A fost căsătorit cu Maria lui Neagoe, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, cu care a avut 11 copii, dintre care 4 băieți și 7 fete.

Viața lui este marcată de complotul prin care s-a încercat să i se extermine neamul, primele victime fiind însuși tatăl său Papa și un copil substituit în ultima clipă lui Constantin Brâncoveanu, pe care răsculații șeimeni și dorobanți veniseră în 1655  să-l ucidă. Așa cum Irod ucide 14000 de prunci  nevinovați, căutând să ucidă pe Iisus, Acesta scăpând prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, tot așa și acum Constantin Brâncoveanu este păzit de Pronie pentru greaua misiune pe care o avea de împlinit pentru Neam și Biserică.

A fost crescut de mama sa Stanca și de bunica dinspre tată, Păuna Greceanu, în casele lor de sub dealul Mitropoliei din București. Două persoane din familia Cantacuzinilor l-au influențat în educația lui, și anume unchii dinspre mamă: Åžerban Cantacuzino, viitorul domn și, mai ales, Constantin Cantacuzino Stolnicul, unul dintre cei mai de seamă cărturari ai epocii. Așa se face că personalitatea tânărului Constantin Brâncoveanu s-a conturat complex, dând ceea ce poate lipsea mentorilor săi Cantacuzuni: echilibru și coerență.

LUAREA DOMNIEI

Moartea lui Åžerban Vodă îl ia prin surprindere. Însă cu toate că era descendent al Basarabilor și nepot al lui Matei, Brâncoveanu nu s-a gândit niciodată la tron, deși ocupase diferite dregătorii înalte.

Dealtfel, de nici un alt domn nu s-a mai auzit că nu a căutat domnia, ba, mai mult, atunci când le-a fost propusă de alții să o fi refuzat: nici Åžtefan, nici Mihai, nici evlaviosul domn Neagoe Basarab. Toți dinaintea lui și de după el s-au socotit îndreptațiți la tron și au căutat să-l ocupe. Așadar, cu sfatul boierilor țării, Constantin Brâncoveanu este ales domn. Åžtiind însă cât de schimbatoare erau firile boierilor, cât de mari erau conflictele de interese și că pârile și intrigile la Poarta Otomană și la curțile europene nu conteneau, îi pune pe boieri să îi jure credință.

Într-o scrisoare trimisă către țarii Rusiei, Constantin Brâncoveanu parcă întrezărește ce avea să se întâmple, spunând: "Slujba mea este să îndur năpăștile și chiar să-mi vărs sângele în numele lui Hristos și al Domnului nostru Dumnezeu, pentru credința, pentru Una, Sfântă, Ortodoxă și Apostolească Biserică". În octombrie 1688, Constantin Brâncoveanu este ales domn când avea numai 34 de ani, vârsta bărbatului desăvârșit.

ÎN SLUJBA ŢĂRII

Constantin Brâncoveanu a încercat în timpul domniei sale să pună la adapost țara Românească și să sprijine și celelalte două provincii românești, Moldova și Transilvania.

Într-o lume a realităților politice cu evoluție sinuoasă, dictate de interesele și capriciile cancelariilor europene, singurul mijloc de păstrare a autonomiei era adoptarea unei politici suple, adaptabile cu usurință fluctuațiilor Istanbulului sau Vienei. Brâncoveanu trebuia să facă în așa fel încât niciodată să
nu rămână singur în fața turcilor și să nu aibă doi dușmani deodată.

Faptul că a domnit 26 de ani în vremuri așa de tulburi indică faptul că a fost înzestrat de Dumnezeu cu calitați alese, fiind totodată și un om al realismului. Să nu uitam că în timpul domniei sale a fost contemporan cu 12 patriarhi de Constantinopol, Moldova schimbând 12 domni, iar la Istanbul într-un singur an schimbându-se nu mai puțin de 4 viziri. Este demn de menționat faptul că Poarta l-a confirmat în câteva rânduri ca domn pe viață, oferindu-i și tronul Moldovei, pe care l-a refuzat.

PATRONAJUL CULTURAL

Dintre ctitoriile brâncovenești amintim pe cea de la Hurezi, cel mai reprezentativ complex monastic al acestui stil, cuprinzând mai multe biserici și schituri (dorit de domnul martir a-i servi drept necropola pentru familia sa), precum și biserica Sf. Gheorghe Nou din București. A ctitorit mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus din țara Făgărașului, și re-ctitorit multe altele în țară. A sprijinit prin numeroasele sale danii biserici și mânăstiri din întreg Orientul creștin, îndeosebi la locurile sfinte, Sinai și Muntele Athos.

Mănăstirea Hurezi

A construit cinci palate în același stil, păstrându-se până astazi numai trei: la Mogoșoaia, lângă București, la Potlogi, lângă Târgoviște și Casa Băniei din Craiova. A înființat Academia Domnească în 1694, în chiliile de la Sf. Sava din București. Odată cu aducerea în tară a lui Antim Ivireanul, fost episcop de Râmnic și ulterior mitropolit al țarii Românești, om dăruit cu multe calități – cunoștea foarte bine câteva limbi, fiind și un artist desăvârșit în ale sculpturii, broderiei și orfevrăriei – s-au putut pune bazele a 5 tipografii domnești: la București, Târgoviște, Snagov, Râmnic și Buzau. De numele lui Antim se leaga triumful deplin al limbii române în cult. Astfel, fiind episcop de Râmnic, tipărește Apostolul, Evanghelia, Octoihul, Molitfelnicul și Liturghierul.

De numele lui Brâncoveanu se leagă și editarea primei ediții integrale a Scripturii în românește: Biblia lui Serban Cantacuzino de la 1688. Cel mai însemnat act de susținere a Răsăritului Ortodox din partea lui Constantin Brâncoveanu îl constituie însă introducerea tiparului în culturile arabă și georgiană.

Åžtiind că preoții ortodocși din Arabia nu au cărți de cult, a tiparit un Liturghier și un Ceaslov în limbile greacă și arabă. Apoi, cu literele turnate la Snagov de către mitropolitul Antim, a trimis la Alep, în Siria, o tipografie arabă, prima din istoria lor, care scoate imediat de sub teasc Psaltirea arabă, având pe frontispiciu stema țării Românești și inițialele lui Constantin Brâncoveanu. Tipografia a funcționat vreme de aproape două Biserica Sf. Gheorghe Nou, București secole, până in 1899, tipărind peste 76 de titluri.

A trimis o tipografie și în Georgia, patria mitropolitului Antim, unde s-au tipărit primele cărți georgiene: Evanghelia și Liturghierul.

Paradoxal, tot lui Constantin Brâncoveanu îi revine cinstea de a fi tiparit prima carte în limba turcă din toata lumea otomană.

Este vorba de Proschinitarul Ierusalimului și a toată Palestina, tipărit în 1701, la București.

Demn de menționat este faptul că scopul tiparului brâncovenesc nu era comercializarea cărților - mare parte din tiraje adesea nu trecea de o mie - ci erau împărțite gratis de către Domnie sau Mitropolie, în baza principiului că adevărul nu poate fi vândut.

SFÂRSITUL

La viața creștină exemplară ca cea a lui Constantin Brâncoveanu nu se putea decât o moarte creștină exemplară. Pe Hristos L-a vândut unul dintre colaboratorii săi; pe Brâncoveanu l-au vândut rudele sale și sfetnicii. Putea Hristos să scape de calvar? În accepțiune omenească, da, ar fi putut. Asta
îi "sugerase" si Petru. Putea și Brâncoveanu să fugă... Dar nu... paharul trebuia băut până la capăt.

În Miercurea Mare a anului 1714 a sosit la București capugiul Mustafa Aga care, în sala divanului și a boierilor, a pus pe umerii voievodului năframa de mătase neagră, semnul mazilirii. A urmat sigilarea vistieriei și în cele din urmă jefuirea de averea sa. În ziua următoare boierii sunt sfătuiti să-și aleagă un alt domn, fie pământean, fie străin. Boierii au răspuns că ei îl vor domn tot pe Brâncoveanu. Supărat, reprezentantul Porții l-a numit pe Åžtefan Cantacuzino, vărul său. În Vinerea Mare, Brâncovenii își incep calvarul, în drumul lor spre Istanbul.

Înainte de plecare i-a spus vărului său aceste cuvinte: "Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-Se voia Lui. Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe vrăjmașii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a Judecății divine!" La Istanbul, Brâncoveanu și cei patru fii ai săi, Constantin, Åžtefan, Radu, Matei, împreună cu sfetnicul Ianache sunt închiși în subteranele tenebroase ale închisorii Edicule iar doamna Maria închisă și ea într-una din camerele de sus. Din aprilie și până în iulie, Brâncovenii au fost supuși la cele mai inimaginabile torturi, otomanii căutând să afle unde își țin restul averilor.

Au apelat și la șiretlicuri, pentru a scoate ultimul ban pe care se gândeau că îl mai au acasă în țara Românească, prin făgăduirea iertării. Muftiul otoman îi obține chiar grațierea cu condiția ca fostul domn să se lepede de creștinism și să treacă la islamism. Evident, Brâncoveanu a refuzat. Este închis din nou și iarăși torturat. Văzând că nu mai scot nimic de la el, otomanii i-au hotărat pieirea. În ziua de 15 august, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, în ziua când doamna sa Maria își sărbatorea onomastica iar bătrânul voievod împlinea 60 de ani, a fost scos împreună cu cei patru fii și sfetnicul său numai în cămăși și desculți, escortați la locul de execuție din vecinatea seraiului. Pe langă sultan erau prezenți și reprezentanți ai Germaniei, Rusiei, Frantei, Angliei...

Execuția a durat puțin. Li s-au scos căciulile de pe cap iar sultanul i-a mustrat, făcându-i haini. Înainte de execuție, au fost întrebați daca vor să treacă la mahomedanism.

Glasul înăbușit al Brâncoveanului celui bătrân a răsunat, înspăimântat de această insultă: "Fiii mei, iată, toate avuțiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem și sufletele! Stați tari,  bărbătește, dragii mei, și nu băgați seama la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința ortodoxă pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos; că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre".

S-a început cu sfetnicul Ianache. Au căzut pe rând capetele fiilor Constantin, Åžtefan și Radu. Teribla priveliște – asemenea supliciului veterotestamentar al macabeilor – era pentru bătranul lor tată o mai mare suferință decât propria sa moarte.

Când a venit rândul lui Matei, feciorul cel mic de numai 12 ani, sub puternica impresie   cumplitei tragedii, s-a pierdut cu firea și, omeneasca frică de moarte, l-a făcut să se arunce la picioarele padișahului, cerând disperat să fie lăsat în viață, promițând în schimb că va trece la mahomedanism.
Pentru bătrânul tată, după cele trei morți trupești ale fiilor mai mari, o și mai teribilă moarte părea că avea să se împlinească, prin pierderea sufletului celui mic.

Este cumplit să suferi mucenicia pentru credința ta, dar este de-a dreptul imposibil – omenește vorbind – să dispui de a altuia, prin trimiterea la moarte a propriului fiu. Numai Dumnezeu-Tatăl, Care ne-a iubit atât de mult a mai făcut-o și, prin ascultare, Patriarhul Avraam ar mai fi putut să o facă.

Vorbele bătrânului Brâncoveanu au dat însă materialitate harului Duhului Sfânt care era deasupra lor și au avut efectul asteptat asupra copilului: "Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, să mori de o mie de ori, decât să-ți lepezi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ".

Atunci copilul s-a întărit și, întinzându-și liniștit gâtul pe butuc, a zis călăului: "Vreau să mor creștin. Lovește!"

Åži poate că cea mai amară suferință pătimită de Brâncoveni încă nici nu a fost spusă.

Patriarhia de Constantinopol, aflată sub controlul turcilor, a aruncat anatema asupra lor2. Brâncoveanu, care susținuse întreg Răsăritul Ortodox ca nimeni altul, este anatematizat de Biserică. I s-a dat sa bea paharul amărăciunii până la capăt, blestemat de ai săi, după chipul Mântuitorului
Suferințele vajnicului tată și voievod se apropiau de sfârșit. A șasea lovitura a călăului – mai puțin dibace sau poate obosită după celelalte execuții – face ca și capul marelui Brâncoveanu să nu se despridă de trup cu ușurință. Este rostogolit în țărână, aproape de capetele fiilor săi, ca într-o ultimă îmbratișare…

Trupurile sunt aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în suliți pe ulițele Istanbulului și expuse la prima poartă a seraiului. Trupurile au fost pescuite de creștini și înmormântate la mânăstirea din insula Halki pe care domnitorul o re-ctitorise. Mai târziu, d-na Maria a adus trupul în tară la biserica Sf. Gheorghe din București unde, la mormant, tot de teama turcilor, nu a scris numele. L-a inscripționat însă pe candela de deasupra mormântului.

Deși Cantacuzinii au încercat, prin corespondența lor, să se disculpe de rolul nefast pe care l-au jucat în îndepartarea de pe tron și execuția Brâncovenilor, cronicile timpului sunt unanime în a-i acuza. Așa se face că doamna Păuna, soția vărului Åžtefan Vodă Cantacuzino își pierde mințile la mânăstirea Dintr-un Lemn din Vâlcea, chiar în ziua de Sfânta Marie, când are loc execuția Brâncovenilor.

Sfinților Martiri Brâncoveni, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!

Pr. Constantin Popescu
Mirfield, Anglia

BIBLIOGRAFIE:

1. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006.
2. Laviniu-Aurelian Badulescu, Pentru Dumnezeu și Neam – 290 de ani de la Martiriul Sfinților Brâncoveni, Ed. Agora, Craiova, 2004.

Note:

1. Basarabii erau și ei descendenți din boierii Craiovești.
2. Deși Brâncovenii au fost propuși spre canonizare încă din anul 1950, datorită faptului că "anatema" dată de Patriarhia de C-pol nu fusese ridicată, nu au putut fi canonizați în acel an. Abia în anii ’’60, la insistențele Patriarhului Iustinian Marina, Patriarhul de atunci al Constantinopolului, Atenagoras, a ridicat această "anatemă", pregătindu-se astfel terenul pentru canonizarea Sf. Brâncoveni, în anul 1992.