Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 11 Octombrie 2019 Ora: 15:14

O întâlnire istorică între rațiune și credință

Înțelegerea deplină a condițiilor care au permis dezvoltarea culturii creștine este anevoioasă. Dificultăţile se arată încă de la început, o dată cu întâlnirea fecundă dintre tradiția iudaică, filosofia greacă și creștinismul primelor veacuri. În multe privințe, miezul acestei întâlniri ar putea fi mărturia creștinilor potrivit căreia Logosul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, un adevărat scandal pentru greci și pentru gândirea iudaică1, și totodată una dintre cele mai surprinzătoare manifestări ale Revelației creștine în istorie.

Cu privire la întâlnirea dintre greci și creștini, trebuie spus că ea nu reprezintă doar un capitol de istorie. Astăzi, confluența acestor două spații constituie cea mai bună introducere la una din temele fierbinți ale dialogului dintre teologie și știință: raportul dintre rațiune și credință. Puterea cuprinzătoare a rațiunii omenești, capabilă să sesizeze în lumea sensibilă înțelesuri inteligibile, este reprezentată, la întâlnirea istorică dintre creștinism și elenism, de greci. În zilele noastre, scrierile filosofilor greci din Antichitate și din perioada elenismului sunt o mărturie unică despre înălțimea înțelegerii la care poate ajunge cel ce se călăuzește, în observarea lumii, de judecăți corecte și prudente. Pe de altă parte, creștinii, chemați de Dumnezeu să creadă și să mărturisească în istorie despre Adevărul situat mai presus de înțelegere, sunt reprezentanții credinței. Creștinii transmit întregii umanității provocarea cea mai mare adresată omului, invitația cea mai generoasă în ordinea cunoașterii, şi anume că cea mai înaltă și mai cuprinzătoare formă de cunoaștere este credința în Dumnezeul Treime, vestită nouă de Unul din Treime, Fiul lui Dumnezeu, trăită ca viață în Dumnezeu, în Biserică.

Totuși, dacă observăm atent momentele de început ale Bisericii, vom vedea că rațiunea rafinată din filosofia grecilor și credința creștină s-au întâlnit chiar în zorii creștinismului, într-un loc cu multă semnificație pentru greci: Areopagul. O întâlnire la care adevărul de credință a fost mărturisit de unul dintre cei mai mari creștini din istorie, Sfântul Apostol Pavel.

EXAMENUL RAȚIUNII ȘI AJUTORUL CREDINȚEI

Între anii 51 și 54, după Sinodul de la Ierusalim, Sfântul Apostol Pavel pleacă în cea de-a doua călătorie misionară. La Troa are o vedenie prin care i se descoperă că trebuie să călătorească în Macedonia (Fapte 16, 9). Iar după ce, la Filipi, înfiin-țează prima Biserică din Europa și vindecă în mod miraculos o vrăjitoare, Sfântul Pavel și Sila, care îl însoțea, sunt închiși. Cei doi vor fi eliberați de un cutremur care va deschide porțile temniței, iar Sfântul Pavel va ajunge la Tesalonic, apoi, după alte trei săptămâni, la Atena.

Conștient de faptul că are de-a face cu bărbați obișnuiți cu subtilitățile rațiunii, în predica sa din Areopag, loc consacrat al filosofilor atenieni, Sfântul Pavel pornește de la faptul că grecii aveau în cetatea lor statui închinate unui zeu necunoscut. „Bărbați atenieni, în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși. Căci, străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă.” (Fapte 17, 22-23) „Dumnezeu, Care a făcut lumea”, continuă Sfântul Apostol Pavel, „și toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini. Nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate. Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi.” (Fapte, 17, 24-27)

Sfântul Apostol Pavel afirmă, așadar, că pe acest Dumnezeu Îl va vesti el, pe Cel Care a făcut toate cele ce sunt în lume, afirmând că întreaga existență a lumii, cu ordinea ei, a fost creată de Dumnezeu pentru ca oamenii să-L caute. Sfântul Pavel continuă apoi afirmând că în „El trăim, ne mișcăm și suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri: «Căci al lui neam suntem»” (Fapte 17, 28), utilizând o formulare asemănătoare unui citat din Aratos. „Fiind deci neamul lui Dumnezeu”, continuă Apostolul Pavel, „nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meșteșugul și de iscusința omului. Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neștiinței, vestește acum oamenilor ca toți de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredințare, prin Învierea Lui din morți.” (Fapte 17, 29-31) Aici însă înțelegerea grecilor este pusă la grea încercare. Ascultătorii din Areopag, instruiți și obișnuiți cu elaborate discursuri filosofice, în care argumentele sunt cântărite cel mai adesea prin puterea rațiunii, îl vor opri pe Sfântul Pavel să mai vorbească, tocmai pentru că pomenise de Înviere: „Și auzind despre învierea morților, unii l-au luat în râs, iar alții i-au zis: Te vom asculta despre aceasta și altădată.” (Fapte 17, 32) Se poate întrevedea în acest ultim verset unul din testele majore pe care rațiunea trebuie să le treacă pentru a primi Adevărul. În cele ce s-au petrecut în Areopag rațiunea nu poate trece acest test dacă nu e ajutată de credință.

PRĂPASTIA DINTRE RĂTĂCIRE ȘI ADEVĂR

Câteva considerații se dovedesc astăzi importante în maniera de înțelegere a dialogului dintre teologie și filosofie. Este remarcabilă mai întâi abordarea Sfântului Apostol Pavel, care se arată deopotrivă inspirată și firească. Sfântul Pavel nu exercită niciun fel de presiune, nu încearcă să mărturisească împotriva auditoriului mai mult decât acesta poate primi, semn că înțelege și dificultatea lor de a crede și înălțimea, străină de lumea aceasta, a ceea ce el ar fi putut să mărturisească despre Adevăr. Sfântul Pavel înțelege condiția existențială a filosofilor din Areopag, situați, prin cultura și preocupările lor, deopotrivă aproape de Dumnezeu și departe de El. Ei sunt aproape de Dumnezeu, prin nevoile lor existențiale, prezente în fiecare om conștient de propria-i finitudine, dar sunt și departe de El, cu mintea împovărată de concepte și acoperită de stratul gros al modelelor raționale, dezvoltate de îndelungata tradiție greacă. Sfântul Apostol Pavel înțelege, ca un misionar ce este, situarea filosofilor greci și prin faptul că el însuși a trăit situația de a fi aproape și în același timp departe de Dumnezeu, aproape de adevărul înveșmântat în tiposurile Vechiului Legământ și departe de Dumnezeul Întrupat, apărând cu ardoare tradiția și credința poporului ales, printr-o luptă îndreptată chiar împotriva celor ce mărturisesc venirea lui Mesia. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, trecut el însuși peste prăpastia dintre rătăcire și Adevăr, nu prin puterile sale, ci prin arătarea lui Hristos pe drumul Damascului, nu va crede în forța argumentelor raționale, nici în puterea lor de a transmite fiorul credinței vii, care să-i convertească pe greci.

DOVEZILE CREDINȚEI

În legătură cu aceasta, două sunt observațiile pe care merită să le adăugăm aici. Mai întâi este faptul că o experiență unică îl face pe cel ce a trăit-o să resimtă nevoia de a o mărturisi. Experiențele-limită îi marchează profund și definitiv pe cei ce le traversează, mai ales dacă au un caracter singular şi fără precedent. Foarte adesea, amintirea acestei experiențe-limită nu se șterge de-a lungul întregii vieți, îmboldindu-l pe cel ce a trăit-o să dea mărturie despre ea, cu multă emoție și convingere. Avem de-a face cu situații de acest fel mai ales în cazul celor asupra cărora Însuși Hristos a lucrat minunile vindecării. Este cazul orbului din Ierihon, de exemplu. E greu de cuprins starea minunată pe care a avut-o orbul după ce, prin minunea săvârșită de Hristos, a ajuns să vadă. Însă nu e greu de înțeles de ce anume, după ce a fost vindecat, nu a găsit altceva mai prețios de făcut decât să meargă după Hristos, „slăvind pe Dumnezeu” (Luca 18, 43). La fel este şi cazul omului surd și gângav, vindecat de Domnul Hristos în Evanghelia lui Marcu. În acest caz se întâmplă ceva şi mai edificator. Hristos le poruncește celor ce erau de față să nu spună nimănui despre vindecarea suferindului. Cu toate acestea, cum ne arată textul, cei de față procedează pe dos: „Cu cât le poruncea să nu spună nimănui, cu atât mai mult ei Îl vesteau.” (Mc. 7, 35-36) În fine, situația e aceeași și în cazul vindecării celor doi orbi din Galileea. Hristos le poruncește „cu asprime”: „Vedeți, nimeni să nu știe” (Mt. 9, 30), însă cei vindecați nu ascultă porunca. Dimpotrivă, ei aleg să Îl vestească „în tot ținutul acela” (Mt. 9, 31).

E dificil de înțeles și de trăit în mod deplin starea celor vindecați de Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, trecerea lor minunată de la suferință și neputință la deplinătatea puterilor omenești. Însă e ușor de înțeles de ce anume, odată vindecați, aceștia nu se opresc din mărturisirea lor, din vestirea minunată a vindecării săvârșite de Domnul. Dorința lor înflăcărată de mărturisire este atât de puternică, încât rămâne valabilă chiar și pentru cei ce primesc poruncă de la Însuși Hristos, vindecătorul lor, să nu spună nimănui nimic despre aceasta.

CREDINȚA ESTE MAI PRESUS DE RAȚIUNE

De ce facem aceste mențiuni aici? Și Sfântul Apostol Pavel a trecut printr-o experiență-limită. Sfântul Pavel nu avusese prilejul, cum a fost cazul celorlalți Apostoli, să descopere Hristosul și dumnezeirea Lui în mod treptat, prin cuvintele Sale, prin minunile Sale, prin profețiile Sale referitoare la pătimirile și la moartea prin care avea să treacă, profeții pe care El Însuși le-a făcut către Apostolii Săi. Sfântului Apostol Pavel, Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, i S-a arătat deodată, Înviat, fără nici o altă înștiințare, într-un moment în care Sfântul Pavel se lupta cu cei ce-L mărturiseau.

Omenește judecând, e greu de înțeles cum, în Areopag, la prima întâlnire cu cea mai profundă şi mai articulată dintre culturile vremii Sfântul Pavel, cel mai instruit dintre Apostoli, trece sub tăcere puternica experiență a convertirii lui. Stă în firea omenească, atunci când crezi ceva cu toată ființa, să mărturiseşti într-un mod cât mai convingător şi uzând de toate argumentele posibile. Tocmai de aceea Sfântul Apostol Pavel procedează într-un fel neobișnuit. El nu scoate la bătaie dovezile privitoare la Adevărul numit Hristos, nu pomenește de faptul că L-a întâlnit față către față pe Cel ce a trecut prin moarte, nu strigă dinaintea filosofilor în mod sfidător sau amenințător că L-a văzut pe Cel Înviat, Cuvântul lui Dumnezeu, și nici nu pomenește despre nenumăratele profeții ce-L vestesc de-a lungul unui mileniu și jumătate în Vechiul Testament. Deși, despre toate acestea Sfântul Pavel avea cunoș-tință. De fapt, în Areopag, Sfântul Pavel nici măcar nu pomenește numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic, chiar dacă L-a văzut față către față. Aceasta ne arată că Sfântul Apostol Pavel nu scoate în luptă cele mai tari dintre argumentele credinței, chiar dacă se află în miezul celei mai provocatoare dintre întâlnirile culturale ale primelor secole creștine: confruntarea dintre creștinismul luminat de credință și cea mai elaborată dintre culturile filosofice ale vremii. Într-un fel, ceea ce se anunța a fi o mare dispută de argumente, o desfășurare de erudiție și înțelepciune se sfârșește, dimpotrivă, destul de repede. Și asta pentru că Sfântul Pavel nu intră în Areopag cu o strategie omenească, pregătit cu un discurs argumentat, gata să se confrunte cu elaboratele critici ale filosofilor greci. Sfântul Pavel nu caută să expună Adevărul ca doctrină bogat întemeiată și anunțată în Vechiul Testament, așa cum preabine ştia că este. Sfântul Pavel nu expune nici Adevărul trăit de el însuși în profunda-i experiență a convertirii. Pentru că nu urmărește să-i convertească pe cei din Areopag cu orice preț, împotriva voinței lor de a se deschide către Adevăr, printr-o luptă în care să utilizeze orice mijloace. El face mărturisirea Adevărului credinței până la măsura disponibilității acelora de a-L primi.

Cugetarea patristică ce a urmat va descoperi tot mai mult lumii felul în care Hristos, înțeles ca Logos, va cuprinde în mod neașteptat strădaniile filosofice ale spațiului grec, împlinind credința cultivată în spațiul iudaic. Întruparea lui Hristos și descoperirea lui deopotrivă ca Logos întregesc și depășesc reflecția greacă și tradiția iudaică. S-ar putea spune că, dincolo de înțelegerea și de înțelepciunea noastră, lucrarea lui Dumnezeu în istorie este mai adâncă decât așteptările omului, oricât de iscusită i-ar fi mintea, oricât de cuprinzătoare i-ar fi cugetarea filosofică.

Note:

1. Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, Editura Humanitas, București, 2007, p. 188.

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni