Omul nu devine cu adevărat el însuÅŸi – pe deplin om după chipul lui Dumnezeu – decât atunci când trăieÅŸte în ÅŸi pentru aproapele său. Devine om numai prin împărtăÅŸire, participare. Dostoievski ilustrează magistral acest lucru în „FraÅ£ii Karamazov“. Reluând o istorioară populară, redă povestea unei bătrâne care, foarte rea fiind în viaÅ£a ei, s-a pomenit după moarte într-un cazan de foc. Îngerul ei păzitor, străduindu-se să găsească măcar o faptă bună în toată viata ei, ÅŸi-a amintit că, într-o zi, azvârlise unei cerÅŸetoare un fir de ceapă peste gardul grădinii. Bucuros, a luat ceapa, i-a întins-o femeii ÅŸi a început s-o tragă afară. Văzând ce se întâmplă, cei împreună pătimitori cu ea s-au repezit să se agaÅ£e de ea, nădăjduind să iasă ÅŸi ei. Speriată ÅŸi indignată, bătrâna a început să-i lovească cu picioarele strigând: „LăsaÅ£i-mă! Pe mine mă scoate, nu pe voi. E ceapa mea, nu a voastră“. În acest moment, ceapa s-a rupt ÅŸi bătrâna a căzut înapoi în foc.

Dacă bătrâna ar fi spus „e ceapa noastră“, n-ar fi fost oare firul acela destul de trainic pentru a-i scoale pe toÅ£i din cazan? Dar spunând „a mea, nu a voastră“, ÅŸi-a pierdut dimensiunea umană. Refuzând să împartă ÅŸi-a renegat calitatea de persoană. Persoana cu adevărat umană, credincioasă chipului Sfintei Treimi, este cea care spune „noi“, nu „eu“, „al nostru“, nu „al meu“. Fiul lui Dumnezeu ne-a lăsat rugăciunea „Tatăl nostru“, nu „Tatăl meu“. Prima comunitate apostolică de creÅŸtini împărÅ£ea totul: „Ei stăruiau în învăÅ£ătura apostolilor, în legătura frăÅ£ească, în frângerea pâinii ÅŸi în rugăciuni... ToÅ£i cei ce erau împreună la un loc aveau toate de obÅŸte.“ (Faptele Apostolilor 2, 42-44). Acum, după nouăsprezece veacuri, dacă vrem să fim creÅŸtini adevăraÅ£i avem neapărată nevoie să regăsim sensul comuniunii, să reînvăÅ£ăm să împărÅ£im firul de ceapă.
† Mitropolitul Kalistos Ware, ÎmpărăÅ£ia lăuntrică

După Ioan Damaschin, unele dintre lucrările Proniei lui Dumnezeu sunt din bunăvoinÅ£ă ÅŸi altele din îngăduinÅ£ă. Dumnezeu îngăduie ca cineva să cadă în nenorociri ca să fie arătată virtutea lui ascunsă, precum a fost cu Iov. Alta dată îngăduie să sufere omul sfânt, precum Apostolul Pavel, ca să nu piardă harul Lui ÅŸi să cadă în trufie... De asemenea este îngăduit să cadă cineva ca să fie îndreptat de vreo patimă, precum, de exemplu, cineva care are patima lăudăroÅŸeniei: îngăduie Dumnezeu să cadă în curvie ca să se căiască ÅŸi să se spovedească. Pentru că atunci când nu putem să înÅ£elegem nimicnicia trufiei, Dumnezeu îngăduie căderea într-un oarecare păcat pe care îl înÅ£elegem ca să ne vindecăm de altă ascunsă patimă ÅŸi astfel să ne mântuim.
† Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă

După cum ceara neîncălzită ÅŸi tare nu poate să primească pecetea ce se pune pe ea, la fel ÅŸi sufletul neîncercat de osteneli ÅŸi de neputinÅ£e nu poate primi asupra sa pecetea virtuÅ£ilor lui Dumnezeu.
Sbornicul, Cuviosul Serafim de Sarov

Întrebat-au surorile pe fericita Singlitichia: cum putem să ne mântuim? Ea a răspuns: Noi toÅ£i ÅŸtim cum să ne mântuim! Dar din pricina neglijenÅ£ei ne pierdem mântuirea. Mai întâi de toate trebuie să păstrăm ceea ce a spus Domnul: "iubeÅŸte pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul ÅŸi pe aproapele tău ca pe tine însuÅ£i". Iată unde este mântuirea – într-o îndoită iubire.
Matericul, Cuvintele sfintelor femei nevoitoare culese de Avva Isaia pentru monahia Teodora

Răbdarea învaÅ£ă sufletul să se mângâie ÅŸi să nu slăbească de mulÅ£imea războaielor ÅŸi a necazurilor. Pe ea neavând-o Iuda, a găsit moartea cea îndoită, ca un lipsit de experienÅ£a războiului. Răbdare având Petru, deÅŸi a căzut, ca un încercat în război a biruit pe diavolul care-l doborâse. Pe ea aflând-o monahul acela care a căzut în desfrânare, a biruit pe cel care l-a biruit, nesupunându-se gândului deznădejdii care-l împingea să părăsească chilia ÅŸi pustiul... Această fericită virtute a răbdării l-a desăvârÅŸi pe Iov ÅŸi toate bunătăÅ£ile lui cele dintâi. Deci cel ce-ÅŸi cunoaÅŸte lupta se nevoieÅŸte întâi să aibă răbdare. Căci zice marele Vasile: "Să nu porÅ£i război deodată cu toate patimile, că poate slăbind te vei întoarce la cele dinapoi ÅŸi nu te vei afla pregătit pentru ÎmpărăÅ£ia Cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi pe rând, începând de la răbdarea celor ce vin asupră-Å£i".
Filocalia 5, Petru Damaschin

Selecţia textelor: Daniel Chira