Adaugat la: 1 Septembrie 2009 Ora: 15:14

Frații noștri, animalele (I)

« Într-o zi, am ucis fără trebuinţă o muscă ; rănită de moarte, biata de ea se târa pe pământ. Am plâns trei zile în şir din pricina cruzimii mele faţă de o făptură, şi până acum îmi amintesc de această întâmplare.

Pe balconul meu de la depozit se aflau nişte lilieci ; într-una din zile, am vărsat peste ei apă clocotită ; şi iarăşi am plâns amarnic. De atunci nu am mai făcut rău niciunei făpturi. Într-o zi (…) am văzut în drum un şarpe tăiat în bucăţi ; fiecare segment se zvârcolea convulsiv. Am fost cuprins de milă pentru orice vietate, pentru fiecare făptură care pătimeşte, şi am plâns îndelung în faţa lui Dumnezeu » (Sf. Siluan – « Scrieri – Întâmplări trăite » ).

Faptul că Dumnezeu a acordat omului, în a şasea zi a Facerii, dreptul de a stăpâni peste toate făpturile pământului, pune în lumină dubla natură a fiinţei omeneşti, făcută după chipul şi asemănarea Tatălui ceresc, dar şi din aceeaşi ţărână cu celelalte vieţuitoare. Puterea dată omului asupra celorlalte făpturi, semnifică în acelaşi timp asemănarea lui cu Dumnezeu, al Cărui Duh sălăşluieşte în el, şi înrudirea lui cu celelalte vieţuitoare, prin natura sa trupească, aşa încât, stăpînirea omului asupra animalelor înseamnă, pe plan spiritual, supremaţia Duhului asupra cărnii – dar nicidecum opoziţia lor, tot aşa cum sistemul nervos comandă toate mădularele şi organele trupului fără violenţă şi fără să intre în conflict cu funcţiile lor specifice.

Dumnezeu a plasat omul în centrul Creaţiei nu pentru a face din el un tiran plin de trufie, arogant şi dispreţuitor faţă de celelalte vieţuitoare, ci dimpotrivă, pentru ca el sa fie păzitorul şi ocrotitorul tuturor făpturilor pămîntului, care au fost toate făcute de acelaşi Tată ceresc şi din aceeaşi ţărână ca şi omul. Prin urmare, cel ce se arată dispreţuitor, arogant, duşmănos sau indiferent faţă de o făptură vie, îşi arată dispreţul, aroganţa, duşmănia sau indiferenţa faţă de lucrarea lui Dumnezeu, şi deci se înfrăţeşte – fără să o ştie şi numindu-se creştin - cu vrăjmaşul lui Dumnezeu, duhul trufiei, al învrăjbirii şi al dezbinării, care a prilejuit căderea omului, destrămând unitatea şi armonia iniţială a Creaţiei. Căci prăbuşirea lui Adam va antrena căderea tuturor celorlalte făpturi asupra cărora stăpâneşte, dat fiind poziţia lor subalternă care le obligă să împărtăşească soarta nevrednicului lor stăpân.

Rupând alianţa cu Dumnezeu, sufletul omenesc rupe în acelaşi timp legătura cu celelalte fiinţe şi cu propria lui fiinţă: « Sufletele, în măsura în care sunt spurcate şi întunecate, nu pot nici să se vadă între ele, nici să se vadă pe ele însele. Dar dacă se purifică, dacă se întorc la creaţia originară, ele pot vedea cu claritate cele trei ranguri, vreau să spun cel care este sub ele, cel care este deasupra lor, şi propriul lor rang, unde se pot vedea între ele » (Sf. Isaac Sirul – « Cuvântări ascetice »).

Cele trei ranguri ale Creaţiei – divin, omenesc şi natural – sunt toate trei făcute de Dumnezeu şi prezintă prin urmare o dimensiune comună, spirituală şi sfântă, care asigură unitatea şi armonia întregii Creaţii. Arca lui Noe care va adăposti împreună cu omul reprezentanţi ai tuturor speciilor animale, are menirea de a reconstitui unitatea iniţială a Creaţiei, întemeiată pe alianţa între Dumnezeu, om şi lumea naturală, care va permite, după potop, o a doua facere a lumii. Tot aşa, naşterea Mântuitorului într-un staul, restabileşte alianţa între Duhul lui Dumnezeu, fiinţa omenească şi făpturile necugetătoare, realizând astfel, pentru a treia şi ultima oară, unitatea spirituală a Creaţiei.

Grădina Edenului era în acelaşi timp un rai natural şi spiritual, prin prezenţa Duhului lui Dumnezeu la toate nivelurile Creaţiei. Iar dacă omul a fost socotit vrednic să stăpînească asupra celorlate vieţuitoare şi asupra lumii naturale, nu este datorită valorii lui proprii sau meritelor sale personale, ci în numele Tatălui ceresc, ca reprezentant şi păzitor al Duhului şi Voinţei lui Dumnezeu, fără de care făptura omeneasă nu este decât pulbere şi se va întoarce în pulbere.

Odată ce a rupt alianţa cu Duhul lui Dumnezeu, omul devine nevrednic de a stăpâni asupra lumii naturale. Căzut sub puterea celui necurat, care răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, caută să distrugă unitatea Creaţiei, aducând vrajba şi dezbinarea între cele trei niveluri ale ei – divin, omenesc şi natural –, omul nu va mai putea să stăpânească peste lume decât prin mijloacele samavolnice ale unui tiran, prin violenţă şi vărsare de sânge, prin forţa armelor şi a maşinilor destinate exploatării deşănţate a resurselor naturale, şi prin distrugerea concomitentă şi interdependentă a ordinei spirituale şi a echilibrului natural : poluarea văzduhului, pământului şi apelor care pune în primejdie la ora actuală viitorul planetei este consecinţa acestei tiranii smintite şi iresponsabile a omului asupra lumii naturale.

Înrudirea noastră cu celelalte vieţuitoare ale pământului este o evidenţă în acelaşi timp biologică şi psihologică : toate funcţiile noastre vitale – respiraţia, nutriţia, somnul, procreaţia etc – le avem în comun cu făpturile necugetătoare, şi toate trăsăturile de caracter omeneşti au un corespondent în lumea animală. De aici, bogatul simbolism animalier pe care-l întâlnim în toate culturile lumii, şi nenumăratele comparaţii între om şi animal ale limbajului de zi cu zi : blând ca un mieluşel, viclean ca vulpea, încăpăţânat ca un catâr, semeţ ca un cocoş, harnic ca o albină sau o furnică, flămând, lacom sau sângeros ca un lup, morocănos ca ursul – de la care provine adjectivul « ursuz » – şi aşa mai departe…

Această legătură naturală de netăgăduit între fiinţa umană şi făpturile necuvântătoare, explică faptul că imaginaţia omenească a atribuit acestora, în decursul istoriei, cele mai diverse – şi de multe ori contradictorii – semnificaţii simbolice, alegorice sau ideologice, animalul fiind uneori venerat, adorat şi ridicat la rangul unei divinităţi, şi alteori, dimpotrivă, hulit, blestemat şi presecutat ca fiind o întrupare diavolească : « Bietele animale, câte au avut de pătimit din partea noastră ! Le-am gândit în toate chipurile : le-am divinizat în templele noastre peruviene, (…) le-am duşmănit în Evul Mediu când le învinuiam de magie neagră, le-am iubit, ne-am temut de ele, le-am adorat, le-am exploatat, am făcut mâncare din ele. Nu există participiu trecut pe care câinii să nu-l fi îndurat ! » (Boris Cyrulnik – « Hrana afectivă »).

Materialismul modern s-a slujit şi el de animal aidoma mitologiilor din vechime, făcând din acesta modelul exemplar al făpturii omeneşti, care fabricată conform legilor naturii ca şi celelalte vieţuitoare, va fi deposedată de dimensiunea ei spirituală şi dumnezeiască : « Ştiu bine că misterul păcatului originar ţine de domeniul credinţei şi nu al raţiunii. Eu pot concepe cât se poate de bine, fără niciun fel de mister, ce este omul. Văd că el vine pe lume ca şi celalalte animale(…) ; oamenii sunt făcuţi precum animalele şi plantele, pentru a creşte, a trăi un anume timp, a-şi produce semenii şi a muri » (Voltaire – « Scrisori filozofice »).

Reducerea omului la natura lui animală, şi reducerea vieţii înseşi la mecanica oarbă a naturii, care creează cu o mână şi distruge cu cealaltă, reprezintă fără îndoială invenţia filzofică cea mai smintită din istoria omenirii, care printr-o inversiune diavolească a valorilor şi a ordinei fireşti a lucrurilor, pretinde că inferiorul poate produce superiorul – deşi nu s-a văzut nicicând o grădină care să producă un grădinar sau o casă care să zămislească un arhitect ! – şi susţine că măreţul edificiu al cosmosului şi al vieţii ar fi fructul întâmplării – în pofida faptului că ştiinţa dezvăluie fără încetare, la toate nivelurile universului – microscopic, astronomic, fizic, chimic, biologic – structuri organizate în funcţie de o logică riguroasă şi cârmuite de legi de o precizie matematică.

« Animalizarea » omului este o aberaţie tot atât de monstruoasă ca şi cultul omului « nou » - şi a personalităţilor care încarnează acest mit – după aşa zisa moarte a lui Dumnezeu : supraomul lui Nietzsche, proletarul mesianic al marxiştilor sau rasa superioară a naziştilor. Aceste două tendinţe paralele şi în aparenţă contradictorii, vor culmina cu această absurditate supremă conform căreia omul ocupă, pe de o parte, o poziţie înjositoare, în rând cu celelalte animale, şi pe de altă parte, este înzestrat cu atributele unei divinităţi, ca fiind singura inteligenţă superioară a universului şi singurul stăpân al lumii şi al naturii !

Materialismul – care, aşa cum bine remarca Heidegger, « nu are nimic material » – nu este altceva decât o mitologie a timpurilor moderne, cea mai absurdă – nu o vom repeta niciodată îndeajuns – zămislită vreodată de mintea omnească, o religie fără Dumnezeu, un umanism fără om, un fel de animism inversat, care în loc să atribuie un suflet oricărui lucru, stârpeşte sufletul a tot ce există : « Asistăm în a doua jumătate a secolului XIX, la apariţia unei psihologii fără suflet. (…) Metafizica spiritului a trebuit (…) să cedeze întâietatea unei metafizici a materiei; pare o glumă din punct de vedere intelectual, dar pe plan psihologic, este o revoluţie nemaipomentită în viziunea lumii. (…) În ziua de astăzi, nu puterea sufletului zideşte un trup, ci dimpotrivă, materia zămisleşte prin chimia ei un suflet. (…) Ce este oare, la urma urmei, această materie atotputernică ? Nimic altceva decât un nou Dumnezeu creator dar lipsit de data aceasta de caracterul lui antropomorf » (C.-G. Jung – « Omul în căutarea sufletului » ).

(Va urma)
Viorel Ştefăneanu

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni