Să ne pocăim smerindu-ne!

Dăm slavă lui Dumnezeu că încă mai cunoaÅŸtem oameni duhovniceÅŸti care sunt plini de har ÅŸi care răspândesc prin­tre noi pacea ÅŸi duhul lui Hristos. ToÅ£i aceÅŸti părinÅ£i sunt glasuri ce strigă în pustie, ase­menea Sfântului Ioan Botezătorul, „pocăiÅ£i-vă că s-a apropiat ÎmpărăÅ£ia cerurilor”¹. MulÅ£i suntem cei care auzim glasul lor. Însă, ase­menea parabolei semănătorului, puÅ£ini sunt cei care primesc cuvântul ÅŸi îl fac să rodeas­că. De cele mai multe ori glasul lor este tra­tat cu indiferenÅ£ă sau este luat în derâdere. Lumea este mai mult preocupată de ziua de mâine ÅŸi de lucrurile trecătoare decât de pre­zent, de acel „astăzi liturgic”, de clipa de acum pe care ar trebui să o trăim ÅŸi să o răscumpărăm pentru a trăi veÅŸnic în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu. Constatăm din ce în ce mai mult că Dumnezeu ÅŸi Cuvântul lui Dumnezeu deranjează. Åži acest lucru datorită faptului că sufletele multora dintre noi sunt pustiite ÅŸi lipsite de har! Am uitat, din nou, fiii cărui duh suntem. În loc să cultivăm ÅŸi să facem să sporească iubirea, ne condamnăm ÅŸi ne judecăm unii pe alÅ£ii, credincioÅŸii pe necredincioÅŸi ÅŸi cei ce nu cred pe cei ce cred, uitând de cuvintele Mântuitorului care spu­ne „Milă voiesc, iar nu jertfă”². Uităm că încă este vremea mântuirii ÅŸi că nu este târziu pentru a ne sfinÅ£i. Hristos Domnul nu a ve­nit să judece lumea ci a venit să mântuiască lumea! Cum? Smerindu-Se, jertfindu-Se ÅŸi dăruindu-Se pe sine lumii întregi ca hrană duhovnicească pentru ca cei ce cred ÅŸi-L mărturisesc să aibă viaÅ£ă întru ei. Sufletul fiecărui om, chiar dacă acel om recunoaÅŸte sau nu, tânjeÅŸte după Dumnezeu, crea­torul său. Omul nu-ÅŸi găseÅŸte pacea decât atunci când trăieÅŸte cu Hristos Domnul. Nu avem un alt Mântuitor în afară de Hristos. Când El le vorbea celor din sinago­gă despre Trupul ÅŸi Sângele Său ca fiind adevărată mân­care ÅŸi băutură, mulÅ£i ucenici părăsindu-L neînÅ£elegând cuvântul greu de înÅ£eles chiar ÅŸi pentru mulÅ£i din ziua de azi, la întrebarea lui Hristos: „Nu vreÅ£i ÅŸi voi să vă duceÅ£i?”³ Sfântul Apostol Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieÅ£ii celei veÅŸnice.”⁴

Pacea ÅŸi duhul lui Hristos nu le vom găsi niciodată dacă nu ne umplem inimile noastre de cuvintele vieÅ£ii celei veÅŸnice ale Lui ÅŸi nici dacă ne vom refugia în dro­gurile moderne: televizorul, calculatorul, internetul, telefoanele inteligente. Unele droguri, luate cu măsură ÅŸi prescripÅ£ie medicală, sunt leacuri de vindecare dar luate fără frâu acestea parali­zează simÅ£urile omului transformându-L într-o marionetă uÅŸor de manevrat. Majorita­tea informaÅ£iei pe care o pri­mim prin aceste mijloace de informare ÅŸi comunicare, de cele mai multe ori este minci­noasă sau pe jumătate minci­noasă. Dar să nu uităm un lucru. Un adevăr pe jumătate spus este tot o minciună. Umplerea minÅ£ii omului de atâta informaÅ£ie negativă, îl face să-ÅŸi piardă harul Sfântu­lui Duh. ConsecinÅ£ele pierde­rii harului le constatăm din plin în zilele noastre. Pe stradă, la locul de muncă, chiar ÅŸi în biserică la slujbă, oamenii sunt tot mai agitaÅ£i, mai irascibili, transmiÅ£ând starea lor interi­oară de neliniÅŸte ÅŸi celor din jurul lor. Omenirea a luat-o pe o cale periculoasă, care nu mai este calea crucii care duce la înviere.

Avem nevoie cu toÅ£ii de pocăinÅ£ă. Trebuie să ne golim minÅ£ile de deÅŸertăciuni ÅŸi să ni le umplem de cuvintele vieÅ£ii, cuvinte pe care să le ÅŸi trăim, jert- findu-ne unii pentru alÅ£ii ÅŸi ajutându-ne unii pe alÅ£ii după cum ne povăÅ£uieÅŸte Apostolul nea­murilor Sfântul Pavel: „Noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioÅŸi.”⁵ Când fratele nostru cade, trebuie să-l ajutăm să se ridice. Unuia ca acestuia trebuie să-i oblo­jim rănile pricinuite de neputinÅ£e ÅŸi de tâlhari, pe unul ca acesta trebuie să-l purtăm pe braÅ£e, să-l ducem cu iubire, să-l punem în grija lui Hristos, iar nicidecum nu trebuie să-l privim cu indiferenÅ£ă sau mai mult de­cât atât – să-l sfâÅŸiem cu judecăÅ£ile noastre. Să fim foar­te atenÅ£i la ce hrană primim: Cuvintele lui Hristos sau cuvintele lumii acesteia? Ispititorul este acelaÅŸi. „De la început a fost ucigător de oameni ÅŸi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieÅŸte minciuna, grăieÅŸte dintru ale sale, căci este mincinos ÅŸi tatăl minciunii”⁶ ÅŸi foloseÅŸte aceleaÅŸi arme: minciu­na ÅŸi manipularea. „Firea diavolului este să facă zarvă, să provoace nebunie ÅŸi să aducă mult întuneric, în timp ce firea lui Dumnezeu este să ne lumineze ÅŸi să ne înveÅ£e cele ce se cuvine să facem.”⁷

AÅŸadar, dragii mei, să ne pocăim smerindu-ne pre noi. Să nu ne tulbure războiul pornit cu înverÅŸunare împotriva lui Hristos ÅŸi a Bisericii Sale, ci să să ne „îmbrăcăm cu armele lui Dumnezeu”⁸ pentru că „lupta noastră nu este împotriva trupu­lui ÅŸi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împo­triva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întune­ricului acestui veac, împotriva duhurilor răutăÅ£ii, care sunt în văzduh”⁹ iar acest război, privit duhovniceÅŸte poate să aducă mântuire, după cum ne învaÅ£ă Sfântul Ioan Hrisostom: „Sufletul e ca un scut. Dacă-l loveÅŸte lancea ÅŸi e moale, îl străpunge, dar, dimpotrivă, dacă e tare, lancea nu-i pricinuieÅŸte nici o stricăciune, ci cade alături, cu vârful îndoit. Dacă săgeÅ£ile pe care le aruncă diavolul asupra unui su­flet îl găsesc slăbit ÅŸi lipsit de voinÅ£ă, atunci îl pătrund până în adânc, dar dacă îl găsesc întărit ÅŸi puternic, diavolul însuÅŸi se depărtează neputincios, fără a-i pricinui nici cel mai mic rău. Ba, mai mult, de aici se nasc ÅŸi două mari foloase, chiar trei: diavolul nu l-a vătămat, ci l-a lăsat mai pu­ternic decât l-a găsit ÅŸi el însuÅŸi, de pe urma acestui fapt, a devenit mai slab.”¹⁰

† Episcopul Timotei al Spaniei si Portugaliei