Da, sesizarea ÅŸi înÅ£elegerea lumii se petrece în chip minunat în unirea simÅ£urilor trupului, capabil să recepteze cele sensibile cu mintea, care poate să vadă înÅ£elesurile lor. Avem de a face, de fapt, cu un echipament senzorial ÅŸi cu anumite puteri înÅ£elegătoare care îl fac pe om să fie deschis deopotrivă teritoriului lucrurilor sensibile din cuprinsul lumii create, dar ÅŸi înÅ£elesurilor inteligibile, nevăzute ÅŸi mai presus de simÅ£uri.

MAI PRESUS DE LUMEA MIRACULOASÄ‚ ÅžI DE ÎNÅ¢ELEGREA EI MINUNATÄ‚

SfinÅ£ii părinÅ£i au extins consideraÅ£iile de acest fel dincolo de exerciÅ£iul sesizării ÅŸi al înÅ£elegerii omeneÅŸti cu privire la lumea sensibilă, către ceva mai înalt, ce depăÅŸeÅŸte miracolul sesizării ÅŸi al înÅ£elegerii universului sensibil. Prin lucrarea Duhului Sfânt, spun ei, puterile acestea omeneÅŸti de sesizare ÅŸi de înÅ£elegere ajung să vadă cele dumnezeieÅŸti, cele mai presus de înÅ£elegere. „Precum mintea unită în chip negrăit cu simÅ£irea vede cele supuse simÅ£urilor”, zice Sf. Grigore Palama, ÅŸi „precum simÅ£irea îÅŸi înfăÅ£iÅŸează simbolic ÅŸi sensibil cele inteligibile (cunoscute cu mintea), odată ajunsă la perceperea lor prin unirea ei cu mintea, aÅŸa ÅŸi acestea amândouă (simÅ£irea ÅŸi mintea), unite cu Duhul, vor vedea lumina nevăzută în chip duhovnicesc, mai bine zis vor convieÅ£ui veÅŸnic, odată îndumnezeite, împreună cu ea.”¹

ObservaÅ£ia aceasta este reluată ÅŸi în altă parte, unde regăsim din nou, subliniată cu aceeaÅŸi tărie, posibilitatea ca omul, pătruns de puterea harului dumnezeiesc, să sesizeze prin aceste simÅ£uri ÅŸi prin puterea de înÅ£elegere a minÅ£ii cele mai presus de simÅ£ire ÅŸi mai presus de minte. Mintea, găsim în alt loc, „percepe (prinde) o lumină, simÅ£irea o alta. SimÅ£irea percepe (prinde) lumina supusă simÅ£urilor, care arată lucrurile supuse simÅ£urilor ca [fiind] supuse simÅ£urilor. Iar lumina minÅ£ii este cunoÅŸtinÅ£a aflătoare în înÅ£elesuri. Prin urmare, vederea ÅŸi mintea nu percep (prind) aceeaÅŸi lumină; dar numai câtă vreme lucrează fiecare după firea sa ÅŸi în cele după fire. Însă, când se împărtăÅŸesc de un har ÅŸi de o putere duhovnicească mai presus de fire, cei învredniciÅ£i văd ÅŸi cu simÅ£irea ÅŸi cu mintea cele mai presus de toată simÅ£irea ÅŸi de toată mintea.”².

Însă această sesizare a celor mai presus de înÅ£elegere e posibilă doar prin credinÅ£ă. Sf. Grigorie Palama, în acord cu întreaga tradiÅ£ie patristică, afirmă că doar prin credinÅ£ă omul ajunge să resimtă ÅŸi să vadă în lume ÅŸi în viaÅ£ă lucrarea lui Dumnezeu. Dar credinÅ£a nu se întemeiază pe dovezi experimentale, cum este cazul ÅŸtiinÅ£ei, ÅŸi nici nu creÅŸte prin argumente raÅ£ionale, cum este cazul reflecÅ£iei filosofice. CredinÅ£a este o formă de cunoaÅŸtere care se deosebeÅŸte, în fond ÅŸi în cuprindere, de exerciÅ£iul raÅ£iunii omeneÅŸti aÅŸa cum este el elaborat în demersul explorării ÅŸtiinÅ£ifice sau în reflecÅ£ia filosofică.

Vederea cea mai presus de minte, după cum afirmă Sf. Grigorie Palama, este cea care‑l face pe om să resimtă în cuvintele Cuvântului, primite prin credinÅ£ă, ÅŸi însăÅŸi puterea persoanei Lui, aÅŸa cum se arată ele în relaÅ£ia pe care omul o are cu El. În felul acesta, credinÅ£a deschide persoana către o lucrare mai presus de fire, săvârÅŸită în interioritatea ei de harul lui Dumnezeu, care lărgeÅŸte puterile de înÅ£elegere omeneÅŸti, printr‑un anumit simÅ£ spiritual.

PATIMILE ALTEREAZÄ‚ RECEPTAREA ÅžI ÎNÅ¢ELEGREA LUMII

Å¢inând seama de lucrarea harului în om, ca realitate vie, indispensabilă credinÅ£ei, înÅ£elegem mai lesne de ce credinÅ£a se leagă de viaÅ£ă prin împlinirea poruncilor ÅŸi prin cultivarea virtuÅ£ilor. Prin lucrarea aceasta angajată, credinÅ£a luminează raÅ£iunea ÅŸi felul de a vedea lumea ÅŸi lucrurile ei. ObservaÅ£ia aceasta este obiÅŸnuită în aria teologiei empirice. Iată, drept exemplu, menÅ£iunea Sf. Antonie cel Mare: „Trupul vede prin ochi, iar sufletul prin minte. Åži precum trupul fără ochi e orb ÅŸi nu vede soarele care luminează tot pământul ÅŸi marea, ÅŸi nici nu se poate bucura de lumină, aÅŸa ÅŸi sufletul, dacă nu are minte bună ÅŸi vieÅ£uire cuvioasă este orb ÅŸi nu înÅ£elege pe Dumnezeu.”³.

De aceea, starea pătimaÅŸă sau despătimită a sufletului organizează în mod specific percepÅ£ia asupra realităÅ£ii ÅŸi, mai cuprinzător, modul vederii ÅŸi al raportării la realitate; pentru că „mintea se preface după forma fiecărui lucru ÅŸi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea”⁴.

Pe de o parte, mintea este trasă în jos de simÅ£uri⁵, dacă lucrarea lor nu este hotărnicită de raÅ£iune. În situaÅ£ia aceasta, patimile dau o receptare distorsionată, o înÅ£elegere eronată ÅŸi o folosinÅ£ă contrară firii, iraÅ£ională, a lumii. Reversul acestei situaÅ£ii, despătimirea, lărgeÅŸte, extinde puterile de înÅ£elegere ale omului. „Celui curat”, zice Sf. Antonie cel Mare, „nimic nu‑i este neînÅ£eles.”⁶ La Sf. Marcu Ascetul găsim un diagnostic chiar mai desluÅŸit privind cauzele pentru care puterile înÅ£elegătoare ale omului (cu precădere mintea) sunt afectate. Este vorba despre iubirea de argint, despre slava deÅŸartă ÅŸi plăcere.⁷ Ceva apropiat formulează ÅŸi Ilie Ecdicul: „Când îÅ£i vei dezrobi mintea din plăcerea (voluptatea) trupurilor, a banilor ÅŸi a mâncărilor, orice vei face Å£i se va socoti dar curat adus lui Dumnezeu, ÅŸi Å£i se va da în schimb să‑ţi deschizi ochii inimii tale ÅŸi să poÅ£i privi clar raÅ£iunile lui Dumnezeu scrise în ea.”⁸. Însă mintea nu trebuie să lupte împotriva simÅ£urilor ÅŸi nici să caute să se detaÅŸeze de ele. De fapt, Sf. Simeon Noul Teolog afirmă că „mintea fără simÅ£uri nu‑şi arată nicidecum lucrările sale ÅŸi nici simÅ£urile pe ale lor fără minte”⁹.

Câtă vreme este alipită de lucrurile mărginite ale lumii sensibile, mintea este fragmentată între acestea. Însă, potrivit firii ei, ne spune un autor filocalic, ea este simplă, „pentru că ÅŸi Dumnezeu este simplu”. RaÅ£iunea însă, potrivit aceluiaÅŸi autor, e rânduită să cumpănească experienÅ£ele simÅ£urilor, ÅŸi anume datele ce vin prin ele, pentru ca ele să nu producă vreo vătămare minÅ£ii. Nu este vorba de o respingere nediferenÅ£iată a lucrurilor lumii sensibile, ci de o întrebuinÅ£are cumpătată ÅŸi de o apreciere adecvată a lucrurilor. Când raÅ£iunea „judecă cu pricepere” lucrarea simÅ£urilor, fără să le facă „mai tocite decât trebuie” ÅŸi „fără să acopere sau să dispreÅ£uiască frumuseÅ£ile celor supuse simÅ£urilor”; dar ÅŸi fără „să le laude în chip josnic ÅŸi deci fără să pună autoritatea minÅ£ii sub ascultarea acestora, cu nepăsare”; iar când, în fine, raÅ£iunea dă cu înÅ£elepciune fiecăruia ce i se cuvine, „mintea se face îndată unitară ÅŸi simplă, restabilindu‑se firea ei”¹⁰.

Există aÅŸadar o legătură între vederea de care este capabilă mintea ÅŸi modul pătimaÅŸ sau despătimit în care trăim. Aceasta leagă lucrarea poruncilor, care este expresia vie a credinÅ£ei, de puterea înÅ£elegătoare a omului. Lucrarea poruncilor, cel mai adesea înÅ£elese ca fiind expresia vie a credinÅ£ei, îl depătimesc pe om, eliberându‑l de înÅ£elesurile pătimaÅŸe ale lucrurilor ÅŸi de întrebuinÅ£area lor egoistă, lărgind totodată puterile lui de înÅ£elegere. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul mai spune: „Cârmuind mânia ÅŸi pofta, raÅ£iunea lucrează virtuÅ£ile. Iar mintea, luând seama la raÅ£iunile lucrurilor, dobândeÅŸte cunoÅŸtinÅ£a cea fără greÅŸeală a lor. Când, deci, raÅ£iunea, după alungarea celor contrare, află ceea ce este vrednic de iubit prin fire, iar mintea, după trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesizează Cauza lucrurilor cea mai presus de ÅŸtiinÅ£ă ÅŸi cunoÅŸtinÅ£ă, atunci se iveÅŸte pătimirea îndumnezeirii prin har.”¹¹.

Atât de mult au crezut sfinÅ£ii în această unitate a persoanei umane, afectată prin gânduri ÅŸi fapte în toate puterile ei, care se resimt în manifestarea lor ÅŸi în fineÅ£ea lor de pe urma felului în care sunt întrebuinÅ£ate toate celelalte! PărinÅ£ii însă pun în legătură întrebuinÅ£area minÅ£ii cu lucrarea virtuÅ£ilor. De pildă exprimarea, mai directă, a legăturii dintre vedere, înÅ£elegere ÅŸi lucrarea virtuÅ£ilor. „Puterile cuprinzătoare ale minÅ£ii sunt patru: cuminÅ£enia, agerimea, înÅ£elegerea ÅŸi destoinicia. Cel ce uneÅŸte acestea cu cele patru virtuÅ£i cuprinzătoare ale sufletului, însoÅ£ind cu cuminÅ£enia minÅ£ii cumpătarea sufletului, chibzuinÅ£a cu agerimea, dreptatea cu înÅ£elegerea, bărbăÅ£ia cu destoinicia, ÅŸi‑a întocmit sieÅŸi, în chip îndoit, căruÅ£ă cu foc ce‑l duce la cer.”¹² Într‑un alt loc descoperim o apreciere înrudită: „Trei sunt virtuÅ£ile care procură minÅ£ii totdeauna lumină: a nu vedea viclenia (răutatea) vreunui om, a face bine celor ce‑i fac rău ÅŸi a suporta netulburat cele ce vin asupra lui. Aceste trei virtuÅ£i nasc alte trei, mai mari ca ele. Nevederea vicleniei (răutăÅ£ii) unui om naÅŸte iubirea, a face bine celor ce‑i fac rău aduce pacea, ÅŸi a suporta cele ce vin asupra lui fără tulburare aduce blândeÅ£ea.”(Cuviosul Isaia Pustnicul, cuv. 7, cap. 3, în Filocalia, vol. XII, p. 78).

MATERIA PE CÂNTARUL SPIRITULUI

Restaurarea lucrării minÅ£ii, după cum observă părintele Dumitru Stăniloae, ÅŸi simplitatea ei nehotărnicită nu se realizează prin dispreÅ£uirea lucrurilor sensibile, ci, dimpotrivă, prin „descoperirea frumuseÅ£ii unitare în toate, prin depăÅŸirea a ceea ce le desparte”. Găsim aici o viziune exprimată limpede ÅŸi de Sf. Maxim Mărturisitorul, potrivit căruia drumul către desăvârÅŸire, către sfinÅ£enie, trece prin contemplarea lumii.

De fapt, după cum aflăm limpede de la Sf. Petru Damaschinul, toate sunt rânduite să‑i folosească omului în vederea creÅŸterii sale în virtute ÅŸi în apropierea lui de Dumnezeu. El consideră că bunavieÅ£uire presupune ca omul „să aibă mintea când la contemplarea celor sensibile, când la cunoaÅŸterea celor inteligibile ÅŸi la ceea ce e fără chip; ÅŸi iarăÅŸi, când la vreun înÅ£eles al Scripturii, când la rugăciunea curată; iar trupul, când la citire, când la rugăciune curată, când la lacrimi pentru sine însuÅŸi sau pentru altcineva din compătimirea cea după Dumnezeu, când la lucru, spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufleteÅŸte sau trupeÅŸte.”¹³. Toate acestea pentru că, aÅŸa cum afirmă ÅŸi părintele Stăniloae, spiritul este cel ce transfigurează lucrarea simÅ£urilor ÅŸi nu se dispersează de ea. „Omul e unitate de suflet ÅŸi trup în actele, în gândurile ÅŸi în sentimentele sale.”¹⁴ Mai mult decât atât, pentru omul duhovnicesc mintea ÅŸi simÅ£urile devin „o unitate cunoscătoare ÅŸi un plan mai înalt”, dovedind că omul poate cunoaÅŸte „ca o fiinÅ£ă totală realităÅ£ile superioare”¹⁵.

E cumva de înÅ£eles de ce, adesea, credinÅ£a este foarte strâns legată de poruncile lui Dumnezeu. Sf. Grigorie Sinaitul, de exemplu, apropie până la identificare poruncile de credinÅ£ă. În aceasta stă caracterul viu al cunoaÅŸterii prin credinÅ£ă, în atitudini, în puteri ÅŸi în lucrări omeneÅŸti puse în slujba credinÅ£ei. „SocoteÅŸte ca lege nemijlocită a poruncilor credinÅ£a care lucrează în inimă. Căci din această credinÅ£ă izvorăÅŸte toată porunca ÅŸi ea produce luminarea sufletelor.”¹⁶

VIAŢA ŞI CUNOAŞTEREA PRIN CREDINŢĂ

Înfăptuind poruncile, cultivând virtuÅ£ile într‑o viaÅ£ă tot mai mult călăuzită ÅŸi transfigurată de har, omul reorganizează întreg spaÅ£iul ÅŸi timpul lumii cu lucrurile ÅŸi situaÅ£iile vieÅ£ii concrete. CredinÅ£a ajunge să resemnifice întreaga viaÅ£ă omenească ÅŸi să reorganizeze câmpul acÅ£iunilor omeneÅŸti, umplând cu sens fiecare gest, fiecare cuvânt. „Toate sunt cu putinÅ£ă celui ce crede.” (Marcu 9, 23). Căci „credinÅ£a se socoteÅŸte în loc de dreptate” (Romani 4, 9). „Căci sfârÅŸitul legii este Hristos.”(Romani 10, 4). CredinÅ£a împlineÅŸte viaÅ£a omului ÅŸi îl aduce pe om la starea deplinătăÅ£ii. Ea îi devine celui ce crede „puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui ÅŸi să credem că moartea aceasta este pricina vieÅ£ii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăÅ£ie, neînsemnătatea ÅŸi umilirea ca slavă ÅŸi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate.” (2 Corinteni 6, 10). Mai bine zis, „am dobândit bogăÅ£ia cunoÅŸtinÅ£ei lui Hristos cea nepătrunsă” (Efeseni 3, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd „ca Å£ărână ÅŸi fum.”¹⁷

AÅŸadar, cei ce‑l caută pe Dumnezeu pe drumul exclusiv al raÅ£iunii omeneÅŸti, aÅŸa cum caută un lucru, nu vor găsi nimic. „Dumnezeu”, zice Sf. Simeon Noul teolog, „nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeÅŸte, căci e nevăzut.”¹⁸ „Nu căuta cu mintea ce este Dumnezeu ÅŸi unde este. Căci este mai presus de fiinÅ£ă ÅŸi necuprins de loc, fiind mai presus de toate, spune Teognost.”¹⁹ De fapt, Dumnezeu poate fi sesizat prin credinÅ£a vie, făptuitoare, căci e ascuns în poruncile Sale, iar „cei ce‑L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor”²⁰; ÅŸi pe cât se curăÅ£ă, pe atât se învrednicesc de iluminare²¹. Astfel încât, pentru cei ce ajung să înÅ£eleagă duhovniceÅŸte, Dumnezeu se descoperă a fi pretutindeni; „căci e de faÅ£ă, fiind în toate ÅŸi în afară de toate; El este în toate ÅŸi aproape de cei ce se tem de El (Psalmul 84, 10); dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoÅŸi.”²²

Arhid. Adrian Sorin Mihalache