Noul model va fi consacrat de câteva rezultate remarcabile. Astăzi știm că avem de‑a face cu un univers în expansiune, în care spaÅ£iul dintre galaxii creÅŸte și în care trecutul îndepărtat e diferit de prezent, un univers care pare să aibă un început. Cosmologii au elaborat diverse procedee în încercarea unei aprecieri a vârstei universului, derulând imaginar întreg filmul desfășurării înapoi către începuturi, până la momentul iniÅ£ial, numit în mod curent Big Bang. În prezent, după aproape 50 de ani de la primele date observaÅ£ionale, care au arătat îndepărtarea galaxiilor, cosmologia Big Bang‑ului face referiri frecvente la un „început”.

FIZICA ÅžI ÎNCEPUTUL TIMPUL

Scrutând tot mai departe în univers, cosmologia urmăreÅŸte un drum ÅŸtiinÅ£ific care duce către trecutul tot mai îndepărtat. CălăuziÅ£i de radiaÅ£ia existentă în univers, cercetătorii par să facă o călătorie care îi apropie tot mai mult de ceea ce pare a fi momentul creaÅ£iei lumii. În discursul lor găsim adesea aprecierea vârstei universului – în ultima vreme cu pretenția unei precizii tot mai mari, pe baza expansiunii ÅŸi a legii Hubble. Mai concret, ținând seama de viteza cu care galaxiile se îndepărtează de Pământ, cosmologii apreciază că expansiunea a început în urmă cu 13.7 – 15 miliarde de ani.

TotuÅŸi, în cercetările dezvoltate ulterior sunt introduse noi ipoteze și multe alte nuanÅ£e, care ar putea schimba perspectiva, dacă acestea s‑ar dovedi valabile. Într‑o carte publicată în 2010, The Grand Design, Stephen Hawking apreciază că ideea de început a Universului pare să nu mai aibă rost. Hawking scrie că, pe măsură ce ne apropiem de începutul Universului, călăuziți de mecanica cuantică ÅŸi de unele rezultate provenite din teoria corzilor, pare că nu avem de‑a face cu un început propriuzis. În perioada în care Universul era minuscul, guvernat deopotrivă de legile mecanicii cuantice ÅŸi de cele ale gravitaÅ£iei, existau se pare, doar patru dimensiuni spaÅ£iale. Starea primordială a Universului, ar apărea, așadar, fără o dimensiune temporală, astfel încât „ideea de început propriuzis” ar fi în mod „semnificativ afectată”, situându‑se, spune el, „dincolo de experienÅ£a noastră, dar nu dincolo de imaginaÅ£ia noastră”¹.

Este important să spunem aici că există consideraÅ£ii cu un înÅ£eles convergent ÅŸi în cuprinsul epistemologiei. Câtă vreme timpul este o dimensiune a lumii în care trăim, conceptul de început sau de vârstă referitoare la întregul univers nu par a fi adecvate. Åži momentul iniÅ£ial ÅŸi vârsta universului, calculată începând de atunci, sunt deja parte din univers, astfel încât ambele expresii exclud măsurarea propriuzisă a unei durate și desigur, un observator care poate supraveghea întreaga evoluÅ£ie².

FIZICA, FILOSOFIA ÅžI TEOLOGIA. DESPRE VIDUL PRIMORDIAL

Semnificativ, de asemenea, e faptul că multe dintre explorările cosmologice privind descrierea științifică a momentului de început ajung să vorbească despre ceva numit nimic, un anumit vid energetic, plin de fluctuaÅ£ii, o stare cuantică a universului, în care sunt prezente toate interacÅ£iunile fundamentale, într‑o formă unificată. (Punctul acesta primordial, cu densitate de energie inimaginabil de mare, în care dimensiunile spaÅ£iului ÅŸi ale timpului sunt indistincte, e numit și singularitate.) Însă, „nimicul” acesta primeÅŸte diverse înÅ£elesuri, asupra cărora nici oamenii de ÅŸtiinÅ£ă, ÅŸi cu atât mai puÅ£in cei dinafara cosmologiei, nu pot cădea de acord.

Mai întâi trebuie spus că, potrivit fizicii recente, nimicul, în sensul golului absolut, pare să nu existe, câtă vreme mecanica cunatică postulează, ÅŸi experimentele o confirmă, existenÅ£a unei energii, a unor fluctuaÅ£ii neîntrerupte de energie. Vidul ascunde miliarde de miliarde de perechi particulă‑antiparticulă, care sunt generate ÅŸi care dispar permanent.

VIDUL FLUCTUANT ÅžI APARIÅ¢IA UNIVERSULUI

Așadar, vidul nu este gol. Avem de‑a face cu un vid fluctuant, plin de energie, de miÅŸcare. Pe de altă parte ÅŸi particulele conÅ£in vid cuantic, într‑o proporÅ£ie semnificativă. Atomii conÅ£in vid cuantic, întrucât atomul este mult mai mare, comparativ cu dimensiunile electronilor ÅŸi cu ale nucleului care îl compun. Protonii conÅ£in mai mult vid cuantic, întrucât masa lor e constituită într‑o proporÅ£ie mai mare de miÅŸcarea cuarcilor decât de contribuÅ£ia propriuzisă a maselor cuarcilor. În fine, potrivit mecanicii cuantice, și interacÅ£iunile fundamentale pot fi privite ca forme de vid.³

În același timp, teoreticienii, luând în seamă și sugestiile teoriei corzilor, văd vidul cuantic ca fiind un adevărat fundal, care intră în constituÅ£ia particulelor, dar care le ÅŸi conÅ£ine, sub forma unor perechi particulă‑antiparticulă, care apar ÅŸi dispar cu repeziciune. De aceea, s‑ar putea spune, aÅŸa cum ÅŸi Leonard Susskind conchide, că vidul reprezintă „o listă a tuturor particulelor elementare, ca ÅŸi a constantelor naturii care ar fi puse în evidenÅ£ă de experienÅ£ă”, fiind, în acelaÅŸi timp, „cadrul în care legile fizicii iau o formă particulară”⁴.

AÅŸadar, potrivit aprecierilor pe care le poate face acum fizica, tot ce vedem este rezultatul unor excitaÅ£ii ale vidului. Întreg universul a apărut dintr‑o formă de vid, dintr‑o energie depozitată în vacuum. Mai mult, opinează fizicienii, această legătură strânsă între naÅŸterea universului ÅŸi fluctuaÅ£iile de vid ar putea indica faptul că apariÅ£ia universului e deopotrivă imprevizibilă ÅŸi inevitabilă. Ar fi vorba, în acest sens, de o creaÅ£ie spontană, posibilă în condiÅ£iile vibraÅ£iilor energetice existente în vid, întrucât nimicul de care vorbeÅŸte fizica este extrem de instabil, ceea ce ar însemna că apariția universului ar trebui văzută ca un eveniment inevitabil.

MISTERUL ENERGIEI DIN VID

De aceea, unii oameni de ÅŸtiinÅ£ă au tendința să investească acest vid primordial cu tot ceea ce ar fi necesar pentru explicitarea concretă ÅŸi completă a apariÅ£iei universului. Spre exemplu, Peter Atkins, un om de ÅŸtiinÅ£ă care ÅŸi‑a declarat răpicat credinÅ£a în puterea nelimitată a ÅŸtiinÅ£ei, declară că ar fi de dorit ca ÅŸtiinÅ£a să ajungă, în final, la putinÅ£a de a oferi o explicaÅ£ie deplină privitoare la tot ce ne înconjoară chiar în baza acestui nimic. În felul acesta, spune Atkins, misterul va fi închis în cuprinsul ÅŸtiinÅ£ei. Ar fi bine, spune el, ca nimicul acesta, din care se naÅŸte totul, să fie un nimic absolut, care să nu mai presupună nicio altă sarcină suplimentară de întemeiere, de precizări structurale privind fondul fizic al lumii. Iar aceasta tocmai în ideea unei eliberări definitive a ÅŸtiinÅ£ei de sub auspiciile speculative ale metafizicii sau ale teologiei.

Întradevăr, potrivit fizicii, lumea ÅŸi întreg universul sunt o excitaÅ£ie a vidului. La asta se adaugă și speculaÅ£iile teoretice privind perioada anterioară Big‑Bang‑ului, care văd ÅŸi ele vidul energetic, acest nimic înzestrat cu o anumită structură matematică, drept cauză a Universului, încât totul pare să provină, în mod firesc, din nimic⁵. TotuÅŸi, maniera aceasta de abordare nu rezolvă problema începutului, pentru că ÅŸi acest nimic, câtă vreme este rezultatul unui demers științific, nu poate evita o anumită caracterizare specifică ÅŸtiinÅ£elor.

Pe de altă parte însă, faptul că, în mod spontan, din ceea ceea ce numim fluctuaÅ£ii ale energiei, care nasc perechi quark‑antiquark, a apărut întregul univers sugerează, potrivit unei interpretări a cosmologului Victor Stenger, că, în ciuda entropiei, „ceva este o stare mult mai naturală decât nimicul”. Nu există, afirmă Stenger, o barieră între ceea ce este acum întreg Universul ÅŸi starea primordială (adică „nimicul” iniÅ£ial), întrucât Big Bang‑ul nu e nimic altceva decât fluctuaÅ£ia vidului, o vibraÅ£ie născută din nimic. Încât lumea nu e decât o trecere firească – în termeni cuantici – de la nimic la existenÅ£ă!

Într‑o încercare deloc rafinată de a lega întrebările vechi ale filosofiei cu răspunsurile recente ale fizicii, s‑ar putea spune deci că apariÅ£ia spontană ÅŸi inevitabilă a Universului din fluctuaÅ£iile de vid ar furniza un posibil „răspuns ÅŸtiinÅ£ific” la celebra întrebare metafizică „de ce există ceva mai curând decât nimic?”. Un teoretician important, Alan Guth, care are contribuÅ£ii decisive în descrierea mecanismelor inflaÅ£iei, conchide, pe baza indicaÅ£iilor teoriei fizice, că din acest nimic a apărut întreg Universul, astfel încât, fizic vorbind, s‑ar putea spune că „ceva este nimic”⁶.

AÅŸadar, fluctuaÅ£iile neîntrerupte ale energiei de vid, care generează spontan întreg universul, reprezintă un posibil scenariu ÅŸtiinÅ£ific care ar putea explica de ce există ceva mai curând decât nimic. Tot ele dau, pentru unii dintre cercetători, ÅŸi un posibil răspuns la problema existenÅ£ei Creatorului. Stephen Hawking, de exemplu, afirmă că, în aceste condiÅ£ii, „nu este necesar să invocăm existenÅ£a lui Dumnezeu pentru a avea o explicaÅ£ie cu privire la începutul universului”⁷.

TUNELARE CUANTICÄ‚ ÎN VACUUM ÅžI UNIVERSUL PRIMORDIAL

Însă perspectiva aceasta nu este întemeiată. Un punct de vedere interesant, în această chestiune, este exprimat de Arhiepiscopul Josef Zycinscki. Pe de o parte, el avertizează cu privire la graba de a folosi întreaga construcÅ£ie teoretică a cosmologiei Big Bang‑ului pentru argumentarea creaÅ£iei biblice. Pe de altă parte, el amendează ÅŸi opinia altor autori, care văd în noile versiuni ale cosmologiei, diluând ideea de început (prin inflaÅ£ia eternă sau în ipoteza multiversurilor, în special), un argument eronat împotriva creaÅ£iei. De fapt, spune Arhiepiscopul Josef Zycinscki, nici Big Bang‑ul nu este un echivalentul ÅŸtiinÅ£ific al adevărului de credinÅ£ă privitor la creaÅ£ia lumii, dar nici modelele ce par să excludă începutul universului nu sunt contraargumente în raport cu învăÅ£ătura creÅŸtină despre teologia creaÅ£iei.

Ca argument pentru această poziÅ£ie, autorul subliniază o distincÅ£ie necesară între „nimicul” utilizat în doctrina creÅŸtină a creaÅ£iei ÅŸi cel învocat în cosmologia contemporană. Faptul că „nimicul” prezent în teoriile cosmologice posedă o bogată structură matematică, scrie Zycinski, face ca acest concept să se situeze mai degrabă în apropierea logos‑ul grecesc, aÅŸa cum era înÅ£eles logosul în tradiÅ£ia heracliteană ÅŸi neoplatonică, decât în înrudirea cu nefiinÅ£a pomenită în teologia patristică⁸.

TAINA NEAPROPIATÄ‚ A CREAÅ¢IEI

Din perspectivă teologică, momentul creaÅ£iei nu este un eveniment care se desfăÅŸoară în lume, în coordonatele ei. CreaÅ£ia lumii nu este un proces petrecut în interiorul universului, ci unul mai presus de realitate. De aceea, apariÅ£ia universului ca tunelare cuantică din nimic nu poate fi acelaÅŸi lucru cu evenimentul creaÅ£ieiex nihilo⁹. Cele două începuturi aparÅ£in unor planuri distincte, chestiune remarcată și de analiza fenomenologică a existenței. Mai precis, e vorba despre diferenÅ£a ontologică, propusă de Heidegger, care deosebește onticul (fiinÅ£area), de ontologic (fiinÅ£a fiinÅ£ării). Din perspectivă teologică, începutul lumii Å£ine de ontologic ÅŸi nu de ontic, astfel încât chiar dacă apropierea de momentul Big Bang‑ului ar putea fi o apropiere de stadiile de început ale lumii fizice, aceasta nu presupune o apropiere de actul creaÅ£iei ca atare.

Cu privire la această distincție între planul științific și cel teologic al începutului alte câteva deosebiri pot ieși la iveală. În înÅ£elegerea teologiei creÅŸtine, evenimentul creaÅ£iei nu e transformarea a ceva în altceva, nu înseamnă „a lucra cu ceva sau în cuprinsul existenÅ£ei materiale”, întrucât Dumnezeu nu foloseÅŸte nimic din toate acestea (nici materie ÅŸi nici energie) pentru a crea lume¹⁰. Mai mult, dacă e să rămânem în cuprinsul acestei arii, nu găsim niciun înÅ£eles filosofic sau ÅŸtiinÅ£ific care ar putea să facă posibilă dovada că Universul întreg provine (emerge) din nimicul ontologic¹¹. Cu atât mai puțin despre Creație ca Operă personală a lui Dumnezeu, dăruită omului.

Este interesant că, încercând să întemeieze întreaga lume pe nimic, discursul ÅŸtiinÅ£ific pare să se apropie de o situaÅ£ie paradoxală. Pe de o parte, intrând în plasa întrebărilor referitoare la întemeierea lumii, ÅŸtiinÅ£a pare să înregistreze o infirmitate epistemologică. Atrasă irezistibil într‑un fel de joc al ielelor, plin de interogaÅ£ii metafizice seducătoare, cosmologia ajunge într‑o situaÅ£ie irezolvabilă ÅŸtiinÅ£ific. Pe de altă parte, alegând să atace toate aceste provocări metafizce legate de începutul universului cu nimicul absolut, capabil să producă lumea în mod inevitabil, ÅŸtiinÅ£a ajunge în situaÅ£ia în care, fără să‑l excludă pe Dumnezeu din crearea ÅŸi istoria lumii, plasează începutul universului într‑o stare cvasi‑apofatică, imposibil de precizat ÅŸtiinÅ£ific.