Hristos le vorbea foarte des oamenilor, pentru că este Cuvântul Tatălui, „gura tă­cerii” ÅŸi a venit în lume, „la ai Săi” (In 1, 11), pentru a-L descoperi ÅŸi arăta pe Dumnezeu. PropovăduieÅŸte fără încetare: este un „Rabbi”¹ dumnezeiesc, dascălul² tuturor po­poarelor de pe pământ ÅŸi al fiecărei persoa­ne omeneÅŸti. Se adresa adesea mulÅ£imii (în sinagogi, în Templul din Ierusalim, în pieÅ£ele publice sau în mijlocul naturii) sau unor persoane particulare (mai ales în cazul vin­decărilor), însă auditorii Săi preferaÅ£i au fost Apostolii, pe care îi învăÅ£a în fiecare zi, prin cuvântul ÅŸi exemplul Său. AÅŸa se întâmplă ÅŸi aici, unde le dă mai multe învăÅ£ături, dar de data aceasta nu în pilde (istorisiri sim­bolice, povestiri duhovniceÅŸti), ci pe faÅ£ă.

DeÅŸi cronologia este dificilă la Sfântul Luca, singurul care menÅ£ionează acest episod, îl putem situa spre sfârÅŸitul misiunii Mântuitorului în Galileea ÅŸi în timpul urcării Sale la Ierusalim, deoarece, încă de la verse­tul 11, Sfântul Evanghelist ne precizează că „Iisus mergea spre Ierusalim” (iar în capitolul următor, 18, se istoriseÅŸte vindecarea orbului din Ierihon, chiar înaintea intrării Domnului în Ierusalim). Spuse probabil în mers, aceste cuvinte se situează chiar înaintea vindecării celor 10 leproÅŸi: Hristos Se găseÅŸte deci, cu tot alaiul Său³, între Galileea ÅŸi Samaria.

El abordează subiecte diverse, probabil în funcÅ£ie de evenimentele sau persoanele întâlnite pe drum ÅŸi mai ales de întrebările puse de Apostoli, care sunt frecvente: vorbeÅŸte mai întâi de sminteli, care sunt inevitabile, de fratele care a păcătuit, ÅŸi apoi despre credinÅ£ă (ca urmare a unei întrebări a Apostolilor). Apoi vorbeÅŸte despre „slugile netrebnice”, fără o legătură aparentă cu ceea ce precedă, dar este posibil să fie vorba de un răspuns la o întrebare. Ar putea fi, de pildă, un răspuns la întrebarea pe care Petru I-a pus-o în aceleaÅŸi împrejurări, după Sfântul Matei: „Iată, noi am lăsat toate ÅŸi Å¢i-am ur­mat Å¢ie. Cu noi oare ce va fi?” (Mt 19, 27). Însă acolo Hristos îi dă un răspuns diferit de ceea ce se găseÅŸte la Sfântul Luca.

Domnul pleacă întotdeauna de la elemen­te simple ÅŸi curente, care Å£in de bunul-simÅ£, pentru a ne înălÅ£a duhovniceÅŸte până la cu­getele dumnezeieÅŸti. Dând dovadă de o bună pedagogie, începe cu o întrebare pusă celor Doisprezece, ÅŸi prin ei tuturor oamenilor: „Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din Å£arină: Vino îndată ÅŸi ÅŸezi la masă? Oare nu-i va zice: PregăteÅŸte-mi ca să cinez ÅŸi, încingându-te, slujeÅŸte-mi, până ce voi mânca ÅŸi voi bea ÅŸi după aceea vei mânca ÅŸi vei bea ÅŸi tu? Va mulÅ£umi, oare, slugii că a făcut cele porun­cite?”. Toate acestea sunt de o logică perfec­tă. Domnul reaminteÅŸte mai întâi ordinea so­cială, aÅŸa cum exista ea în societăÅ£ile antice, care erau puternic ierarhizate⁴. Dar aceste cuvinte au mereu, în gura lui Hristos, un carac­ter simbolic: stăpânul rămâne stăpân ÅŸi sluga slugă, în orice împrejurare, pentru că aceas­ta este ordinea ontologică: Dumnezeu Stăpânul a făcut toate ÅŸi toate făpturile Sale – văzute sau nevăzute, conÅŸtiente sau fără conÅŸtiinÅ£ă – Îi sunt slugi. Ordinea ontologi­că – ierarhia fiinÅ£ei – este veÅŸnică. După ce a reamintit acest lucru evident din punct de ve­dere omenesc ÅŸi social, care este ÅŸi simbolul relaÅ£iei între Dumnezeu ÅŸi făpturile Sale, Domnul va rosti un logion⁴ dumnezeiesc pe care, pentru a-l înÅ£elege, trebuie să-l desci­frăm: „AÅŸa ÅŸi voi, când veÅ£i face toate cele po­runcite vouă, să ziceÅ£i: Suntem slugi ne­trebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”. Aici este evident că Domnul dă un cuvânt duhovnicesc de învăÅ£ătură. Acest cuvânt este greu de înÅ£eles ÅŸi poate părea chiar „dur” ÅŸi descurajant. Pentru a înÅ£elege sensul duhovnicesc, trebuie să facem abstracÅ£ie de gândurile omeneÅŸti ÅŸi să dăm la o parte ori­ce formă de ideologie, mai ales cea care este dominantă de mai multe secole ÅŸi care poate fi calificată drept „umanistă”. Ideologia „umanistă”⁵ este una dintre consecinÅ£ele de pe urmă ale Reformei protestante. Era, desi­gur, legitim a se dori să se reformeze, în se­colul al XVI-lea, o Biserică (occidentală) ex­trem de clericală ÅŸi tiranică, cu multe decadenÅ£e teologice, duhovniceÅŸti ÅŸi morale, dar nu se poate construi nimic solid ÅŸi stabil pe baza lui „contra”, nu se poate construi de­cât pe baza lui „pentru”. Åži, pe de altă parte, orice adevărată reformă în Biserică nu se poa­te face decât prin întoarcerea la izvoare, la adevărata tradiÅ£ie. Nici una dintre aceste două condiÅ£ii nefiind îndeplinite, singurul lucru care s-a întâmplat a fost întemeierea unei Biserici împotriva celei de la Roma ÅŸi pierde­rea tradiÅ£iei ÅŸi a tainelor. Această miÅŸcare va duce (inconÅŸtient ÅŸi progresiv), prin ateismul filozofic (pseudo-Iluminismul secolului al XVIII-lea, care era întuneric duhovnicesc), prin francmasonerie, RevoluÅ£ia franceză, so­cialism ÅŸi comunism, la inventarea concep­tului absurd al unei societăÅ£i fără Biserică, apoi al unui Om fără Dumnezeu⁶. Conform acestui „umanism”, omul nu se mai centrea­ză pe Dumnezeu, ci pe sine însuÅŸi, ceea ce re­prezintă negaÅ£ia fiinÅ£ei ÅŸi a destinului său. Atunci afirmă ceea ce numeÅŸte „drepturile” sale, negând atotputernicia lui Dumnezeu ÅŸi providenÅ£a Sa. Din această perspectivă, ar pu­tea obiecta: am muncit, deci am drepturi, ceea ce formal intră în contradicÅ£ie cu învăÅ£ătura lui Hristos. Suntem aici în miezul problemei duhovniceÅŸti.

Dacă rămânem la planul omenesc (al fi­rii căzute,) faptul de a fi lucrat ÅŸi de a fi pro­dus roade poate avea drept consecinÅ£ă a-ÅŸi spune: prin urmare, am drepturi, merit o recompensă; aceasta mi se cuvine. Asta au­zim spunându-se de două sau trei secole. Acest „prin urmare” Å£ine de „a avea” ÅŸi de creat, nu de „a fi” ÅŸi de necreat. Este conform cu ceea ce gândeÅŸte Satana ÅŸi cu ceea ce Îi spune lui Dumnezeu: „Cum poÅ£i să-mi preferi mie, care sunt un duh pur – aproape de Tine –, un om scos din tină – praful cosmic – care e atât de mediocru? (cf. Iov 1). El nu Te iubeÅŸte decât din interes, în funcÅ£ie de ceea ce îi dai”. Din momentul în care gândim ÅŸi spunem: merit asta [iar imediat după aceea: pretind], ne afir­măm în faÅ£a Stăpânului ÅŸi împotriva Lui, de­venim judecători ai lui Dumnezeu. Satana e încântat să constate că Omul îi urmează dru­mul ÅŸi i se aseamănă. Nefiind în stare să ră­mână în ascultarea lui Dumnezeu – care este hrana îngerilor⁷ – se hrăneÅŸte cu păcatul omu­lui, care-l întăreÅŸte în propriul lui păcat. De îndată ce suntem în această dispoziÅ£ie lăun­trică nu mai suntem în Iubire; nu mai sun­tem în relaÅ£ia desăvârÅŸit liberă care este Iubirea, dăruirea necondiÅ£ionată către celălalt. Åži ast­fel pierdem intimitatea cu Dumnezeu ÅŸi ase­mănarea cu El.

De fapt, ceea ce poate să ni se pară „dur” este o comoară duhovnicească. Pentru că atunci când am lucrat mult pentru Dumne­zeu, atunci când (mai rar) am primit multe dureri, suferinÅ£e, prigoane, am putea fi ispitiÅ£i să spunem: nu e drept, meritam altceva, mai bun. Arătându-ne acest temei dumnezeiesc, Hristos ne îngăduie să păstrăm neÅŸtirbită legătura noastră de iubire cu Dumnezeu:

Te iubesc necondiÅ£ionat, pentru că Tu m-ai iubit necondiÅ£ionat. Rămânem în a fi, căci Iubirea Å£ine exclusiv de a fi, ÅŸi nu de a avea, care nu este decât o consecinÅ£ă a lui a fi, un simplu reflex al lui a fi. Acest temei dumne­zeiesc ne apără ÅŸi de atacurile diavoleÅŸti, mai precis de doi demoni: cel al mândriei ÅŸi cel al revendicării. Uneori poate chiar să ne pă­zească de căderea în prăpastie, după cum spune Sfântul Siluan Athonitul ÅŸi confirmă ucenicul său, arhimandritul Sofronie.

Fie ca ÎnÅ£elepciunea dumnezeiască ce de la Tatăl purcede, prin Fiul lucrează ÅŸi pe care o cunoaÅŸtem ÅŸi o trăim în Duhul Sfânt, să ne lumineze, să ne mântuiască ÅŸi să ne îndumnezeiască!

Note: