FericiÅ£i cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 1, 4 )

publicat in Lumea de dinlăuntru pe 10 Mai 2017, 17:29

 „Pentru omul credincios, necazul ÅŸi-a pierdut boldul cel înveninat. Nădejdea împăcată a luat locul amarei deznădejdi a suferinÅ£ei, iar suferinÅ£a nu mai este de neîndurat, căci dulce rod dă la iveală. BucuraÅ£i-vă ÅŸi văveseliÅ£i, căci necazurile sunt cuptorul de foc în care aurul se lămureÅŸte. SuferinÅ£a e ciocanul din mâna sculptorului ce face ca statuia să fie ÅŸi mai minunată. SuferinÅ£ele sunt cărările spinoase ÅŸi înfricoÅŸătoare ce duc către culmi însorite ÅŸi priveliÅŸti de Rai. Bucurati-vă ÅŸi vă veseliÅ£i!

Iisus Hristos ÎnsuÅŸi a sfinÅ£it calea suferinÅ£ei cu picioarele Lui!"

Arhim. Serafim Alekseiev, ÎnÅ£elesul suferinÅ£ei free dating sites tinder | dating cdvs | ds dating website

Hristos, „Care este măsura tuturor lucrurilor, ome­neÅŸti ÅŸi dumnezeieÅŸti” (Arhim. Sofronie), ne-a arătat prin propriul Său exemplu sensul ÅŸi valoarea suferinÅ£ei: „Cel ce nu-ÅŸi poartă crucea sa ÅŸi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc 14, 27).

Fără Hristos omul este slab ÅŸi nepu­tincios în faÅ£a tuturor necazurilor, suferinÅ£elor ÅŸi nenorocirilor de tot felul pe care le va întâlni de-a lungul întregii sale vieÅ£i. Fără Dumnezeu, viaÅ£a omeneas­că este o luptă pierdută dinainte, o înfrân­gere totală ÅŸi inevitabilă, care nimiceÅŸte tot ce avem ÅŸi propria noastră persoană: „Ultimul act este sângeros, oricât de fru­mos ar fi fost restul comediei. Se aruncă puÅ£ină Å£ărână pe cap ÅŸi asta-i tot, în vecii vecilor” (Pascal, Cugetări).

Omul nu a fost făcut pentru a suferi, nici pentru a muri. SuferinÅ£a ÅŸi moartea au intrat în lume prin păcatul lui Adam, care a rupt alianÅ£a cu Dumnezeu ÅŸi a fă­cut legământ cu vrăjmaÅŸul omului ÅŸi al vieÅ£ii. Păcatul este o boală a sufletului, iar suferinÅ£a ne aminteÅŸte de-a lungul între­gii vieÅ£i că suntem bolnavi ÅŸi că trebuie să ne vindecăm. Dar este cu neputinÅ£ă pen­tru om să se vindece prin propriile sale mijloace de boala păcatului strămoÅŸesc ÅŸi să iasă de sub stăpânirea morÅ£ii prin pro­priile sale puteri. SuferinÅ£a îl ajută pe om să se întoarcă la Dumnezeu, fără de Care nu există nicio scăpare pentru oameni ÅŸi niciun leac împotriva morÅ£ii.

Pe măsură ce omul înaintează pe calea cunoaÅŸterii raÅ£ionale a lumii ÅŸi a vieÅ£ii, „suferinÅ£a dezvăluie intelectului său con­templativ în acelaÅŸi timp propriile sale imperfecÅ£iuni ÅŸi cele ale lumii înconjură­toare” (Arhim. Sofronie, ViaÅ£a Lui este a mea). Când devine conÅŸtient de faptul că situaÅ£ia lui în lume este fără ieÅŸire ÅŸi că nu poate birui păcatul ÅŸi moartea prin propri­ile sale puteri, omul nu are altă cale, dacă vrea să-ÅŸi salveze sufletul, decât să se întoar­că la Dumnezeu: „Spaima sufletului ne gâtuie atât de cumplit încât nicio durere fizi­că nu se poate asemui cu această suferinÅ£ă metafizică. Cu ultimele puteri care ne-au mai rămas, implorăm ajutorul Celui de sus. CufundaÅ£i în păcat, ne vedem despărÅ£iÅ£i de Dumnezeu ÅŸi din adâncul genunii strigăm: Moartea m-a lovit. Vino să mă vindeci. Vino ÅŸi curăÅ£eÅŸte-mă de orice stricăciune. [...] Mă aflu în robia întunericului ÅŸi-mi lipseÅŸte puterea să mă ridic până la Tine!” (Arhim. Sofronie, op. cit.).

Tot aÅŸa cum un bolnav nu poate vin­deca un alt bolnav, nicio fiinÅ£ă omeneas­că nu poate să salveze omul. De aceea Hristos a spus: „Fără Mine nu puteÅ£i face nimic” (In 15, 5). Trupul ÅŸi sângele lui Hristos sunt un izvor de viaÅ£ă infinit mai preÅ£ios decât propriul nostru trup ÅŸi sân­ge, căci carnea noastră trupească este mu­ritoare, în vreme ce trupul ÅŸi sângele lui Hristos ne dau viaÅ£a veÅŸnică, ce nu vine de la om, ci de la Dumnezeu: „Dumnezeu Care ne-a adus de la nefiinÅ£ă la fiinÅ£ă este mai degrabă Tatăl nostru decât cei care ne-au născut ÅŸi care au luat de la El ÅŸi existenÅ£a, ÅŸi capacitatea de a naÅŸte” (Sf. Ioan Damaschin,  Dogmatica).

Ceea ce numim în mod obiÅŸnuit „viaÅ£ă” nu este decât parcursul tragic al omului că­zut în păcat care îl duce în mod inevitabil la moarte. Adevăratul nume al vieÅ£ii este Dumnezeu, iar Hristos este Acela care ne-a restituit viaÅ£a pe care o pierduserăm, care vine de la Tatăl ceresc ÅŸi nu cunoaÅŸte moar­tea: „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morÅ£i locuieÅŸte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morÅ£i va face vii ÅŸi tru­purile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieÅŸte în voi” (Rom. 8, 11).

Dat fiind că Hristos a urmat calea ce duce la înviere si la viaÅ£a veÅŸnică, patimile Lui si moartea pe cruce nu au nimic tragic. „Tragedia creaÅ£iei vine de la căderea în păcat a lui Adam” ÅŸi ia sfârÅŸit odată cu aceasta, căci „în Dumnezeu nu există nicio tragedie” (Arhim. Sofronie, op. cit.). Tot aÅŸa, dacă urmăm cuvântul ÅŸi calea lui Hristos, toate suferinÅ£ele noastre în această lume ÅŸi natura noastră muritoare îÅŸi pierd caracterul tra­gic ÅŸi devin o cale de viaÅ£ă ÅŸi de înviere: „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom ÅŸi vieÅ£ui împreună cu El, ÅŸtiind că Hristos, înviat din morÅ£i, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 8-9).

ExistenÅ£a omului fără Dumnezeu este fără ieÅŸire ÅŸi fără nicio nădejde de salvare. De aceea „sufletul nu trebuie să ÅŸtie decât un singur lucru: numai în Dumnezeu îÅŸi va afla pacea ÅŸi sfârÅŸitul căutării” (Monahia Ardalionova, ViaÅ£a stareÅ£ei Arsenia).„Domnul este luminarea mea ÅŸi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieÅ£ii mele; de cine mă voi înfricoÅŸa? ” (Ps. 27, 1).

În toate împrejurările grele ÅŸi încercările dureroase ale vieÅ£ii, să ne amintim întot­deauna că Hristos a sfinÅ£it suferinÅ£ele omului ÅŸi le-a transformat într-o cale de mântu­ire, dătătoare de viaÅ£ă veÅŸnică: „În lume necazuri veÅ£i avea; dar îndrăzniÅ£i, Eu am biru­it lumea” (In 16, 33).