru în „Frații Karamazov“. Reluând o istorioară populară, redă povestea unei bătrâne care, foarte rea fiind în viața ei, s-a pomenit după moarte într-un cazan de foc. Îngerul ei păzitor, străduindu-se să găsească măcar o faptă bună în toată viata ei, și-a amintit că, într-o zi, azvârlise unei cerșetoare un fir de ceapă peste gardul grădinii. Bucuros, a luat ceapa, i-a întins-o femeii și a început s-o tragă afară. Văzând ce se întâmplă, cei împreună pătimitori cu ea s-au repezit să se agațe de ea, nădăjduind să iasă și ei. Speriată și indignată, bătrâna a început să-i lovească cu picioarele strigând: „Lăsați-mă! Pe mine mă scoate, nu pe voi. E ceapa mea, nu a voastră“. În acest moment, ceapa s-a rupt și bătrâna a căzut înapoi în foc.

Dacă bătrâna ar fi spus „e ceapa noastră“, n-ar fi fost oare firul acela destul de trainic pentru a-i scoale pe toți din cazan? Dar spunând „a mea, nu a voastră“, și-a pierdut dimensiunea umană. Refuzând să împartă și-a renegat calitatea de persoană. Persoana cu adevărat umană, credincioasă chipului Sfintei Treimi, este cea care spune „noi“, nu „eu“, „al nostru“, nu „al meu“. Fiul lui Dumnezeu ne-a lăsat rugăciunea „Tatăl nostru“, nu „Tatăl meu“. Prima comunitate apostolică de creștini împărțea totul: „Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni... Toți cei ce erau împreună la un loc aveau toate de obște.“ (Faptele Apostolilor 2, 42-44). Acum, după nouăsprezece veacuri, dacă vrem să fim creștini adevărați avem neapărată nevoie să regăsim sensul comuniunii, să reînvățăm să împărțim firul de ceapă.
† Mitropolitul Kalistos Ware, Împărăția lăuntrică

După Ioan Damaschin, unele dintre lucrările Proniei lui Dumnezeu sunt din bunăvoință și altele din îngăduință. Dumnezeu îngăduie ca cineva să cadă în nenorociri ca să fie arătată virtutea lui ascunsă, precum a fost cu Iov. Alta dată îngăduie să sufere omul sfânt, precum Apostolul Pavel, ca să nu piardă harul Lui și să cadă în trufie... De asemenea este îngăduit să cadă cineva ca să fie îndreptat de vreo patimă, precum, de exemplu, cineva care are patima lăudăroșeniei: îngăduie Dumnezeu să cadă în curvie ca să se căiască și să se spovedească. Pentru că atunci când nu putem să înțelegem nimicnicia trufiei, Dumnezeu îngăduie căderea într-un oarecare păcat pe care îl înțelegem ca să ne vindecăm de altă ascunsă patimă și astfel să ne mântuim.
† Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă

După cum ceara neîncălzită și tare nu poate să primească pecetea ce se pune pe ea, la fel și sufletul neîncercat de osteneli și de neputințe nu poate primi asupra sa pecetea virtuților lui Dumnezeu.
Sbornicul, Cuviosul Serafim de Sarov

Întrebat-au surorile pe fericita Singlitichia: cum putem să ne mântuim? Ea a răspuns: Noi toți știm cum să ne mântuim! Dar din pricina neglijenței ne pierdem mântuirea. Mai întâi de toate trebuie să păstrăm ceea ce a spus Domnul: "iubește pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul și pe aproapele tău ca pe tine însuți". Iată unde este mântuirea – într-o îndoită iubire.
Matericul, Cuvintele sfintelor femei nevoitoare culese de Avva Isaia pentru monahia Teodora

Răbdarea învață sufletul să se mângâie și să nu slăbească de mulțimea războaielor și a necazurilor. Pe ea neavând-o Iuda, a găsit moartea cea îndoită, ca un lipsit de experiența războiului. Răbdare având Petru, deși a căzut, ca un încercat în război a biruit pe diavolul care-l doborâse. Pe ea aflând-o monahul acela care a căzut în desfrânare, a biruit pe cel care l-a biruit, nesupunându-se gândului deznădejdii care-l împingea să părăsească chilia și pustiul... Această fericită virtute a răbdării l-a desăvârși pe Iov și toate bunătățile lui cele dintâi. Deci cel ce-și cunoaște lupta se nevoiește întâi să aibă răbdare. Căci zice marele Vasile: "Să nu porți război deodată cu toate patimile, că poate slăbind te vei întoarce la cele dinapoi și nu te vei afla pregătit pentru Împărăția Cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi pe rând, începând de la răbdarea celor ce vin asupră-ți".
Filocalia 5, Petru Damaschin

Selecția textelor: Daniel Chira