„Tineri de toate vârstele” (1) s-au adunat pe 13 și 14 martie la Catedrala Mitropolitană Română Sfinții Arhangheli de la Paris, la invitația revistei Apostolia și a Frăției Nepsis Arhiepiscopie, pentru a medita asupra acestor întrebări împreună cu Preasfințitul Marc, episcop vicar și părintele Jacob Langhart, starețul mănăstirii Născătoarei de Dumnezeu și Sfântului Martin, din Cantauque, colaborator permanent al revistei Apostolia. Cei mai mulți participanți au venit din Franța (francezi, georgieni și români), dar și din alte țări ale Arhiepiscopiei (Belgia, Irlanda, Olanda), ca și din Episcopia Italiei. O bucurie deosebită ne-au făcut cei câțiva participanți din München și Tübingen, membri ai Asociației Tinerilor Ortodocși Români din Germania (ATORG), fiind prima dată când tineri din cele două Mitropolii Ortodoxe ale românilor din vestul Europei s-au întânit la o manifestare organizată de ATORG sau Nepsis.
După o scurtă introducere a Preasfințitului, părintele Jacob, în cuvinte pline de miez ne-a antrenat într-o adevarată aventură de descoperire a vieții creștine care a continuat cu un dialog dinamic și dens cu cei doi invitați.

Deci, ce este mântuirea? Cum spunea Peasfințitul Marc „este într-adevăr întrebarea fundamentală, singura întrebare... Este o întrebare care I s-a pus foarte des Domnului Hristos: Învățătorule bun, ce să fac ca să mă mântuiesc, ce să fac ca să dobândesc viața veșnică? Iar răspunsul pe care Domnul ni-l dă nu are nimic de-a face cu morala, nu are nimic de-a face cu filosofia, ci se referă pur și simplu la Viață, căci Hristos Domnul e Viața însăși”. Iar părintele Jacob a continuat: „De fapt creștinismul nu e o înțelepciune de tip filosofic așa cum sunt diferitele curente ale filosofiei antice sau taoismul, nu e nici o înțelepciune a iluminării așa cum sunt budismul sau hinduismul; în creștinism mântuirea nu e un ritual care se face pentru a îmblânzi anumite forțe oculte – puterile divine, nici un cod a ceea ce ce este permis sau nepermis, așa cum găsim, de exemplu, în islam. Iar chiar dacă legea morală este importantă în creștinism, ea nu este caracteristica lui esențială, așa cum e, de exemplu, în iudaism. Creștinismul este credința într-o mântuire gratuită dăruită omului de către Dumnezeu, în persoana lui Hristos cel înviat.”

De ce este nevoie de această mântuire? „În creștinism vorbim de mântuire pentru că știm că totul e pierdut. A vorbi de mântuirea dată de Dumnezeu și a nega, în același timp, situația tragică a omului, e ca și cum am lipsi mântuirea de sensul ei, de necesitatea ei imediată. Din păcate mi se pare că aceasta este tendința unui anumit discurs creștin contemporan care preferă să evidențieze pozitivul și să ne îndemne la optimism, pentru a „prinde” mai bine: lucrurile se vor aranja, totul va fi bine. Personal, cred că acest lucru e o deviere, poate chiar o greșeală. Contemporanii noștri, mai ales tinerii, simt foarte puternic, chiar dacă oarecum confuz, tragicul existenței: războaiele care se repetă, regimurile opresive, violența care domnește peste tot, foametea, epidemiile, dragostea care e disprețuită, inocența care e călcată în picioare și, peste toate acestea, trecerea timpului, boala și apoi moartea. Avem tendința de-a vrea să uităm, iar civilizația noastră încearcă din răsputeri să uite de tragicul existenței. Suntem invitați să ne angajăm în tot felul de distracții și, într-un fel, putem înțelege acest lucru, căci a privi realitatea în față este foarte dureros. Cred că trebuie să fim conștienți de tragicul existenței și al vieții noastre. Pentru că dacă nu avem nicio problemă, atunci nici nu avem nevoie de mântuire. Astfel, dacă această conștiință a tragicului ne e slăbită, atunci va slăbi și dorința noastră de mântuire.”

Reacția la aceste cuvinte a fost imediată: E mântuirea condiționată de starea căzută a lumii? Dacă omul nu ar fi păcătuit, s-ar mai fi întrupat Hristos? „Da, dar n-ar mai fi fost vorba de mântuire, ci de o împlinire a procesului de creație. Căci toată făptura avea menirea să fie îndumnezeită.”

De aceea, Biserica nu se poate limita la a fi o instituție caritabilă sau un port drapel al unei ideologii de construire a unei lumi mai bune, la a fi un sponsor pentru bunăstarea materială sau succesul personal al creștinilor. Este adevărat că Mântuitorul Însuși și Sfinții Apostoli au manifestat o atenție deosebită față de nevoile imediate ale oamenilor – i-au vindecat pe cei neputincioși și le-au redat vederea orbilor – și de aceea Biserica are datoria de a face la fel. Însă, toate aceste minuni nu au fost decât pregustări ale vindecării definitive și integrale a omului, a mântuirii din păcat pe care a venit sa ne-o aducă Domnul Hristos, a mântuirii care nu este altceva decât anihilarea stării de separare între Dumnezeu și om. Iar vocația Bisericii este să fie locul unde se petrece această vindecare, locul reîntâlnirii între Dumnezeu și om.

Însă cum ajungem să ne împărtășim de această vindecare? „În mod spontan ne gândim că vom realiza acest lucru ducând o viață cinstită și virtuoasă, fiind oameni de treabă și făcând fapte bune. Însă ne înșelăm amarnic. A gândi că pot să obțin mântuirea datorită faptelor mele bune e ca și cum aș gândi că pot să merit mântuirea, că pot s-o câștig ca pe un trofeu, ca și cum aș lua un examen. Trebuie s-o spunem, cu riscul de a șoca sau chiar scandaliza, felul acesta de gândire e un creștinism inversat. Sfântul Pavel o spune clar: darul mântuirii este gratuit, nu putem fi vrednici de el, putem doar să beneficiem de el prin credință. Iar această credință nu e doar un atașament rațional față de anumite idei, ci este o relație personală de iubire cu însăși persoana Mântuitorului. A crede înseamnă a mă dărui total Domnului Hristos, începând de la un moment de convertire, când, în taina inimii mele, iau decizia de a fi pentru veșnicie al lui Hristos. Din acel moment, devin ucenic. Devin creștin nu pentru că aparțin unei nații sau unei societăți creștine, ci pentru că m-am dăruit lui Hristos. Iar cel care se dăruiește lui Hristos, se dăruiește Celui Viu, devine o făptură nouă, e mântuit! Da, e atât de simplu! Trebuie să îndrăznim să o spunem. De aceea e o greșeală imensă să neglijăm această mântuire care ne e la îndemâna inimii. De aceea suntem în rătăcire atunci când ne străduim să avem o viață cinstită, morală, virtuoasă, în loc să întreținem această relație pe care Hristos ne-a permis să o avem cu El. Iar din această relație va rezulta o viață virtuoasă. Atunci credința va izvorî faptele bune. Căci, dacă Sfântul Pavel spune că nu faptele ne mântuiesc, apostolul Iacov se întreabă la ce folosește credința celui care fapte nu are? Căci credința fără fapte, moartă este. Astfel, faptele bune vor da mărturie că credința mea e vie.”

Când uit de chemarea la această intimitate cu Domnul Hristos, ies din cadrul mântuirii și încep să păcătuiesc. Astfel „primul meu păcat este uitarea. Pentru a nu păcătui trebuie să-mi aduc aminte mereu de darul lui Dumnezeu, iar aceasta este este o lucrare permanentă, este modul concret de a mă pocăi, de a mă converti, de a mă întoarce la Domnul în fiecare moment al vieții mele, fără încetare.” Dumnezeu nu își ia înapoi darul mântuirii, eu sunt cel care mă îndepărtez de el. Åži, întocmai ca fiul risipitor, trebuie să mă întorc la Tatăl milostiv, care îi caută pe cei păcătoși, nu pentru a-i pedepsi, ci pentru a-i îmbrățișa, pentru a-i ierta, pentru a-i mântui. Părintele Jacob ne-a îndemnat să ne eliberăm de ideea Dumnezeului terorist, care stă mereu cu ochii pe noi și așteaptă să ne pedepsească la fiecare mișcare greșită. „Din momentul în care devii conștient de dragostea lui Dumnezeu pentru tine, de faptul că Dumnezeu te ia așa cum ești, chiar dacă ești cel mai rău dintre toți, cred că din acel moment toate se așează la locul lor. Åži să nu credem cumva că această conștientizare a dragostei lui Dumnezeu deschide calea către laxism. Dragostea este extrem de exigentă, cu siguranță ați experimentat acest lucru în viața voastră”.

***

După o asemenea discuție, masa de prânz n-a putut fi altceva decât un fel de recepție informală în timpul căreia amândoi invitații s-au angajat în conversații – serioase și joviale în același timp – cu participanții, încât abia au avut timp să savureze bucatele pregătite de maicile de la Limours și de „nepticele” din Paris și Lille, precum și desertul sosit tocmai de la Bruxelles.

Apoi a urmat vizita Parisului și slujba vecerniei, continuată cu un dialog pasionant între participanți și părintele Jacob, care ne-a uimit prin sinceritatea și libertatea sa în cuvânt. Distanțele și diferența de vârstă au dispărut, încât la un moment dat aveam impresia că se discută ca între prieteni, despre probleme concrete ale vieții creștine în parohie și societate, comuniune, libertate în Biserică, ecumenism. Nu au lipsit nici controversele, nici reacțiile din partea participanților care nu erau chiar de aceeași părere cu părintele. După aproape două ore, a trebuit să oprim valul întrebărilor și să ne aducem aminte că ne era foame. Însă atmosfera discuției și subiectele intersante au făcut ca dialogul să se continue firesc și după cină, pînă seara tîrziu, când tinerii au plecat la familiile gazdă din regiunea pariziană. Imaginea care mie personal mi-a rămas în minte, e cea a grupului de tineri stând în picioare în holul catedralei, în jurul părintelui Jacob, întrebându-l, ascultându-i răspunsurile, dar și răspunzând ei înșiși la „provocările” sale.

Cei care au putut rămâne până a doua zi au avut posibilitatea să ia parte, după Sfânta Liturghie, la o masă rotundă improvizată care a fost presărată cu mărturii personale – printre care și cea a părintelui stareț care ne-a povestit drumul său către ortodoxie – ceea ce a accentuat senzația de întâlnire între persoane ce a caracterizat întregul sfârșit de săptămână. Probabil, impactul acestor întâlniri a fost resimțit cel mai putenic de către cei care au discutat personal cu părintele, care nu s-a menajat deloc și a dăruit din timpul său tuturor celor care au îndrăznit să-i vorbească.

Sperăm că tot ceea ce s-a întâmplat n-a fost efectul unui entuziasm de moment, ci expresia unei dorințe adevărate de a conștientiza și a trăi darul mânturii: să-l primim cu mulțumire, să ne folosim de el, să nu-l uităm în vreun sertar ca pe un cadou oarecare, să nu lăsăm praful să se așeze pe el. Åži să ne amintim în fiecare zi că „nu suntem doar oameni mântuiți care, din acest motiv, trebuie să fim mereu recunoscători, ci că suntem de asemenea oameni care am fost mântuiți pentru a fi noi înșine mântuitori.” Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să găsească modalitatea cea mai potrivită de a pune în practică acest lucru...

A consemnat Bogdan Grecu

Nota de subsol

(1) Cum îi plăcea să spună fostului Patriarh al României, Teoctist, când trecuse deja de vârsta de 90 de ani.