Credința noastră în Dumnezeu vine din inimă sau numai din gură? Credem oare cu adevărat că cel ce păzește cuvân­tul lui Hristos nu va vedea niciodată moar­tea (cf. In 8, 51)? Fiecare dintre noi răs­punde la aceste întrebări prin modul lui de viață și prin faptele lui, „căci numele de creștin fără viață creștinească este nu­mai fățărnicie, și nu este de fapt nimic” (Sf. Tihon din Zadonsk, Îndatoririle creștinului față de sine însuși).

De câte ori în cursul zilei ne gândim la Dumnezeu, la mântuirea sufletului și la viața veșnică? Åži de câte ori mintea noastră este preocupată de gândurile, grijile și dorințele noastre lumești? Gândurile noas­tre de zi cu zi ne indică precum o busolă dacă urmăm calea ce duce la Dumnezeu și la viața veșnică sau calea care duce în di­recția opusă. Căci „cel ce gândește cele pământești, nu cele de Sus, prin însuși acest fapt se întoarce de la cuvântul lui Dumnezeu, îl disprețuiește și îl nesocotește. Deci, ori­cum ți-ai întoarce gândirea, omule, ai de ales între două lucruri: ori să iubești cuvân­tul lui Dumnezeu și să lași lumea, ori să lași cuvântul lui Dumnezeu și să te lipești de lume - iar de amândouă este cu neputință să te ții, pentru că sunt potrivnice între ele” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Toate bunurile pământești ale omului muritor, toate plăcerile și bucuriile lui lumești nu sunt decât neant și se vor în­toarce în neant atunci când va părăsi aceas­tă lume: „Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat, nu mi-am oprit inima de la nicio ve­selie (...). Apoi când m-am uitat cu bă­gare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, am văzut că în toate nu este decât deșertăciune și goană după vânt și că nu este nimic trainic sub soare” (Ecleziastul, 2, 10-11).

Viața noastră pământească o numim pur și simplu „viața”, căci este singura for­mă de viață pe care o poate cunoaște omul muritor. Dar această viață nu este și nu poa­te fi adevărata viață, întrucât ea ne duce în mod inevitabil la moarte. Atunci când consacrăm toate eforturile, energia și timpul nostru acestei vieți muritoare, ea devine vrăjmașa vieții noastre veșnice, căci omul pământesc – fie el cel mai bogat, cel mai puternic și cel mai fericit om din lume – nu va culege alte roade la sfârșitul vieții decât bătrânețea, stricăciunile trupești și moar­tea: „Ce seamănă omul, aceea va și secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putreziciu­nea; dar cine seamănă în Duh, va secera din Duh viața veșnică” (Gal. 6, 7-8).

Ce este viața veșnică? Niciun om mu­ritor nu poate răspunde la această între­bare, dat fiind că toate facultățile noastre sunt alcătuite după modelul lucrurilor li­mitate în spațiu și timp. Mintea noastră omenească nu poate concepe decât lucru­rile care au un început și un sfârșit, în vre­me ce veșnicia nu a început nicicând și nu se va sfârși niciodată, fiind astfel inaccesi­bilă rațiunii omenești, ca și celelalte taine ale lui Dumnezeu: „În adevăr, cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot așa, nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 11).

Viața veșnică este un mod de existență dumnezeiesc, care nu poate fi cunoscut în niciun fel de o făptură muritoare, ci numai prin îndumne- zeirea omului, adică prin contopi­rea lui cu Duhul lui Dumnezeu. A căuta altceva decât pe Dumnezeu - oricare ar fi valoarea sau importanța acelui lucru – înseamnă a apuca un drum greșit și a ne irosi în zadar puterile și viața pământească: „Sco­pul cel dintâi al tuturor străduințelor noastre, nezdruncinata năzuință și râvna permanentă a inimii noastre trebuie să fie alipirea noastră de Dumnezeu și de cele dumnezeiești. Orice lucru care se îndepărtează de aceasta, oricât de însemnat ar fi, nu trebuie să ocupe în prețuirea noas­tră decât locul al doilea, sau trebuie chiar considerat o primejdie” (Sf. Ioan Casian, Despre scopul și meni­rea monahului).

Cel ce se leagă de lucrurile mu­ritoare – și tot ce aparține acestei lumi este muritor – se leagă de moar­te. De aceea a fost spus că „plata pă­catului este moartea” (Rom. 6, 23). Iar cel ce se leagă de Dumnezeu și de Hristos, Care a biruit moartea, se leagă de viața veșnică. De aceea a fost spus că „darul fără plată al lui Dum­nezeu este viața veșnică întru Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6, 23). Existența noastră pământească este bună și utilă numai dacă ea nu consti­tuie un scop în sine, ci un mijloc pentru a ne apropia Dumnezeu și pentru a recunoaște în toate împrejurările vieții prezența Sa, Du­hul Său și Voința Sa: „Dacă ești încredințat, conform Sfintei Scripturi, că judecata lui Dumnezeu cuprinde tot pământul, atunci orice eveniment te va învăța cunoașterea lui Dumnezeu” (Marcu Ascetul, Două sute douăzeci și șase de capitole).

Mii de lucruri ne atrag privirile, gân­durile și dorințele în această lume, și fi­ecare din aceste lucruri poate deveni un idol dacă el pune stăpânire pe sufletul nostru: „Cinstești atâți dumnezei străini câte patimi săvârșești” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.). În fața nenumăratelor ispite pe care le întâlnim în această lume, trebuie să ne amintim întotdeauna că „totul în această viață este supus strică­ciunii, totul se destramă cu ușurință, se descompune, se prăbușește” și că „nu­mai bunurile sufletului sunt durabile și indestructibile” (Sf. Antonie cel Mare, Îndemnuri duhovnicești).

Viața trupului nostru muritor nu este adevărata viață, dar, fiind singura formă de viață pe care o cunoaștem, cădem ade­sea în ispita de a supraevalua valoarea ei și de a-i conscra toate eforturile, pierzând din vedere scopul principal al existenței noastre pământești, mântuirea sufletului și viața veșnică: „Dacă ne străduim din toate puterile să ne salvăm trupul de la moarte, trebuie să facem eforturi și mai mari pentru ne salva de la moartea sufle­tului” (Sf. Antonie cel Mare, op. cit.).

A crede în Dumnezeu înseamnă să ne încredințăm cu totul și în orice împrejura­re voinței Lui, căci Dumnezeu știe mai bine decât noi ce ne este de trebuință: „Să nu dorești ca cele privitoare la tine să se pe­treacă după mintea ta, ci numai după bunul plac al lui Dumnezeu” (Evagrie Ponticul, Capitole despre rugăciune). Căci noi nu putem cunoaște decât lucrurile vremelnice, adică lucrurile ireale. Numai Adevărul lui Dumnezeu este veșnic, și de aceea nu poa­te fi cuprins de inteligența șubredă și limi­tată a omului muritor. În fața infinitei înțelepciuni a lui Dumnezeu, rațiunea ome­nească trebuie să tacă și să-și recunoască neputința. De aceea Hristos a spus: „Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor!” (Mt 5, 3). „A fi sărac cu duhul înseamnă a se considera pe sine însuși ca fiind inexistent și a vedea pe Dumnezeu ca fiind numai El singur existent; înseamnă a pune cuvintele lui Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor lumești și a nu precupeți nimic, nici chiar viața, pentru a le împlini. (...) Pentru cel sărac cu duhul lumea întrea­gă nu este nimic. El vede pretutindeni nu­mai pe Dumnezeu, care dă viață oricărui lucru și stăpânește peste toate. (...) El crede în Cuvântul dătător de viață al Domnului, știind că acest Cuvânt este Adevăr, Duh și Viață veșnică. (...) El crede așa cum un co­pil crede în tatăl său sau în mama sa, fără să ceară dovezi, încredințându-se lor cu totul” (Sf. Ioan din Kronstadt, Viața mea întru Hristos).