Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 1, 4 )
publicat in Lumea de dinlăuntru pe 10 Mai 2017, 17:29
„Pentru omul credincios, necazul și-a pierdut boldul cel înveninat. Nădejdea împăcată a luat locul amarei deznădejdi a suferinței, iar suferința nu mai este de neîndurat, căci dulce rod dă la iveală. Bucurați-vă și văveseliți, căci necazurile sunt cuptorul de foc în care aurul se lămurește. Suferința e ciocanul din mâna sculptorului ce face ca statuia să fie și mai minunată. Suferințele sunt cărările spinoase și înfricoșătoare ce duc către culmi însorite și priveliști de Rai. Bucurati-vă și vă veseliți!
Iisus Hristos Însuși a sfințit calea suferinței cu picioarele Lui!"
Arhim. Serafim Alekseiev, Înțelesul suferinței
Hristos, „Care este măsura tuturor lucrurilor, omenești și dumnezeiești” (Arhim. Sofronie), ne-a arătat prin propriul Său exemplu sensul și valoarea suferinței: „Cel ce nu-și poartă crucea sa și nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc 14, 27).
Fără Hristos omul este slab și neputincios în fața tuturor necazurilor, suferințelor și nenorocirilor de tot felul pe care le va întâlni de-a lungul întregii sale vieți. Fără Dumnezeu, viața omenească este o luptă pierdută dinainte, o înfrângere totală și inevitabilă, care nimicește tot ce avem și propria noastră persoană: „Ultimul act este sângeros, oricât de frumos ar fi fost restul comediei. Se aruncă puțină țărână pe cap și asta-i tot, în vecii vecilor” (Pascal, Cugetări).
Omul nu a fost făcut pentru a suferi, nici pentru a muri. Suferința și moartea au intrat în lume prin păcatul lui Adam, care a rupt alianța cu Dumnezeu și a făcut legământ cu vrăjmașul omului și al vieții. Păcatul este o boală a sufletului, iar suferința ne amintește de-a lungul întregii vieți că suntem bolnavi și că trebuie să ne vindecăm. Dar este cu neputință pentru om să se vindece prin propriile sale mijloace de boala păcatului strămoșesc și să iasă de sub stăpânirea morții prin propriile sale puteri. Suferința îl ajută pe om să se întoarcă la Dumnezeu, fără de Care nu există nicio scăpare pentru oameni și niciun leac împotriva morții.
Pe măsură ce omul înaintează pe calea cunoașterii raționale a lumii și a vieții, „suferința dezvăluie intelectului său contemplativ în același timp propriile sale imperfecțiuni și cele ale lumii înconjurătoare” (Arhim. Sofronie, Viața Lui este a mea). Când devine conștient de faptul că situația lui în lume este fără ieșire și că nu poate birui păcatul și moartea prin propriile sale puteri, omul nu are altă cale, dacă vrea să-și salveze sufletul, decât să se întoarcă la Dumnezeu: „Spaima sufletului ne gâtuie atât de cumplit încât nicio durere fizică nu se poate asemui cu această suferință metafizică. Cu ultimele puteri care ne-au mai rămas, implorăm ajutorul Celui de sus. Cufundați în păcat, ne vedem despărțiți de Dumnezeu și din adâncul genunii strigăm: Moartea m-a lovit. Vino să mă vindeci. Vino și curățește-mă de orice stricăciune. [...] Mă aflu în robia întunericului și-mi lipsește puterea să mă ridic până la Tine!” (Arhim. Sofronie, op. cit.).
Tot așa cum un bolnav nu poate vindeca un alt bolnav, nicio ființă omenească nu poate să salveze omul. De aceea Hristos a spus: „Fără Mine nu puteți face nimic” (In 15, 5). Trupul și sângele lui Hristos sunt un izvor de viață infinit mai prețios decât propriul nostru trup și sânge, căci carnea noastră trupească este muritoare, în vreme ce trupul și sângele lui Hristos ne dau viața veșnică, ce nu vine de la om, ci de la Dumnezeu: „Dumnezeu Care ne-a adus de la neființă la ființă este mai degrabă Tatăl nostru decât cei care ne-au născut și care au luat de la El și existența, și capacitatea de a naște” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica).
Ceea ce numim în mod obișnuit „viață” nu este decât parcursul tragic al omului căzut în păcat care îl duce în mod inevitabil la moarte. Adevăratul nume al vieții este Dumnezeu, iar Hristos este Acela care ne-a restituit viața pe care o pierduserăm, care vine de la Tatăl ceresc și nu cunoaște moartea: „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi” (Rom. 8, 11).
Dat fiind că Hristos a urmat calea ce duce la înviere si la viața veșnică, patimile Lui si moartea pe cruce nu au nimic tragic. „Tragedia creației vine de la căderea în păcat a lui Adam” și ia sfârșit odată cu aceasta, căci „în Dumnezeu nu există nicio tragedie” (Arhim. Sofronie, op. cit.). Tot așa, dacă urmăm cuvântul și calea lui Hristos, toate suferințele noastre în această lume și natura noastră muritoare își pierd caracterul tragic și devin o cale de viață și de înviere: „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 8-9).
Existența omului fără Dumnezeu este fără ieșire și fără nicio nădejde de salvare. De aceea „sufletul nu trebuie să știe decât un singur lucru: numai în Dumnezeu își va afla pacea și sfârșitul căutării” (Monahia Ardalionova, Viața stareței Arsenia).„Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa? ” (Ps. 27, 1).
În toate împrejurările grele și încercările dureroase ale vieții, să ne amintim întotdeauna că Hristos a sfințit suferințele omului și le-a transformat într-o cale de mântuire, dătătoare de viață veșnică: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (In 16, 33).