Dăm slavă lui Dumnezeu că încă mai cunoaștem oameni duhovnicești care sunt plini de har și care răspândesc prin­tre noi pacea și duhul lui Hristos. Toți acești părinți sunt glasuri ce strigă în pustie, ase­menea Sfântului Ioan Botezătorul, „pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor”¹. Mulți suntem cei care auzim glasul lor. Însă, ase­menea parabolei semănătorului, puțini sunt cei care primesc cuvântul și îl fac să rodeas­că. De cele mai multe ori glasul lor este tra­tat cu indiferență sau este luat în derâdere. Lumea este mai mult preocupată de ziua de mâine și de lucrurile trecătoare decât de pre­zent, de acel „astăzi liturgic”, de clipa de acum pe care ar trebui să o trăim și să o răscumpărăm pentru a trăi veșnic în Împărăția lui Dumnezeu. Constatăm din ce în ce mai mult că Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu deranjează. Åži acest lucru datorită faptului că sufletele multora dintre noi sunt pustiite și lipsite de har! Am uitat, din nou, fiii cărui duh suntem. În loc să cultivăm și să facem să sporească iubirea, ne condamnăm și ne judecăm unii pe alții, credincioșii pe necredincioși și cei ce nu cred pe cei ce cred, uitând de cuvintele Mântuitorului care spu­ne „Milă voiesc, iar nu jertfă”². Uităm că încă este vremea mântuirii și că nu este târziu pentru a ne sfinți. Hristos Domnul nu a ve­nit să judece lumea ci a venit să mântuiască lumea! Cum? Smerindu-Se, jertfindu-Se și dăruindu-Se pe sine lumii întregi ca hrană duhovnicească pentru ca cei ce cred și-L mărturisesc să aibă viață întru ei. Sufletul fiecărui om, chiar dacă acel om recunoaște sau nu, tânjește după Dumnezeu, crea­torul său. Omul nu-și găsește pacea decât atunci când trăiește cu Hristos Domnul. Nu avem un alt Mântuitor în afară de Hristos. Când El le vorbea celor din sinago­gă despre Trupul și Sângele Său ca fiind adevărată mân­care și băutură, mulți ucenici părăsindu-L neînțelegând cuvântul greu de înțeles chiar și pentru mulți din ziua de azi, la întrebarea lui Hristos: „Nu vreți și voi să vă duceți?”³ Sfântul Apostol Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice.”⁴

Pacea și duhul lui Hristos nu le vom găsi niciodată dacă nu ne umplem inimile noastre de cuvintele vieții celei veșnice ale Lui și nici dacă ne vom refugia în dro­gurile moderne: televizorul, calculatorul, internetul, telefoanele inteligente. Unele droguri, luate cu măsură și prescripție medicală, sunt leacuri de vindecare dar luate fără frâu acestea parali­zează simțurile omului transformându-L într-o marionetă ușor de manevrat. Majorita­tea informației pe care o pri­mim prin aceste mijloace de informare și comunicare, de cele mai multe ori este minci­noasă sau pe jumătate minci­noasă. Dar să nu uităm un lucru. Un adevăr pe jumătate spus este tot o minciună. Umplerea minții omului de atâta informație negativă, îl face să-și piardă harul Sfântu­lui Duh. Consecințele pierde­rii harului le constatăm din plin în zilele noastre. Pe stradă, la locul de muncă, chiar și în biserică la slujbă, oamenii sunt tot mai agitați, mai irascibili, transmițând starea lor interi­oară de neliniște și celor din jurul lor. Omenirea a luat-o pe o cale periculoasă, care nu mai este calea crucii care duce la înviere.

Avem nevoie cu toții de pocăință. Trebuie să ne golim mințile de deșertăciuni și să ni le umplem de cuvintele vieții, cuvinte pe care să le și trăim, jert- findu-ne unii pentru alții și ajutându-ne unii pe alții după cum ne povățuiește Apostolul nea­murilor Sfântul Pavel: „Noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși.”⁵ Când fratele nostru cade, trebuie să-l ajutăm să se ridice. Unuia ca acestuia trebuie să-i oblo­jim rănile pricinuite de neputințe și de tâlhari, pe unul ca acesta trebuie să-l purtăm pe brațe, să-l ducem cu iubire, să-l punem în grija lui Hristos, iar nicidecum nu trebuie să-l privim cu indiferență sau mai mult de­cât atât – să-l sfâșiem cu judecățile noastre. Să fim foar­te atenți la ce hrană primim: Cuvintele lui Hristos sau cuvintele lumii acesteia? Ispititorul este același. „De la început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii”⁶ și folosește aceleași arme: minciu­na și manipularea. „Firea diavolului este să facă zarvă, să provoace nebunie și să aducă mult întuneric, în timp ce firea lui Dumnezeu este să ne lumineze și să ne învețe cele ce se cuvine să facem.”⁷

Așadar, dragii mei, să ne pocăim smerindu-ne pre noi. Să nu ne tulbure războiul pornit cu înverșunare împotriva lui Hristos și a Bisericii Sale, ci să să ne „îmbrăcăm cu armele lui Dumnezeu”⁸ pentru că „lupta noastră nu este împotriva trupu­lui și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împo­triva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întune­ricului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh”⁹ iar acest război, privit duhovnicește poate să aducă mântuire, după cum ne învață Sfântul Ioan Hrisostom: „Sufletul e ca un scut. Dacă-l lovește lancea și e moale, îl străpunge, dar, dimpotrivă, dacă e tare, lancea nu-i pricinuiește nici o stricăciune, ci cade alături, cu vârful îndoit. Dacă săgețile pe care le aruncă diavolul asupra unui su­flet îl găsesc slăbit și lipsit de voință, atunci îl pătrund până în adânc, dar dacă îl găsesc întărit și puternic, diavolul însuși se depărtează neputincios, fără a-i pricinui nici cel mai mic rău. Ba, mai mult, de aici se nasc și două mari foloase, chiar trei: diavolul nu l-a vătămat, ci l-a lăsat mai pu­ternic decât l-a găsit și el însuși, de pe urma acestui fapt, a devenit mai slab.”¹⁰

† Episcopul Timotei al Spaniei si Portugaliei