În întreaga sa istorie, monahismul ortodox a cunoscut forme diverse, de la pustnici, ale căror începuturi se află în pustia Egiptului sau Palestinei, până la marile comunităţi, disciplinate prin regulile Cuviosului Pahomie sau ale Sfântului Vasile cel Mare. Monahul, fie că trăieşte singur, fie că trăieşte în comunitate, este un martor şi un profet al împărăţiei ce va să vină. Funcţia sa este una harismatică, destinată să slujească Bisericii şi lumii.

Monahul lasă pe tată şi pe mamă, pe fraţi şi surori pentru Domnul, lasă comoditatea locuinţei sale ca să se închidă într‑o mănăstire, departe de lume, până la sfârşitul vieţii. El leapădă haina lumească a libertăţii şi îmbracă cu bucurie rasa neagră monahală a robiei de bunăvoie. Se osteneşte în privegheri epuizante şi în slujbe de zi cu zi. I se osifică trupul, i se sapă obrajii, i se adâncesc ochii, şi apoi priveşte totul atât de liniştit.

Rânduieli şi aşezăminte monahale au scris de‑a lungul timpului mai mulţi sfinţi ai Bisericii. Primul a fost Cuviosul Pahomie cel Mare, după care Cuviosul Orsisie, stareţul mănăstirii din Tabena, scrie şi el un Aşezământ al vieţii monahale, urmat de Rânduiala Sfinţilor Părinţi Serapion, Macarie, Pafnutie şi a altor 34 de stareţi, păstrată de Benedict de Anian în a sa adunare de rânduieli de la Sfinţii Părinţi (PL, vol. 103). Sfântul Macarie Alexandrinul a scris şi el câteva rânduieli şi o epistolă către monahi. Dar cel care a scris într‑un mod cu mult mai amănunţit decât toţi precursorii săi rânduielile vieţii monahale a fost Sfântul Vasile cel Mare, care a cunoscut pravilele şi îndrumările Sfântului Antonie cel Mare şi ale Cuviosului Pahomie cel Mare, precum şi ale celorlalţi părinţi ai pustiei răsăritene de până la el. Dacă rânduielile Cuviosului Pahomie cel Mare au fost în număr de 194, ale Sfântului Vasile cel Mare au fost în număr de 419. Aceste rânduieli, cunoscute sub numele de Regulile Mari şi Mici, se ocupă mai mult cu partea lăuntrică a vieţii monahului, fiind de o profunzime covârşitoare.

Sfântul Ioan Casian, după ce şi‑a făcut ucenicia în mănăstirile Răsăritului, a întemeiat în Apus două mănăstiri, introducând în ele rânduiala pe care a văzut‑o în Orient. La rugămintea altor episcopi din împrejurimi care au vrut să aibă mănăstiri la fel, Sfântul Ioan Casian a scris Aşezămintele monahale, descriind în 36 de cărţi cum se desfăşoară viaţa monahilor din Răsărit. Deşi nu toate principiile cuprinse aici sunt considerate valabile pentru viaţa de obşte, totuşi el este primul din Apus care a dat rânduieli monahale specifice acestei părţi a Europei.

Cuviosul Benedict de Nursia (480-543) a scris şi el o rânduială pentru călugării din cele 13 mănăstiri pe care le‑a întemeiat. El este al patrulea ctitor al vieţii monahale şi al doilea dintre apuseni care adaptează trăirea vieţii de obşte la condiţiile climaterice, sociale şi psihologice ale Apusului, fără a altera esenţa răsăriteană.

Desigur că de‑a lungul timpului au mai scris şi alţi Sfinţi Părinţi cărţi de sfătuire şi îndrumare pentru călugări. La noi în ţară, o preocupare deosebită pentru regulile monahale au arătat Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Calinic de la Cernica, iar în Moldova Sfântul Paisie de la Neamţ, care a avut o însemnată contribuţie la revigorarea monahismului românesc.

Să nădăjduim și „să recunoaștem că, în pofida problemelor cu care se confruntă monahismul, acesta încă mai poate răspunde nevoilor spirituale ale credincioșilor Bisericii și ale lumii întregi, păstrându‑se, ca oarecând în vremea prorocului Ilie, mulți genunchi care n‑au căzut înaintea fiarei contemporane (banul și modernismul)”. Beneficiem încă de modele de mănăstiri fidele regulilor impuse de Sfinții Părinți, de modele de monahi, pustnici și duhovnici rugători și jertfitori pentru întreaga lume. De aceea, avem certitudinea că Dumnezeu va renaște prin fiecare tânăr care își poartă genunchii spre altar un monah destoinic, un duhovnic bun și un rugător pentru poporul său și pentru întreaga lume.

Și astăzi se constată o importantă dimensiune slujitoare a monahismului prin aceea că mănăstirile ortodoxe sunt adevărate școli de misiune creștină ortodoxă, prin rugăciunile și predicile călugărilor, prin îndrumarea pe care o dau în Taina Spovedaniei tuturor celor care vin de aproape și de departe pentru a găsi alinare și vindecare de bolile sufletești, ca și prin opera filantropică pe care monahismul o săvârşeşte pentru cei bolnavi, bătrâni și lipsiți. De asemenea, în tot mai multe mănăstiri se intensifică activitatea misionară pentru copii și tineri. În ultima perioadă, se organizează în mănăstiri tabere unde aceștia sunt inițiați în tainele credinței creștine și unde primesc răspuns la întrebările lor existențiale.

Așadar, mănăstirea și monahismul îmbrățișează ca o mamă duhovnicească pe toți fiii și fiicele. Pentru unii, ea devine spital duhovnicesc unde se pansează și se vindecă răni, iar pentru alții reprezintă o academie duhovnicească. Și unii, și alții sunt candele aprinse în candelabrul Bisericii și candidați la sfințenie, pentru că povestea vieții fiecăruia poate deveni oricând povestea vieții unui sfânt.