„Tineri de toate vârstele” (1) s-au adunat pe 13 ÅŸi 14 martie la Catedrala Mitropolitană Română Sfinții Arhangheli de la Paris, la invitaÅ£ia revistei Apostolia ÅŸi a FrăÅ£iei Nepsis Arhiepiscopie, pentru a medita asupra acestor întrebări împreună cu PreasfinÅ£itul Marc, episcop vicar ÅŸi părintele Jacob Langhart, stareÅ£ul mănăstirii Născătoarei de Dumnezeu ÅŸi Sfântului Martin, din Cantauque, colaborator permanent al revistei Apostolia. Cei mai mulÅ£i participanÅ£i au venit din FranÅ£a (francezi, georgieni ÅŸi români), dar ÅŸi din alte Å£ări ale Arhiepiscopiei (Belgia, Irlanda, Olanda), ca ÅŸi din Episcopia Italiei. O bucurie deosebită ne-au făcut cei câÅ£iva participanÅ£i din München ÅŸi Tübingen, membri ai AsociaÅ£iei Tinerilor OrtodocÅŸi Români din Germania (ATORG), fiind prima dată când tineri din cele două Mitropolii Ortodoxe ale românilor din vestul Europei s-au întânit la o manifestare organizată de ATORG sau Nepsis.
După o scurtă introducere a PreasfinÅ£itului, părintele Jacob, în cuvinte pline de miez ne-a antrenat într-o adevarată aventură de descoperire a vieÅ£ii creÅŸtine care a continuat cu un dialog dinamic ÅŸi dens cu cei doi invitaÅ£i.

Deci, ce este mântuirea? Cum spunea PeasfinÅ£itul Marc „este într-adevăr întrebarea fundamentală, singura întrebare... Este o întrebare care I s-a pus foarte des Domnului Hristos: ÎnvăÅ£ătorule bun, ce să fac ca să mă mântuiesc, ce să fac ca să dobândesc viaÅ£a veÅŸnică? Iar răspunsul pe care Domnul ni-l dă nu are nimic de-a face cu morala, nu are nimic de-a face cu filosofia, ci se referă pur ÅŸi simplu la ViaÅ£ă, căci Hristos Domnul e ViaÅ£a însăÅŸi”. Iar părintele Jacob a continuat: „De fapt creÅŸtinismul nu e o înÅ£elepciune de tip filosofic aÅŸa cum sunt diferitele curente ale filosofiei antice sau taoismul, nu e nici o înÅ£elepciune a iluminării aÅŸa cum sunt budismul sau hinduismul; în creÅŸtinism mântuirea nu e un ritual care se face pentru a îmblânzi anumite forÅ£e oculte – puterile divine, nici un cod a ceea ce ce este permis sau nepermis, aÅŸa cum găsim, de exemplu, în islam. Iar chiar dacă legea morală este importantă în creÅŸtinism, ea nu este caracteristica lui esenÅ£ială, aÅŸa cum e, de exemplu, în iudaism. CreÅŸtinismul este credinÅ£a într-o mântuire gratuită dăruită omului de către Dumnezeu, în persoana lui Hristos cel înviat.”

De ce este nevoie de această mântuire? „În creÅŸtinism vorbim de mântuire pentru că ÅŸtim că totul e pierdut. A vorbi de mântuirea dată de Dumnezeu ÅŸi a nega, în acelaÅŸi timp, situaÅ£ia tragică a omului, e ca ÅŸi cum am lipsi mântuirea de sensul ei, de necesitatea ei imediată. Din păcate mi se pare că aceasta este tendinÅ£a unui anumit discurs creÅŸtin contemporan care preferă să evidenÅ£ieze pozitivul ÅŸi să ne îndemne la optimism, pentru a „prinde” mai bine: lucrurile se vor aranja, totul va fi bine. Personal, cred că acest lucru e o deviere, poate chiar o greÅŸeală. Contemporanii noÅŸtri, mai ales tinerii, simt foarte puternic, chiar dacă oarecum confuz, tragicul existenÅ£ei: războaiele care se repetă, regimurile opresive, violenÅ£a care domneÅŸte peste tot, foametea, epidemiile, dragostea care e dispreÅ£uită, inocenÅ£a care e călcată în picioare ÅŸi, peste toate acestea, trecerea timpului, boala ÅŸi apoi moartea. Avem tendinÅ£a de-a vrea să uităm, iar civilizaÅ£ia noastră încearcă din răsputeri să uite de tragicul existenÅ£ei. Suntem invitaÅ£i să ne angajăm în tot felul de distracÅ£ii ÅŸi, într-un fel, putem înÅ£elege acest lucru, căci a privi realitatea în faÅ£ă este foarte dureros. Cred că trebuie să fim conÅŸtienÅ£i de tragicul existenÅ£ei ÅŸi al vieÅ£ii noastre. Pentru că dacă nu avem nicio problemă, atunci nici nu avem nevoie de mântuire. Astfel, dacă această conÅŸtiinÅ£ă a tragicului ne e slăbită, atunci va slăbi ÅŸi dorinÅ£a noastră de mântuire.”

ReacÅ£ia la aceste cuvinte a fost imediată: E mântuirea condiÅ£ionată de starea căzută a lumii? Dacă omul nu ar fi păcătuit, s-ar mai fi întrupat Hristos? „Da, dar n-ar mai fi fost vorba de mântuire, ci de o împlinire a procesului de creaÅ£ie. Căci toată făptura avea menirea să fie îndumnezeită.”

De aceea, Biserica nu se poate limita la a fi o instituÅ£ie caritabilă sau un port drapel al unei ideologii de construire a unei lumi mai bune, la a fi un sponsor pentru bunăstarea materială sau succesul personal al creÅŸtinilor. Este adevărat că Mântuitorul ÎnsuÅŸi ÅŸi SfinÅ£ii Apostoli au manifestat o atenÅ£ie deosebită faÅ£ă de nevoile imediate ale oamenilor – i-au vindecat pe cei neputincioÅŸi ÅŸi le-au redat vederea orbilor – ÅŸi de aceea Biserica are datoria de a face la fel. Însă, toate aceste minuni nu au fost decât pregustări ale vindecării definitive ÅŸi integrale a omului, a mântuirii din păcat pe care a venit sa ne-o aducă Domnul Hristos, a mântuirii care nu este altceva decât anihilarea stării de separare între Dumnezeu ÅŸi om. Iar vocaÅ£ia Bisericii este să fie locul unde se petrece această vindecare, locul reîntâlnirii între Dumnezeu ÅŸi om.

Însă cum ajungem să ne împărtăÅŸim de această vindecare? „În mod spontan ne gândim că vom realiza acest lucru ducând o viaÅ£ă cinstită ÅŸi virtuoasă, fiind oameni de treabă ÅŸi făcând fapte bune. Însă ne înÅŸelăm amarnic. A gândi că pot să obÅ£in mântuirea datorită faptelor mele bune e ca ÅŸi cum aÅŸ gândi că pot să merit mântuirea, că pot s-o câÅŸtig ca pe un trofeu, ca ÅŸi cum aÅŸ lua un examen. Trebuie s-o spunem, cu riscul de a ÅŸoca sau chiar scandaliza, felul acesta de gândire e un creÅŸtinism inversat. Sfântul Pavel o spune clar: darul mântuirii este gratuit, nu putem fi vrednici de el, putem doar să beneficiem de el prin credinÅ£ă. Iar această credinÅ£ă nu e doar un ataÅŸament raÅ£ional faÅ£ă de anumite idei, ci este o relaÅ£ie personală de iubire cu însăÅŸi persoana Mântuitorului. A crede înseamnă a mă dărui total Domnului Hristos, începând de la un moment de convertire, când, în taina inimii mele, iau decizia de a fi pentru veÅŸnicie al lui Hristos. Din acel moment, devin ucenic. Devin creÅŸtin nu pentru că aparÅ£in unei naÅ£ii sau unei societăÅ£i creÅŸtine, ci pentru că m-am dăruit lui Hristos. Iar cel care se dăruieÅŸte lui Hristos, se dăruieÅŸte Celui Viu, devine o făptură nouă, e mântuit! Da, e atât de simplu! Trebuie să îndrăznim să o spunem. De aceea e o greÅŸeală imensă să neglijăm această mântuire care ne e la îndemâna inimii. De aceea suntem în rătăcire atunci când ne străduim să avem o viaÅ£ă cinstită, morală, virtuoasă, în loc să întreÅ£inem această relaÅ£ie pe care Hristos ne-a permis să o avem cu El. Iar din această relaÅ£ie va rezulta o viaÅ£ă virtuoasă. Atunci credinÅ£a va izvorî faptele bune. Căci, dacă Sfântul Pavel spune că nu faptele ne mântuiesc, apostolul Iacov se întreabă la ce foloseÅŸte credinÅ£a celui care fapte nu are? Căci credinÅ£a fără fapte, moartă este. Astfel, faptele bune vor da mărturie că credinÅ£a mea e vie.”

Când uit de chemarea la această intimitate cu Domnul Hristos, ies din cadrul mântuirii ÅŸi încep să păcătuiesc. Astfel „primul meu păcat este uitarea. Pentru a nu păcătui trebuie să-mi aduc aminte mereu de darul lui Dumnezeu, iar aceasta este este o lucrare permanentă, este modul concret de a mă pocăi, de a mă converti, de a mă întoarce la Domnul în fiecare moment al vieÅ£ii mele, fără încetare.” Dumnezeu nu îÅŸi ia înapoi darul mântuirii, eu sunt cel care mă îndepărtez de el. Åži, întocmai ca fiul risipitor, trebuie să mă întorc la Tatăl milostiv, care îi caută pe cei păcătoÅŸi, nu pentru a-i pedepsi, ci pentru a-i îmbrăÅ£iÅŸa, pentru a-i ierta, pentru a-i mântui. Părintele Jacob ne-a îndemnat să ne eliberăm de ideea Dumnezeului terorist, care stă mereu cu ochii pe noi ÅŸi aÅŸteaptă să ne pedepsească la fiecare miÅŸcare greÅŸită. „Din momentul în care devii conÅŸtient de dragostea lui Dumnezeu pentru tine, de faptul că Dumnezeu te ia aÅŸa cum eÅŸti, chiar dacă eÅŸti cel mai rău dintre toÅ£i, cred că din acel moment toate se aÅŸează la locul lor. Åži să nu credem cumva că această conÅŸtientizare a dragostei lui Dumnezeu deschide calea către laxism. Dragostea este extrem de exigentă, cu siguranÅ£ă aÅ£i experimentat acest lucru în viaÅ£a voastră”.

***

După o asemenea discuÅ£ie, masa de prânz n-a putut fi altceva decât un fel de recepÅ£ie informală în timpul căreia amândoi invitaÅ£ii s-au angajat în conversaÅ£ii – serioase ÅŸi joviale în acelaÅŸi timp – cu participanÅ£ii, încât abia au avut timp să savureze bucatele pregătite de maicile de la Limours ÅŸi de „nepticele” din Paris ÅŸi Lille, precum ÅŸi desertul sosit tocmai de la Bruxelles.

Apoi a urmat vizita Parisului ÅŸi slujba vecerniei, continuată cu un dialog pasionant între participanÅ£i ÅŸi părintele Jacob, care ne-a uimit prin sinceritatea ÅŸi libertatea sa în cuvânt. DistanÅ£ele ÅŸi diferenÅ£a de vârstă au dispărut, încât la un moment dat aveam impresia că se discută ca între prieteni, despre probleme concrete ale vieÅ£ii creÅŸtine în parohie ÅŸi societate, comuniune, libertate în Biserică, ecumenism. Nu au lipsit nici controversele, nici reacÅ£iile din partea participanÅ£ilor care nu erau chiar de aceeaÅŸi părere cu părintele. După aproape două ore, a trebuit să oprim valul întrebărilor ÅŸi să ne aducem aminte că ne era foame. Însă atmosfera discuÅ£iei ÅŸi subiectele intersante au făcut ca dialogul să se continue firesc ÅŸi după cină, pînă seara tîrziu, când tinerii au plecat la familiile gazdă din regiunea pariziană. Imaginea care mie personal mi-a rămas în minte, e cea a grupului de tineri stând în picioare în holul catedralei, în jurul părintelui Jacob, întrebându-l, ascultându-i răspunsurile, dar ÅŸi răspunzând ei înÅŸiÅŸi la „provocările” sale.

Cei care au putut rămâne până a doua zi au avut posibilitatea să ia parte, după Sfânta Liturghie, la o masă rotundă improvizată care a fost presărată cu mărturii personale – printre care ÅŸi cea a părintelui stareÅ£ care ne-a povestit drumul său către ortodoxie – ceea ce a accentuat senzaÅ£ia de întâlnire între persoane ce a caracterizat întregul sfârÅŸit de săptămână. Probabil, impactul acestor întâlniri a fost resimÅ£it cel mai putenic de către cei care au discutat personal cu părintele, care nu s-a menajat deloc ÅŸi a dăruit din timpul său tuturor celor care au îndrăznit să-i vorbească.

Sperăm că tot ceea ce s-a întâmplat n-a fost efectul unui entuziasm de moment, ci expresia unei dorinÅ£e adevărate de a conÅŸtientiza ÅŸi a trăi darul mânturii: să-l primim cu mulÅ£umire, să ne folosim de el, să nu-l uităm în vreun sertar ca pe un cadou oarecare, să nu lăsăm praful să se aÅŸeze pe el. Åži să ne amintim în fiecare zi că „nu suntem doar oameni mântuiÅ£i care, din acest motiv, trebuie să fim mereu recunoscători, ci că suntem de asemenea oameni care am fost mântuiÅ£i pentru a fi noi înÅŸine mântuitori.” Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să găsească modalitatea cea mai potrivită de a pune în practică acest lucru...

A consemnat Bogdan Grecu

Nota de subsol

(1) Cum îi plăcea să spună fostului Patriarh al României, Teoctist, când trecuse deja de vârsta de 90 de ani.