ÃŽnvătătorule bun, ce să fac ca să mostenesc viata vesnică? (Luca 10, 25)

CredinÅ£a noastră în Dumnezeu vine din inimă sau numai din gură? Credem oare cu adevărat că cel ce păzeÅŸte cuvân­tul lui Hristos nu va vedea niciodată moar­tea (cf. In 8, 51)? Fiecare dintre noi răs­punde la aceste întrebări prin modul lui de viaÅ£ă ÅŸi prin faptele lui, „căci numele de creÅŸtin fără viaÅ£ă creÅŸtinească este nu­mai făÅ£ărnicie, ÅŸi nu este de fapt nimic” (Sf. Tihon din Zadonsk, Îndatoririle creÅŸtinului faÅ£ă de sine însuÅŸi).

De câte ori în cursul zilei ne gândim la Dumnezeu, la mântuirea sufletului ÅŸi la viaÅ£a veÅŸnică? Åži de câte ori mintea noastră este preocupată de gândurile, grijile ÅŸi dorinÅ£ele noastre lumeÅŸti? Gândurile noas­tre de zi cu zi ne indică precum o busolă dacă urmăm calea ce duce la Dumnezeu ÅŸi la viaÅ£a veÅŸnică sau calea care duce în di­recÅ£ia opusă. Căci „cel ce gândeÅŸte cele pământeÅŸti, nu cele de Sus, prin însuÅŸi acest fapt se întoarce de la cuvântul lui Dumnezeu, îl dispreÅ£uieÅŸte ÅŸi îl nesocoteÅŸte. Deci, ori­cum Å£i-ai întoarce gândirea, omule, ai de ales între două lucruri: ori să iubeÅŸti cuvân­tul lui Dumnezeu ÅŸi să laÅŸi lumea, ori să laÅŸi cuvântul lui Dumnezeu ÅŸi să te lipeÅŸti de lume - iar de amândouă este cu neputinÅ£ă să te Å£ii, pentru că sunt potrivnice între ele” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Toate bunurile pământeÅŸti ale omului muritor, toate plăcerile ÅŸi bucuriile lui lumeÅŸti nu sunt decât neant ÅŸi se vor în­toarce în neant atunci când va părăsi aceas­tă lume: „Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat, nu mi-am oprit inima de la nicio ve­selie (...). Apoi când m-am uitat cu bă­gare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, am văzut că în toate nu este decât deÅŸertăciune ÅŸi goană după vânt ÅŸi că nu este nimic trainic sub soare” (Ecleziastul, 2, 10-11).

ViaÅ£a noastră pământească o numim pur ÅŸi simplu „viaÅ£a”, căci este singura for­mă de viaÅ£ă pe care o poate cunoaÅŸte omul muritor. Dar această viaÅ£ă nu este ÅŸi nu poa­te fi adevărata viaÅ£ă, întrucât ea ne duce în mod inevitabil la moarte. Atunci când consacrăm toate eforturile, energia ÅŸi timpul nostru acestei vieÅ£i muritoare, ea devine vrăjmaÅŸa vieÅ£ii noastre veÅŸnice, căci omul pământesc – fie el cel mai bogat, cel mai puternic ÅŸi cel mai fericit om din lume – nu va culege alte roade la sfârÅŸitul vieÅ£ii decât bătrâneÅ£ea, stricăciunile trupeÅŸti ÅŸi moar­tea: „Ce seamănă omul, aceea va ÅŸi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putreziciu­nea; dar cine seamănă în Duh, va secera din Duh viaÅ£a veÅŸnică” (Gal. 6, 7-8).

Ce este viaÅ£a veÅŸnică? Niciun om mu­ritor nu poate răspunde la această între­bare, dat fiind că toate facultăÅ£ile noastre sunt alcătuite după modelul lucrurilor li­mitate în spaÅ£iu ÅŸi timp. Mintea noastră omenească nu poate concepe decât lucru­rile care au un început ÅŸi un sfârÅŸit, în vre­me ce veÅŸnicia nu a început nicicând ÅŸi nu se va sfârÅŸi niciodată, fiind astfel inaccesi­bilă raÅ£iunii omeneÅŸti, ca ÅŸi celelalte taine ale lui Dumnezeu: „În adevăr, cine dintre oameni cunoaÅŸte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aÅŸa, nimeni nu cunoaÅŸte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 11).

ViaÅ£a veÅŸnică este un mod de existenÅ£ă dumnezeiesc, care nu poate fi cunoscut în niciun fel de o făptură muritoare, ci numai prin îndumne- zeirea omului, adică prin contopi­rea lui cu Duhul lui Dumnezeu. A căuta altceva decât pe Dumnezeu - oricare ar fi valoarea sau importanÅ£a acelui lucru – înseamnă a apuca un drum greÅŸit ÅŸi a ne irosi în zadar puterile ÅŸi viaÅ£a pământească: „Sco­pul cel dintâi al tuturor străduinÅ£elor noastre, nezdruncinata năzuinÅ£ă ÅŸi râvna permanentă a inimii noastre trebuie să fie alipirea noastră de Dumnezeu ÅŸi de cele dumnezeieÅŸti. Orice lucru care se îndepărtează de aceasta, oricât de însemnat ar fi, nu trebuie să ocupe în preÅ£uirea noas­tră decât locul al doilea, sau trebuie chiar considerat o primejdie” (Sf. Ioan Casian, Despre scopul ÅŸi meni­rea monahului).

Cel ce se leagă de lucrurile mu­ritoare – ÅŸi tot ce aparÅ£ine acestei lumi este muritor – se leagă de moar­te. De aceea a fost spus că „plata pă­catului este moartea” (Rom. 6, 23). Iar cel ce se leagă de Dumnezeu ÅŸi de Hristos, Care a biruit moartea, se leagă de viaÅ£a veÅŸnică. De aceea a fost spus că „darul fără plată al lui Dum­nezeu este viaÅ£a veÅŸnică întru Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6, 23). ExistenÅ£a noastră pământească este bună ÅŸi utilă numai dacă ea nu consti­tuie un scop în sine, ci un mijloc pentru a ne apropia Dumnezeu ÅŸi pentru a recunoaÅŸte în toate împrejurările vieÅ£ii prezenÅ£a Sa, Du­hul Său ÅŸi VoinÅ£a Sa: „Dacă eÅŸti încredinÅ£at, conform Sfintei Scripturi, că judecata lui Dumnezeu cuprinde tot pământul, atunci orice eveniment te va învăÅ£a cunoaÅŸterea lui Dumnezeu” (Marcu Ascetul, Două sute douăzeci ÅŸi ÅŸase de capitole).

Mii de lucruri ne atrag privirile, gân­durile ÅŸi dorinÅ£ele în această lume, ÅŸi fi­ecare din aceste lucruri poate deveni un idol dacă el pune stăpânire pe sufletul nostru: „CinsteÅŸti atâÅ£i dumnezei străini câte patimi săvârÅŸeÅŸti” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.). În faÅ£a nenumăratelor ispite pe care le întâlnim în această lume, trebuie să ne amintim întotdeauna că „totul în această viaÅ£ă este supus strică­ciunii, totul se destramă cu uÅŸurinÅ£ă, se descompune, se prăbuÅŸeÅŸte” ÅŸi că „nu­mai bunurile sufletului sunt durabile ÅŸi indestructibile” (Sf. Antonie cel Mare, Îndemnuri duhovniceÅŸti).

ViaÅ£a trupului nostru muritor nu este adevărata viaÅ£ă, dar, fiind singura formă de viaÅ£ă pe care o cunoaÅŸtem, cădem ade­sea în ispita de a supraevalua valoarea ei ÅŸi de a-i conscra toate eforturile, pierzând din vedere scopul principal al existenÅ£ei noastre pământeÅŸti, mântuirea sufletului ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică: „Dacă ne străduim din toate puterile să ne salvăm trupul de la moarte, trebuie să facem eforturi ÅŸi mai mari pentru ne salva de la moartea sufle­tului” (Sf. Antonie cel Mare, op. cit.).

A crede în Dumnezeu înseamnă să ne încredinÅ£ăm cu totul ÅŸi în orice împrejura­re voinÅ£ei Lui, căci Dumnezeu ÅŸtie mai bine decât noi ce ne este de trebuinÅ£ă: „Să nu doreÅŸti ca cele privitoare la tine să se pe­treacă după mintea ta, ci numai după bunul plac al lui Dumnezeu” (Evagrie Ponticul, Capitole despre rugăciune). Căci noi nu putem cunoaÅŸte decât lucrurile vremelnice, adică lucrurile ireale. Numai Adevărul lui Dumnezeu este veÅŸnic, ÅŸi de aceea nu poa­te fi cuprins de inteligenÅ£a ÅŸubredă ÅŸi limi­tată a omului muritor. În faÅ£a infinitei înÅ£elepciuni a lui Dumnezeu, raÅ£iunea ome­nească trebuie să tacă ÅŸi să-ÅŸi recunoască neputinÅ£a. De aceea Hristos a spus: „FericiÅ£i cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăÅ£ia cerurilor!” (Mt 5, 3). „A fi sărac cu duhul înseamnă a se considera pe sine însuÅŸi ca fiind inexistent ÅŸi a vedea pe Dumnezeu ca fiind numai El singur existent; înseamnă a pune cuvintele lui Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor lumeÅŸti ÅŸi a nu precupeÅ£i nimic, nici chiar viaÅ£a, pentru a le împlini. (...) Pentru cel sărac cu duhul lumea întrea­gă nu este nimic. El vede pretutindeni nu­mai pe Dumnezeu, care dă viaÅ£ă oricărui lucru ÅŸi stăpâneÅŸte peste toate. (...) El crede în Cuvântul dătător de viaÅ£ă al Domnului, ÅŸtiind că acest Cuvânt este Adevăr, Duh ÅŸi ViaÅ£ă veÅŸnică. (...) El crede aÅŸa cum un co­pil crede în tatăl său sau în mama sa, fără să ceară dovezi, încredinÅ£ându-se lor cu totul” (Sf. Ioan din Kronstadt, ViaÅ£a mea întru Hristos).