Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
URA[ebr.שִׂנְאָה (śin’āh); gr. μῖσος] – este un sentiment uman de adversitate împotriva cuiva sau a ceva frecvent exprimat în Sfânta Scriptură. În limba ebraică biblică există o gamă întreagă de emoţii de furie, de la ura de moarte până la simpla răutate sau neacceptarea unei situaţii sau persoane, însă ea nu avea cuvinte potrivite pentru a exprima diferitele nuanţe de sens. De aceea, dacă în limba română cuvântul „ură” exprimă cu precădere sentimentul de antipatie şi dușmănie împotriva cuiva sau a ceva, în limba ebraică el are o paletă mai largă de sensuri. Astfel, cuvântul „iubire” [ebr. אַהֲבָה(’ahăḇāh)] şi antonimul său „ură” [ebr.שִׂנְאָה (śin’āh)] au fost folosite pentru a exprima ideea de preferinţă şirefuz: „Şi am iubit numai pe Iacov şi pe Isav l-am urât” (Mal 1,2-3;Rom 9,13).Pentru a exprima sentimentul de duşmănie, substantivul ebraicשִׂנְאָה (śin’āh) era adesea însoţit de un adjectiv: „Vezi pe vrăjmaşii mei că s-au înmulţit şi cu ură nedreaptă m-au urât” (Ps 24,19); „Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani” (Ps 138,22).
În Vechiul Testament ura este descrisăîn mod normal ca un sentiment opus iubirii.Prin urmare verbele „a urî” [ebr. שָׂנֵא(śānē’)] şi „a iubi” [ebr.אָהַב (’āhaḇ)] sunt foarte frecvent folosite în opoziţie (cf. Pild 10, 12; 13, 24; Eccl 3, 8; 9, 1.6 ; Mal 1, 2-3), mai ales în expresiile referitoare la iubirea binelui şi ura răului (cf. Am 5, 15; Mih 3, 2).
Dar ura poate fi de asemenea şi rezultatul unei rivalităţi, precum cea dintre Iosif şi fraţii săi (cf. Fac 37,4); a unei adversităţi ce înlocuieşte iubirea senzuală, precum în drama familială a fiilor lui David, Amon şi Tamara (cf. 2Rg 13, 15); a unei simple exasperări între prieteni (cf. Pild 25, 17); a unei lipse de confidenţăconjugală (cf. Deut 24, 3; Jud 14, 16). Tot de urăse vorbeşte şi atunci când o persoană nu mai suportă o altă persoană, ca în cazul femeilor repudiate (cf. Fac 29, 31; Deut 21, 15; Pild 30, 23). Tatăl care nu-şi mustră fiul la vremea cuvenită,îl „urăşte” (Pild 13, 24), pedeapsa fiind consideratăexpresie a dragostei părinteşti şi a binelui persoanei. Chiar şi alegerea lui Israel de către Dumnezeu pentru a-l face poporul Său se exprimăprin „ura” faţăde Isav (cf. Mal 1, 2-3); ceea ce nu exclude ca Dumnezeu sădea lui Edom propriul său teritoriu (cf. Deut 2, 5.12.22).
Legea Vechiului Testament interzicea ura între fraţi, adică între evrei ca membri ai aceluiaşi neam: „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui. Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev 19, 17-18). Ea poruncea, de asemenea, iubirea de străini: „Să iubiţi şi voi pe pribeag, că şi voi aţi fost pribegi în pământul Egiptului” (Deut 10, 19).
A urî, a detesta, a dispreţui se spune mai ales atunci când este vorba de duşmani (cf. Fac 26, 27; Lev 26, 17; Num 10, 35; Jud 11, 7; 2Rg 5, 8; Is 60, 15).
În cartea Psalmilor, duşmanii sunt cei care urăsc pe nedreptpe slujitorii lui Dumnezeu (cf. Ps 17, 20; 20, 8; 24, 20; 33, 20; 34, 19; 37, 19; 40, 5.7; 43, 7; 68, 5). Duşmanii psalmistului, care variază de la întreaga comunitate la o singură persoană, de la clasa politică la cea religioasă, sunt în acelaşi timp şi duşmani ai lui Dumnezeu pentru că-L „urăsc” pe El (cf. Ps 67, 1; 80, 14).Aceştia urăsc „pacea” (Ps 119, 7) şi „învăţătura” (Ps 49, 18), lucrează „cu vicleşug” (Ps 82, 3) împotriva poporului lui Dumnezeu şi „urăsc Sionul” (Ps 129, 5). Desigur, astfel de oameni trebuiesc urâţi (cf. Ps 138, 21). Psalmistul se roagă pentru eliberarea, păzirea şi mântuirea sa de aceşti duşmani (cf. Ps 24, 20-21; 85,16; 108, 2.4), cerând ca ei să aibă soarta pe care au dorit-o celor drepţi (cf. Ps 7, 11-15; 9, 15; 34, 7; 142, 12).
Aşa cum omul este capabil să iubească pe Dumnezeu, tot aşa el este capabil şi să-L urască (cf. Ieş 20, 5; Dt 5, 9; 7, 10; 32, 41.43; Ps 67, 1; 73, 5.24; 82, 2). Dumnezeu este urât atunci când sunt încălcate poruncile Sale şi poporul Său este persecutat. Ura împotriva lui Dumnezeu este semn de respingere persistentăşi de împietrire constantă a omului.
Potrivit Vechiului Testament Dumnezeu Însuşi urăşte. El este descris ca unul ce urăşte pe toţi cei ce încalcă Legea (cf. Ps 5, 5); pe cei ce practica idolatria (cf. Dt 12, 31; 16, 22; Ps 30,6; Ier 44, 4); pe cei ce-i aduc un cult formal şi nesincer (cf. Is 1,14; Am 5,21); pe cei ce nu ţin promisiunile făcute (cf. Mal 2, 16); pe cei ce săvârşesc fărădelegi şi se jură strâmb (cf. Zah 8, 17); pe cei iubesc nedreptatea (cf. Ps 5, 16; Pild 6, 16-19; 8, 13; Is 61, 8; Ier 12, 8; 44, 4; Os 9, 15).
Chiar dacăDumnezeu este descris în Vechiul Testament ca cel care pedepseşte răutatea celor ce-L urăsc pe El până la al treilea şi al patrulea neam (cf. Dt 5,), totuşi profetul Iezechiel spune că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci, „mai degrabă, să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu” (Iez 18, 23). Iar cartea înţelepciunea lui Solomon insistă asupra faptului că Dumnezeu nu poate urî propria Sa creaţie: „Pentru că iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu urgiseşti din cele ce ai făcut, că dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit” (Sol 11, 24).
În Noul Testament substantivul „ură” (gr. μῖσος) este complet absent, fiind folosit doar μισέωechivalentul grec al verbului ebraic שָׂנֵא(śānē’). Ca şi în limba ebraică, sensul verbului μισέωpoate varia în funcţie de context. El poate avea sensul de a iubi mai puţin, a prefera pe altcineva. Apostolul Pavel îl utilizează astfel în epistola sa către Romani (Rom 9,13) atunci când îl citează pe profetul Maleahi (Mal 1, 2-3). Acelaşi sens se regăseşte şi atunci când Iisus Hristos spune celor ce-L urmau: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc 14, 26; Mt 10, 37; In 12, 25). Dar μισέωpoate avea în Noul Testament şi sensul propriu de duşmănie, dispreţ, adversitate: „Aţi auzit că s-a zis : «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău».” (Mt 5, 43); „Mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi” (Lc 1, 71); „Căci şi noi eram altădată fără de minte, neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecând viaţa în răutate şi pizmuire, urâţi fiind şi urându-ne unul pe altul” (Tit 3, 3); „Ai însă partea bună că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care le urăsc şi Eu” (Apoc 2, 6).
Prin moartea Sa pe Cruce, Iisus Hristos a omorât „ura” (Ef 2, 14-16) eliminând pentru totdeauna diferenţele culturale şi religioase care ridicau ziduri de neînţelegere între oameni. Epistola către Evrei nu ezită să pună pe seama lui Iisus cuvintele din Ps 45, 8: „Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea” (Evr 1, 9). Însă ura Mântuitorului este aici împotriva păcatului, nu şi a celui păcătos. Ceea ce El urăşte este starea de păcat de care trebuie să se elibereze omul; astfel se explică şi mânia lui Hristos faţă de vânzătorii din Templu sau atacurile Sale violente împotriva învăţăturii fariseilor (cf. Mt 21, 12; 23). Dimpotrivă, ura între oameni este interzisă în mod expres de către Mântuitorul. În Predica de pe Munte, El citează o maximă populară cunoscută contemporanilor Săi: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” (Mt 5, 43). Dacă porunca de a iubi aproapele este promovatăde Legea Mozaică (cf. Lev 19,18), în Vechiul Testament nu există însă nici o învăţătură potrivit căreia duşmanii trebuiesc urâţi; se poate vorbi chiar de porunca iubirii duşmanului (cf. Ieş 23, 4; Dt 22, 4).În cuvântul Său, Iisus Hristos caută să desăvârşească Legea dându-i un caracter universal care nu cunoaşte restricţii nici de hotare, nici de rasă, nici de religie etc. La ură, omul trebuie să răspundă cu iubire, înlocuind blestemul cu binecuvântarea (cf. 1Pt 3, 9). De aceea el nu trebuie se lase învins de rău, ci să biruiască răul cu binele (cf. Rom 12, 21).
Cei care doresc să devină ucenici ai lui Iisus Hristos trebuie să urască tot ceea ce-i separă de El, adică însuşi sinele (cf. In 12, 25) sau propria familie (cf. Lc 14, 26).Aici, verbul „a urî” înseamnă, aşa după cum spune Evanghelistul Matei, „a iubi mai puţin” (cf. Mt 10, 37). Pentru creştinul adevărat întâietatea sau prioritatea trebuie dată lui Iisus Hristos şi Împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Mt 6, 33),vieţii spirituale şi libertăţii sufleteşti pentru a nu fi înrobiţi de grijile pentru bunurile materiale (cf. Mt 6, 24).
Venirea în lume a lui Iisus Hristos a marcat începutul eliberării oamenilor: „Mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi” (Lc 1, 71). Această eliberare nu se realizează însă imediat. Toţi cei care-L urmează pe Iisus şi acceptă învăţătura Lui trebuie să se aştepte la rândul lor să fie urâţi: „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Mt 10, 22). De altfel, unul dintre semnele venirii a doua a Mântuitorului şi al sfârşitului lumii este ura neamurile împotriva celor ce vor crede în El (cf. Mt 24, 9). Această ură este o consecvenţă a celei exprimate împotriva lui Iisus care a dus la moartea Sa pe cruce: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (In 15, 18-25). Astfel, pătimirile şi moartea lui Iisus Hristos, aşa cum sunt ele descrise în Evanghelii, se încadrează în context urii nedrepte a celui drept de către duşmanii săi (cf. In 7, 7; 15, 25).
Potrivit Evangheliilor sinoptice ura lumii împotriva creştinilor se va manifesta prin persecuţiile la care aceştia vor fi supuşi (cf Mt 10, 22; 24, 9; Mc 13, 13; Lc 21, 17), dar care trebuie totuşi considerate un motiv de bucurie, asigurându-se astfel mântuirea (cf. Mt 5, 10; Lc 6, 22; 1Pt 3, 13). În Evanghelia după Ioan, ura lumii împotriva lui Hristos este o consecinţă a faptului că oamenii au urât Lumina (adică descoperirea lui Dumnezeu în lume în persoana lui Iisus Hristos), şi au preferat întunericul în loc să-L accepte pe Hristos şi să creadă în El (cf. In 3, 20). De aceea, ura lumii împotriva creştinilor se va manifesta prin persecuţie şi excluderea lor din sinagogi, îndeosebi a creştinilor care continuau sa fie ataşaţi practicilor religioase iudaice (cf. In 16, 2; 17, 14).
Bibliografie:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team