Dinastia Comnenilor va deschide o perioadă fastă de renaștere politică și culturală în Bizanț. Însă în efortul de război împotriva avansării musulmane, împăratul Alexie avea nevoie de sprijinul unor trupe străine. Cunoscând calitatea militară a cavalerilor franci, el trimite în 1095 o ambasadă papei Urban al II-lea cerându-i să-i înlesnească venirea câtorva contingente de cavaleri pe care să-i poată înrola ca mercenari sub comanda sa. Papa Urban avea însă alte planuri, ceea l-a surprins pe împărat care a trebuit să facă față unui nou fenomen militar și religios: cruciadele.

I. Relațiile Bizantinilor cu noua monarhie papală după schisma de la 1054

Pentru a înțelege declanșarea cruciadelor este util să ne oprim puțin asupra relațiilor dintre Roma și Constantinopol în secolul al XI-lea, secol marcat de reforma papalității –despre care s-a scris în articolele precedente- și de schisma de la 1054, numită mai târziu „marea schismă” dintre Roma și Constantinopol, care durează până în prezent. La 16 iulie 1054 ambasadorii papei Leon al IX-lea au depus la Sfânta Sofia o bulă de excomunicare a patriarhului Constantinopolului (urmată de un act reciproc al acestuia), reproșând Bisericii de la Constantinopol că nu recunoaște autoritatea papei, că ar fi modificat Crezul înlăturând Filioque („și de la Fiul”) și că ar avea practici liturgice deosebite de Biserica Romei. Nu ne oprim aici asupra problemelor teologice (am amintit deja că Filioque a fost introdus în biserica francilor de Carol cel Mare la 794 și adoptat de Roma foarte târziu, la 1014, sub presiunea împăratului germanic). Excomunicări reciproce mai existaseră în trecut și diferențele dogmatice și liturgice s-ar fi putut discuta în sânul unui nou conciliu ecumenic, însă noua ecleziologie a Romei, adică reorganizarea Bisericii după modelul monarhiei papale, era de neacceptat pentru Constantinopol, care perpetua structura colegială și sinodală a Bisericii, primită de la început de la apostoli. Bizantinii înțelegeau că pe lângă modificările dogmatice scopul papilor era mai ales afirmarea autorității lor supreme asupra tuturor creștinilor și asupra tuturor statelor creștine.
Planul inițial de cruciadă al papei Grigorie al VII-lea era simplu: trimițând trupe Bizantinilor, aceștia ar fi acceptat până la urmă unirea cu Biserica romană, primind supremația Papei – plan care nu s-a putut pune în practică decât în vremea papei Urban al II-lea. La conciliul de la Clermont din 1095, rămas celebru prin chemarea generală la cruciadă formulată aici, papa Urban al II-lea a folosit și el argumentul că Occidentul trebuie să vină în ajutor creștinilor din Orient împotriva musulmanilor, având ca scop final cucerirea sau eliberarea Ierusalimului, cetate a cărei importanță pentru mântuirea creștinilor a fost complet redefinită. Însă obiectivul Bizantinilor nu era deloc luarea Ierusalimului, pierdut de multe secole, ci doar asigurarea unei linii de apărare care să oprească avansarea musulmanilor spre Constantinopol. De fapt, venirea cruciaților a adus mai multe pagube decât ajutor pentru imperiu, pentru că pe de-o parte a condus la unirea într-o defensivă comună a șefilor musulmani dezbinați până atunci, iar pe de altă parte a pus în pericol chiar Constantinopolul, care va sfârși prin a cădea în mâinile Francilor și ale Venețienilor în timpul cruciadei a IV-a de la 1204, un traumatism fără seamăn, care va da semnalul declinului și căderii Bizanțului în ciuda redobândirii capitalei imperiale la 1261.

II. Prima cruciadă: de la zidurile Constantinopolului la cucerirea Ierusalimului

« Împăratul Alexie primi vestea apropierii grabnice a francilor cu oaste multă. /…/ Dar realitatea era încă mai gravă și mai înfricoșătoare decât toate zvonurile. Tot Apusul, cu mulțimea sa de neamuri barbare viețuind între Atlantic și Adriatică pornise cu familii întregi către Asia, traversând Europa de la un capăt la altul». Iată cum Ana Comnena, fiica împăratului Alexie I Comnenul își amintea cu groază de prima venire a cruciaților la Constantinopol în drum spre Ierusalim la 1096. Surpriza Bizantinilor era totală în fața mulțimii fără număr care s-a oprit la zidurile cetății: ei așteptau o trupă de cavaleri mercenari și acum trebuiau să facă față unei mase anarhice de familii întregi, femei și copii purtând semnul crucii și neavând decât un singur țel: eliberarea Ierusalimului. Pe drum însă ei îi înspăimântau pe locuitori cu jafurile și nelegiuirile lor, fiind înfometați și fanatizați de predicile unor conducători, cum a fost celebrul Pierre l’Ermite (Petru Sihastrul), principalul șef al acestei prime mișcări, numite și „cruciada săracilor”. Aceasta a fost urmată de așa zisa „cruciadă a baronilor” condusă de mari feudali ai Apusului însoțiți de cavaleri de renume. Cu aceștia împăratul Alexie reușește să ajungă la o înțelegere și cu ajutorul lor redobândește Niceea și avansează spre Antiohia, însă în cursul asediului acestei cetăți relațiile se strică. Atunci cruciații continuă pe cont propriu și reușesc să cucerească Antiohia, începând aici fondarea primelor entități politice ale latinilor catolici în Å¢ara Sfântă. Succesul militar e încununat prin luarea Ierusalimului la 1099, ceea ce răsună în tot Occidentul ca o mare victorie simbolică.

III. O inovație apuseană: cruciada în Å¢ara Sfântă ca mijloc de răscumpărare și mântuire

Cruciații nu i-au surprins pe Bizantini numai prin comportamentul lor ci și prin credința lor, în care ortodocșii nu se mai puteau regăsi. Un act de violență ca războiul era predicat chiar de Biserică și justificat ca un mijloc de răscumpărare și mântuire prin noile canoane prescrise de papă: „oricui va lua drumul Ierusalimului pentru a elibera Biserica lui Dumnezeu /…/ i se va considera acesta în loc de orice act de penitență” (Conciliul de la Clermont din 1095). Pelerinaje la locurile sfinte existau deja, dar se ajunge la o confuzie între pelerinaj și război sfânt, așa cum se ajunge și la confuzia între rolul preotului și cel al soldatului, Bizantinii fiind revoltați de practicile liturgice ale preoților-soldați pe câmpul de luptă. Ierusalimul terestru, exaltat ca centru al lumii și poartă a Ierusalimului ceresc, devine un element esențial al credinței, cruciații visând să moară acolo și să fie înmormântați cât mai aproape de Sfântul Mormânt, în ideea pregătirii pentru a Doua Venire a lui Hristos, așteptată de ei în locul acela. Cei căzuți în cruciadă sunt declarați automat martiri ai lui Hristos. E adevărat că și împărații Bizanțului au încercat câteodată să introducă acest fel de concepții în armata bizantină și în Biserică, însă Biserica nu le-a acceptat niciodată în definirea credinței ortodoxe și a cultului (spre exemplu Patriarhul s-a opus împăratului Nicefor Focas care ceruse ca soldații morți în luptele împotriva musulmanilor să fie introduși în cultul martirilor). Ei sunt martiri în sensul unei jertfe omenești prin care se apără țara și nu în sensul participării la taina jertfei lui Hristos pe cruce, singura mântuitoare pentru umanitate.
Seria cruciadelor a adâncit deci despărțirea dintre Biserica Romei și a Constantinopolului nu numai pe plan politic ci și ca înțelegere a credinței creștine. Acestea fiind spuse, nu putem totuși privi cruciadele numai ca un fenomen negativ. Mulți dintre cei care își părăseau casele și luau drumul plin de pericole spre Å¢ara Sfântă cu crucea cusută pe veșmânt erau mânați de o sinceră dorință de a-și răscumpăra păcatele printr-un act de sacrificiu. În ciuda nelegiurilor înfăptuite pe drum, ei trăiau și o experiență a pelerinajului la locuri sfinte, angajându-se nu doar într-o aventură fanatică –așa cum s-a interpretat deseori în mod simplist- ci și într-un parcurs spiritual, dar pe care-l împlineau într-un mod specific spiritualității care se dezvolta atunci în Occident.

Ioana Georgescu Tãnase

Bibliografie:
Jean Meyendorff, Aristeides Papadakis, L’Orient chrétien et l’essor de la papauté, Cerf, 2001
Michel Balard, Les Latins en Orient, PUF, 2006
Elisabeth Malamut, Alexis Ier Comnène, Ellipses, 2007