Adaugat la: 10 Mai 2017 Ora: 15:14

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 1, 4 )

 „Pentru omul credincios, necazul şi-a pierdut boldul cel înveninat. Nădejdea împăcată a luat locul amarei deznădejdi a suferinţei, iar suferinţa nu mai este de neîndurat, căci dulce rod dă la iveală. Bucuraţi-vă şi văveseliţi, căci necazurile sunt cuptorul de foc în care aurul se lămureşte. Suferinţa e ciocanul din mâna sculptorului ce face ca statuia să fie şi mai minunată. Suferinţele sunt cărările spinoase şi înfricoşătoare ce duc către culmi însorite şi privelişti de Rai. Bucurati-vă şi vă veseliţi!

Iisus Hristos Însuşi a sfinţit calea suferinţei cu picioarele Lui!"

Arhim. Serafim Alekseiev, Înţelesul suferinţei

Hristos, „Care este măsura tuturor lucrurilor, ome­neşti şi dumnezeieşti” (Arhim. Sofronie), ne-a arătat prin propriul Său exemplu sensul şi valoarea suferinţei: „Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc 14, 27).

Fără Hristos omul este slab şi nepu­tincios în faţa tuturor necazurilor, suferinţelor şi nenorocirilor de tot felul pe care le va întâlni de-a lungul întregii sale vieţi. Fără Dumnezeu, viaţa omeneas­că este o luptă pierdută dinainte, o înfrân­gere totală şi inevitabilă, care nimiceşte tot ce avem şi propria noastră persoană: „Ultimul act este sângeros, oricât de fru­mos ar fi fost restul comediei. Se aruncă puţină ţărână pe cap şi asta-i tot, în vecii vecilor” (Pascal, Cugetări).

Omul nu a fost făcut pentru a suferi, nici pentru a muri. Suferinţa şi moartea au intrat în lume prin păcatul lui Adam, care a rupt alianţa cu Dumnezeu şi a fă­cut legământ cu vrăjmaşul omului şi al vieţii. Păcatul este o boală a sufletului, iar suferinţa ne aminteşte de-a lungul între­gii vieţi că suntem bolnavi şi că trebuie să ne vindecăm. Dar este cu neputinţă pen­tru om să se vindece prin propriile sale mijloace de boala păcatului strămoşesc şi să iasă de sub stăpânirea morţii prin pro­priile sale puteri. Suferinţa îl ajută pe om să se întoarcă la Dumnezeu, fără de Care nu există nicio scăpare pentru oameni şi niciun leac împotriva morţii.

Pe măsură ce omul înaintează pe calea cunoaşterii raţionale a lumii şi a vieţii, „suferinţa dezvăluie intelectului său con­templativ în acelaşi timp propriile sale imperfecţiuni şi cele ale lumii înconjură­toare” (Arhim. Sofronie, Viaţa Lui este a mea). Când devine conştient de faptul că situaţia lui în lume este fără ieşire şi că nu poate birui păcatul şi moartea prin propri­ile sale puteri, omul nu are altă cale, dacă vrea să-şi salveze sufletul, decât să se întoar­că la Dumnezeu: „Spaima sufletului ne gâtuie atât de cumplit încât nicio durere fizi­că nu se poate asemui cu această suferinţă metafizică. Cu ultimele puteri care ne-au mai rămas, implorăm ajutorul Celui de sus. Cufundaţi în păcat, ne vedem despărţiţi de Dumnezeu şi din adâncul genunii strigăm: Moartea m-a lovit. Vino să mă vindeci. Vino şi curăţeşte-mă de orice stricăciune. [...] Mă aflu în robia întunericului şi-mi lipseşte puterea să mă ridic până la Tine!” (Arhim. Sofronie, op. cit.).

Tot aşa cum un bolnav nu poate vin­deca un alt bolnav, nicio fiinţă omeneas­că nu poate să salveze omul. De aceea Hristos a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). Trupul şi sângele lui Hristos sunt un izvor de viaţă infinit mai preţios decât propriul nostru trup şi sân­ge, căci carnea noastră trupească este mu­ritoare, în vreme ce trupul şi sângele lui Hristos ne dau viaţa veşnică, ce nu vine de la om, ci de la Dumnezeu: „Dumnezeu Care ne-a adus de la nefiinţă la fiinţă este mai degrabă Tatăl nostru decât cei care ne-au născut şi care au luat de la El şi existenţa, şi capacitatea de a naşte” (Sf. Ioan Damaschin,  Dogmatica).

Ceea ce numim în mod obişnuit „viaţă” nu este decât parcursul tragic al omului că­zut în păcat care îl duce în mod inevitabil la moarte. Adevăratul nume al vieţii este Dumnezeu, iar Hristos este Acela care ne-a restituit viaţa pe care o pierduserăm, care vine de la Tatăl ceresc şi nu cunoaşte moar­tea: „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi tru­purile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Rom. 8, 11).

Dat fiind că Hristos a urmat calea ce duce la înviere si la viaţa veşnică, patimile Lui si moartea pe cruce nu au nimic tragic. „Tragedia creaţiei vine de la căderea în păcat a lui Adam” şi ia sfârşit odată cu aceasta, căci „în Dumnezeu nu există nicio tragedie” (Arhim. Sofronie, op. cit.). Tot aşa, dacă urmăm cuvântul şi calea lui Hristos, toate suferinţele noastre în această lume şi natura noastră muritoare îşi pierd caracterul tra­gic şi devin o cale de viaţă şi de înviere: „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 8-9).

Existenţa omului fără Dumnezeu este fără ieşire şi fără nicio nădejde de salvare. De aceea „sufletul nu trebuie să ştie decât un singur lucru: numai în Dumnezeu îşi va afla pacea şi sfârşitul căutării” (Monahia Ardalionova, Viaţa stareţei Arsenia).„Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? ” (Ps. 27, 1).

În toate împrejurările grele şi încercările dureroase ale vieţii, să ne amintim întot­deauna că Hristos a sfinţit suferinţele omului şi le-a transformat într-o cale de mântu­ire, dătătoare de viaţă veşnică: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biru­it lumea” (In 16, 33).

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni