I.Întemeierea Moldovei prin „descălecarea” voievodului Bogdan

Pe teritoriul Moldovei existau cnezate și voievodate ce căzuseră sub stăpânirea cumanilor și mai apoi a tătarilor (după marea invazie de la 1241) care amenințau să cucerească regatul Ungariei. Pentru a le putea face față, regele Ludovic cel Mare a înființat între Siret și Carpați o „marcă” de apărare, sub conducerea unui voievod român din Maramureș pe nume Dragoș. Însă întemeierea Moldovei ca stat independent este datorată „descălecării” unui alt conducător, pe nume Bogdan. Încă din vremea când era în Maramureș, el era pomenit în documentele cancelariei ungare ca „infidel” și chiar „infidel notoriu”, adică necatolic. Voievod de credință ortodoxă precum alți conducători români din Transilvania, Bogdan s-a opus convertirii la catolicism pe care doreau să o impună atât regele cât și papa, acesta fiind unul dintre motivele plecării sale din Maramureș. La 1359 el a trecut împreună cu familia și apropiații săi de partea cealaltă a Carpaților, silind pe urmașii lui Dragoș să părăsească țara și întemeind o nouă domnie. Mai târziu însă, sub presiunea Ungariei și a Poloniei, fiul lui Bogdan, Lațcu, a fost nevoit să se convertească la catolicism, o episcopie catolică fiind înființată la Siret în anul 1370. Soarta țării va fi hotărâtă sub urmașul acestuia, marele domn Petru Mușat (1375-1391) care, deși căsătorit cu o nobilă poloneză, a reușit cu multă abilitate să evite asimilarea în sfera catolică, devenind un mare apărător al ortodoxiei în această regiune. El a extins și întărit domnia, așezând scaunul domnesc la Suceava, unde a ctitorit biserica numită „Mirăuți”.

II.Recunoașterea Mitropoliei: disputa cu Patriarhia de la Constantinopol

În timpul domniei lui Petru Mușat s-au făcut primele încercări pentru organizarea ca mitropolie a Bisericii din Moldova și recunoașterea ei de către Patriarhia de la Constantinopol. Doritor să întărească independența domniei prin numirea unui ierarh apropiat al domnului, Petru Vodă a cerut mitropolitului ortodox al Haliciului1 să hirotonească doi ierarhi pentru Moldova: pe Iosif, rudă cu el, ca mitropolit și pe un altul numit Meletie ca episcop. Domnul s-a izbit însă de împotrivirea Patriarhului Antonie, care ținea să trimită în Moldova un ierarh grec, supus Constantinopolului. De aceea, în jurul anului 1391, acesta Patriarhul Antonie a luat inițiativa numirii unui mitropolit grec, cu numele Teodosie. Acesta care însă, venind în Moldova în timpul domniei lui Roman, fratele lui Petru Vodă, n-a fost lăsat să-și ocupe scaunul, fiind nevoit să se întoarcă la Constantinopol. Atunci patriarhul a numit un alt ierarh, Ieremia, ceea ce i-a nemulțumit și mai mult pe moldoveni, care l-au trimis și pe acesta înapoi.

Supărându-se foarte tare, patriarhul a aruncat atunci anatema asupra întregii țări, afurisind pe domn, pe cei doi ierarhi, pe boieri, pe preoți și pe credincioși.

Această situație nefericită a continuat sub domnia lui Åžtefan Mușat (1394-1399), care a trimis la Constantinopol solie și scrisori de împăcare, dar s-a lovit din nou de refuzul Patriarhului Antonie. Acesta a trimis pe Mitropolitul de Militene în Moldova, fără ca acesta să-i poată convinge pe moldoveni. Într-o tentativă ulterioară, patriarhia a trimis un alt ierarh de rang înalt, Mitropolitul Mihail al Betleemului, dar nici acesta nu a reușit să obțină rezultatele dorite, ridicându-se totuși anatema asupra clerului Moldovei. Este de amintit că, între timp, Mitropolitul Ciprian de Kiev (aflat la Moscova) s-a oferit să restabilească ordinea prin includerea Moldovei în marea mitropolie a Kievului. Patriarhia a respins însă propunerea, susținând că aceasta trebuie sa aibă propriul mitropolit, numit de Constantinopol.
Împăcarea cu Patriarhia și recunoașterea definitivă a Mitropolitului Iosif, cel rânduit de la început, au loc odată cu urcarea la domnie a evlaviosului domn Alexandru cel Bun (1400-1432). Din fericire, lucrurile au fost înlesnite și de alegerea unui nou patriarh la Constantinopol, Matei, care a înțeles pericolul prelungirii acestei situații în contextul ofensivei catolice din acea vreme, care ar fi putut transforma Moldova într-o simplă regiune vasală a Poloniei. Patriarhul Matei a primit favorabil solia lui Alexandru cel Bun și printr-o gramată patriarhală din 26 iulie 1401 Mitropolitul Iosif a fost în sfârșit recunoscut ca mitropolit al Moldovei, un moment de mare biruință pentru tânăra Moldovă.

III.Aducerea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava

După recunoașterea Mitropoliei, spre a consfinți scaunul Sucevei ca scaun mitropolitan, la îndemnul domnului și al Mitropolitului Iosif s-au adus aici moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă (1415). Acesta fusese un negustor grec în Trebizonda, din Asia Mică și suferise moarte martirică în Cetatea Albă în jurul anului 1330. Cronica povestește cum acestea „au ajuns la auzul dreptcinstitorului domn a toată Moldovlahia […], bărbat împodobit cu multe virtuți, dar și iubitor de mucenici” care a trimis „un boier cu destulă oaste să aducă cu dânsul cu mare cinste trupul vrednic de slavă al mucenicului”. Pe când alaiul se apropia de cetatea domnească, domnitorul, mitropolitul, boierii și mulțimea credincioșilor i-au ieșit în întâmpinare „cu făclii, cu cădelnițe și cu miruri bine mirositoare”, însoțindu-l apoi până la Suceava, unde domnul îl proclamă ocrotitor al țării și îl așeză cu mare evlavie în biserica domnească.

Ioana Georgescu -Tănase (Roma)

Bibliografie:
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, București, 2006
Jean Meyendorff, Aristeides Papadakis, L’orient chrétien et l’essor de la papauté, Cerf, Paris, 2001