Faptul că Dumnezeu a acordat omului, în a șasea zi a Facerii, dreptul de a stăpâni peste toate făpturile pământului, pune în lumină dubla natură a ființei omenești, făcută după chipul și asemănarea Tatălui ceresc, dar și din aceeași țărână cu celelalte viețuitoare. Puterea dată omului asupra celorlalte făpturi, semnifică în același timp asemănarea lui cu Dumnezeu, al Cărui Duh sălășluiește în el, și înrudirea lui cu celelalte viețuitoare, prin natura sa trupească, așa încât, stăpînirea omului asupra animalelor înseamnă, pe plan spiritual, supremația Duhului asupra cărnii – dar nicidecum opoziția lor, tot așa cum sistemul nervos comandă toate mădularele și organele trupului fără violență și fără să intre în conflict cu funcțiile lor specifice.

Dumnezeu a plasat omul în centrul Creației nu pentru a face din el un tiran plin de trufie, arogant și disprețuitor față de celelalte viețuitoare, ci dimpotrivă, pentru ca el sa fie păzitorul și ocrotitorul tuturor făpturilor pămîntului, care au fost toate făcute de același Tată ceresc și din aceeași țărână ca și omul. Prin urmare, cel ce se arată disprețuitor, arogant, dușmănos sau indiferent față de o făptură vie, își arată disprețul, aroganța, dușmănia sau indiferența față de lucrarea lui Dumnezeu, și deci se înfrățește – fără să o știe și numindu-se creștin - cu vrăjmașul lui Dumnezeu, duhul trufiei, al învrăjbirii și al dezbinării, care a prilejuit căderea omului, destrămând unitatea și armonia inițială a Creației. Căci prăbușirea lui Adam va antrena căderea tuturor celorlalte făpturi asupra cărora stăpânește, dat fiind poziția lor subalternă care le obligă să împărtășească soarta nevrednicului lor stăpân.

Rupând alianța cu Dumnezeu, sufletul omenesc rupe în același timp legătura cu celelalte ființe și cu propria lui ființă: « Sufletele, în măsura în care sunt spurcate și întunecate, nu pot nici să se vadă între ele, nici să se vadă pe ele însele. Dar dacă se purifică, dacă se întorc la creația originară, ele pot vedea cu claritate cele trei ranguri, vreau să spun cel care este sub ele, cel care este deasupra lor, și propriul lor rang, unde se pot vedea între ele » (Sf. Isaac Sirul – « Cuvântări ascetice »).

Cele trei ranguri ale Creației – divin, omenesc și natural – sunt toate trei făcute de Dumnezeu și prezintă prin urmare o dimensiune comună, spirituală și sfântă, care asigură unitatea și armonia întregii Creații. Arca lui Noe care va adăposti împreună cu omul reprezentanți ai tuturor speciilor animale, are menirea de a reconstitui unitatea inițială a Creației, întemeiată pe alianța între Dumnezeu, om și lumea naturală, care va permite, după potop, o a doua facere a lumii. Tot așa, nașterea Mântuitorului într-un staul, restabilește alianța între Duhul lui Dumnezeu, ființa omenească și făpturile necugetătoare, realizând astfel, pentru a treia și ultima oară, unitatea spirituală a Creației.

Grădina Edenului era în același timp un rai natural și spiritual, prin prezența Duhului lui Dumnezeu la toate nivelurile Creației. Iar dacă omul a fost socotit vrednic să stăpînească asupra celorlate viețuitoare și asupra lumii naturale, nu este datorită valorii lui proprii sau meritelor sale personale, ci în numele Tatălui ceresc, ca reprezentant și păzitor al Duhului și Voinței lui Dumnezeu, fără de care făptura omeneasă nu este decât pulbere și se va întoarce în pulbere.

Odată ce a rupt alianța cu Duhul lui Dumnezeu, omul devine nevrednic de a stăpâni asupra lumii naturale. Căzut sub puterea celui necurat, care răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, caută să distrugă unitatea Creației, aducând vrajba și dezbinarea între cele trei niveluri ale ei – divin, omenesc și natural –, omul nu va mai putea să stăpânească peste lume decât prin mijloacele samavolnice ale unui tiran, prin violență și vărsare de sânge, prin forța armelor și a mașinilor destinate exploatării deșănțate a resurselor naturale, și prin distrugerea concomitentă și interdependentă a ordinei spirituale și a echilibrului natural : poluarea văzduhului, pământului și apelor care pune în primejdie la ora actuală viitorul planetei este consecința acestei tiranii smintite și iresponsabile a omului asupra lumii naturale.

Înrudirea noastră cu celelalte viețuitoare ale pământului este o evidență în același timp biologică și psihologică : toate funcțiile noastre vitale – respirația, nutriția, somnul, procreația etc – le avem în comun cu făpturile necugetătoare, și toate trăsăturile de caracter omenești au un corespondent în lumea animală. De aici, bogatul simbolism animalier pe care-l întâlnim în toate culturile lumii, și nenumăratele comparații între om și animal ale limbajului de zi cu zi : blând ca un mielușel, viclean ca vulpea, încăpățânat ca un catâr, semeț ca un cocoș, harnic ca o albină sau o furnică, flămând, lacom sau sângeros ca un lup, morocănos ca ursul – de la care provine adjectivul « ursuz » – și așa mai departe…

Această legătură naturală de netăgăduit între ființa umană și făpturile necuvântătoare, explică faptul că imaginația omenească a atribuit acestora, în decursul istoriei, cele mai diverse – și de multe ori contradictorii – semnificații simbolice, alegorice sau ideologice, animalul fiind uneori venerat, adorat și ridicat la rangul unei divinități, și alteori, dimpotrivă, hulit, blestemat și presecutat ca fiind o întrupare diavolească : « Bietele animale, câte au avut de pătimit din partea noastră ! Le-am gândit în toate chipurile : le-am divinizat în templele noastre peruviene, (…) le-am dușmănit în Evul Mediu când le învinuiam de magie neagră, le-am iubit, ne-am temut de ele, le-am adorat, le-am exploatat, am făcut mâncare din ele. Nu există participiu trecut pe care câinii să nu-l fi îndurat ! » (Boris Cyrulnik – « Hrana afectivă »).

Materialismul modern s-a slujit și el de animal aidoma mitologiilor din vechime, făcând din acesta modelul exemplar al făpturii omenești, care fabricată conform legilor naturii ca și celelalte viețuitoare, va fi deposedată de dimensiunea ei spirituală și dumnezeiască : « Åžtiu bine că misterul păcatului originar ține de domeniul credinței și nu al rațiunii. Eu pot concepe cât se poate de bine, fără niciun fel de mister, ce este omul. Văd că el vine pe lume ca și celalalte animale(…) ; oamenii sunt făcuți precum animalele și plantele, pentru a crește, a trăi un anume timp, a-și produce semenii și a muri » (Voltaire – « Scrisori filozofice »).

Reducerea omului la natura lui animală, și reducerea vieții înseși la mecanica oarbă a naturii, care creează cu o mână și distruge cu cealaltă, reprezintă fără îndoială invenția filzofică cea mai smintită din istoria omenirii, care printr-o inversiune diavolească a valorilor și a ordinei firești a lucrurilor, pretinde că inferiorul poate produce superiorul – deși nu s-a văzut nicicând o grădină care să producă un grădinar sau o casă care să zămislească un arhitect ! – și susține că mărețul edificiu al cosmosului și al vieții ar fi fructul întâmplării – în pofida faptului că știința dezvăluie fără încetare, la toate nivelurile universului – microscopic, astronomic, fizic, chimic, biologic – structuri organizate în funcție de o logică riguroasă și cârmuite de legi de o precizie matematică.

« Animalizarea » omului este o aberație tot atât de monstruoasă ca și cultul omului « nou » - și a personalităților care încarnează acest mit – după așa zisa moarte a lui Dumnezeu : supraomul lui Nietzsche, proletarul mesianic al marxiștilor sau rasa superioară a naziștilor. Aceste două tendințe paralele și în aparență contradictorii, vor culmina cu această absurditate supremă conform căreia omul ocupă, pe de o parte, o poziție înjositoare, în rând cu celelalte animale, și pe de altă parte, este înzestrat cu atributele unei divinități, ca fiind singura inteligență superioară a universului și singurul stăpân al lumii și al naturii !

Materialismul – care, așa cum bine remarca Heidegger, « nu are nimic material » – nu este altceva decât o mitologie a timpurilor moderne, cea mai absurdă – nu o vom repeta niciodată îndeajuns – zămislită vreodată de mintea omnească, o religie fără Dumnezeu, un umanism fără om, un fel de animism inversat, care în loc să atribuie un suflet oricărui lucru, stârpește sufletul a tot ce există : « Asistăm în a doua jumătate a secolului XIX, la apariția unei psihologii fără suflet. (…) Metafizica spiritului a trebuit (…) să cedeze întâietatea unei metafizici a materiei; pare o glumă din punct de vedere intelectual, dar pe plan psihologic, este o revoluție nemaipomentită în viziunea lumii. (…) În ziua de astăzi, nu puterea sufletului zidește un trup, ci dimpotrivă, materia zămislește prin chimia ei un suflet. (…) Ce este oare, la urma urmei, această materie atotputernică ? Nimic altceva decât un nou Dumnezeu creator dar lipsit de data aceasta de caracterul lui antropomorf » (C.-G. Jung – « Omul în căutarea sufletului » ).

(Va urma)
Viorel Åžtefăneanu