Sluga netrebnică (Lc 17, 7-10)

publicat in Tâlcul Evangheliei pe 2 Iunie 2017, 19:43

Evanghelia este un adevărat florilegiu al cugetelor dumnezeiești, în care Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne descoperă cugetele Tatălui ceresc, pe care inima noastră nu le poate primi decât în Duhul Sfânt. Această vistierie duhovnicească este atât de bogată și preaplină încât reușim să reținem din ea numai câteva nestemate, cum ar fi marile cuvinte teologice ale lui Hristos sau pildele Sale cele mai importante, dar multe astfel de comori trec neobservate, mai ales când sunt mai greu de înțeles. Așa se întâmplă și cu cuvântul despre slugile netrebnice.

Hristos le vorbea foarte des oamenilor, pentru că este Cuvântul Tatălui, „gura tăcerii” și a venit în lume, „la ai Săi” (In 1, 11), pentru a-L descoperi și arăta pe Dumnezeu. Propovăduiește fără încetare: este un „Rabbi”¹ dumnezeiesc, dascălul² tuturor popoarelor de pe pământ și al fiecărei persoane omenești. Se adresa adesea mulțimii (în sinagogi, în Templul din Ierusalim, în piețele publice sau în mijlocul naturii) sau unor persoane particulare (mai ales în cazul vindecărilor), însă auditorii Săi preferați au fost Apostolii, pe care îi învăța în fiecare zi, prin cuvântul și exemplul Său. Așa se întâmplă și aici, unde le dă mai multe învățături, dar de data aceasta nu în pilde (istorisiri simbolice, povestiri duhovnicești), ci pe față.

Deși cronologia este dificilă la Sfântul Luca, singurul care menționează acest episod, îl putem situa spre sfârșitul misiunii Mântuitorului în Galileea și în timpul urcării Sale la Ierusalim, deoarece, încă de la versetul 11, Sfântul Evanghelist ne precizează că „Iisus mergea spre Ierusalim” (iar în capitolul următor, 18, se istorisește vindecarea orbului din Ierihon, chiar înaintea intrării Domnului în Ierusalim). Spuse probabil în mers, aceste cuvinte se situează chiar înaintea vindecării celor 10 leproși: Hristos Se găsește deci, cu tot alaiul Său³, între Galileea și Samaria.

El abordează subiecte diverse, probabil în funcție de evenimentele sau persoanele întâlnite pe drum și mai ales de întrebările puse de Apostoli, care sunt frecvente: vorbește mai întâi de sminteli, care sunt inevitabile, de fratele care a păcătuit, și apoi despre credință (ca urmare a unei întrebări a Apostolilor). Apoi vorbește despre „slugile netrebnice”, fără o legătură aparentă cu ceea ce precedă, dar este posibil să fie vorba de un răspuns la o întrebare. Ar putea fi, de pildă, un răspuns la întrebarea pe care Petru I-a pus-o în aceleași împrejurări, după Sfântul Matei: „Iată, noi am lăsat toate și Å¢i-am urmat Å¢ie. Cu noi oare ce va fi?” (Mt 19, 27). Însă acolo Hristos îi dă un răspuns diferit de ceea ce se găsește la Sfântul Luca.

Domnul pleacă întotdeauna de la elemente simple și curente, care țin de bunul-simț, pentru a ne înălța duhovnicește până la cugetele dumnezeiești. Dând dovadă de o bună pedagogie, începe cu o întrebare pusă celor Doisprezece, și prin ei tuturor oamenilor: „Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din țarină: Vino îndată și șezi la masă? Oare nu-i va zice: Pregătește-mi ca să cinez și, încingându-te, slujește-mi, până ce voi mânca și voi bea și după aceea vei mânca și vei bea și tu? Va mulțumi, oare, slugii că a făcut cele poruncite?”. Toate acestea sunt de o logică perfectă. Domnul reamintește mai întâi ordinea socială, așa cum exista ea în societățile antice, care erau puternic ierarhizate⁴. Dar aceste cuvinte au mereu, în gura lui Hristos, un caracter simbolic: stăpânul rămâne stăpân și sluga slugă, în orice împrejurare, pentru că aceasta este ordinea ontologică: Dumnezeu Stăpânul a făcut toate și toate făpturile Sale – văzute sau nevăzute, conștiente sau fără conștiință – Îi sunt slugi. Ordinea ontologică – ierarhia ființei – este veșnică. După ce a reamintit acest lucru evident din punct de vedere omenesc și social, care este și simbolul relației între Dumnezeu și făpturile Sale, Domnul va rosti un logion⁴ dumnezeiesc pe care, pentru a-l înțelege, trebuie să-l descifrăm: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”. Aici este evident că Domnul dă un cuvânt duhovnicesc de învățătură. Acest cuvânt este greu de înțeles și poate părea chiar „dur” și descurajant. Pentru a înțelege sensul duhovnicesc, trebuie să facem abstracție de gândurile omenești și să dăm la o parte orice formă de ideologie, mai ales cea care este dominantă de mai multe secole și care poate fi calificată drept „umanistă”. Ideologia „umanistă”⁵ este una dintre consecințele de pe urmă ale Reformei protestante. Era, desigur, legitim a se dori să se reformeze, în secolul al XVI-lea, o Biserică (occidentală) extrem de clericală și tiranică, cu multe decadențe teologice, duhovnicești și morale, dar nu se poate construi nimic solid și stabil pe baza lui „contra”, nu se poate construi decât pe baza lui „pentru”. Åži, pe de altă parte, orice adevărată reformă în Biserică nu se poate face decât prin întoarcerea la izvoare, la adevărata tradiție. Nici una dintre aceste două condiții nefiind îndeplinite, singurul lucru care s-a întâmplat a fost întemeierea unei Biserici împotriva celei de la Roma și pierderea tradiției și a tainelor. Această mișcare va duce (inconștient și progresiv), prin ateismul filozofic (pseudo-Iluminismul secolului al XVIII-lea, care era întuneric duhovnicesc), prin francmasonerie, Revoluția franceză, socialism și comunism, la inventarea conceptului absurd al unei societăți fără Biserică, apoi al unui Om fără Dumnezeu⁶. Conform acestui „umanism”, omul nu se mai centrează pe Dumnezeu, ci pe sine însuși, ceea ce reprezintă negația ființei și a destinului său. Atunci afirmă ceea ce numește „drepturile” sale, negând atotputernicia lui Dumnezeu și providența Sa. Din această perspectivă, ar putea obiecta: am muncit, deci am drepturi, ceea ce formal intră în contradicție cu învățătura lui Hristos. Suntem aici în miezul problemei duhovnicești.

Dacă rămânem la planul omenesc (al firii căzute,) faptul de a fi lucrat și de a fi produs roade poate avea drept consecință a-și spune: prin urmare, am drepturi, merit o recompensă; aceasta mi se cuvine. Asta auzim spunându-se de două sau trei secole. Acest „prin urmare” ține de „a avea” și de creat, nu de „a fi” și de necreat. Este conform cu ceea ce gândește Satana și cu ceea ce Îi spune lui Dumnezeu: „Cum poți să-mi preferi mie, care sunt un duh pur – aproape de Tine –, un om scos din tină – praful cosmic – care e atât de mediocru? (cf. Iov 1). El nu Te iubește decât din interes, în funcție de ceea ce îi dai”. Din momentul în care gândim și spunem: merit asta [iar imediat după aceea: pretind], ne afirmăm în fața Stăpânului și împotriva Lui, devenim judecători ai lui Dumnezeu. Satana e încântat să constate că Omul îi urmează drumul și i se aseamănă. Nefiind în stare să rămână în ascultarea lui Dumnezeu – care este hrana îngerilor⁷ – se hrănește cu păcatul omului, care-l întărește în propriul lui păcat. De îndată ce suntem în această dispoziție lăuntrică nu mai suntem în Iubire; nu mai suntem în relația desăvârșit liberă care este Iubirea, dăruirea necondiționată către celălalt. Åži astfel pierdem intimitatea cu Dumnezeu și asemănarea cu El.

De fapt, ceea ce poate să ni se pară „dur” este o comoară duhovnicească. Pentru că atunci când am lucrat mult pentru Dumnezeu, atunci când (mai rar) am primit multe dureri, suferințe, prigoane, am putea fi ispitiți să spunem: nu e drept, meritam altceva, mai bun. Arătându-ne acest temei dumnezeiesc, Hristos ne îngăduie să păstrăm neștirbită legătura noastră de iubire cu Dumnezeu:

Te iubesc necondiționat, pentru că Tu m-ai iubit necondiționat. Rămânem în a fi, căci Iubirea ține exclusiv de a fi, și nu de a avea, care nu este decât o consecință a lui a fi, un simplu reflex al lui a fi. Acest temei dumnezeiesc ne apără și de atacurile diavolești, mai precis de doi demoni: cel al mândriei și cel al revendicării. Uneori poate chiar să ne păzească de căderea în prăpastie, după cum spune Sfântul Siluan Athonitul și confirmă ucenicul său, arhimandritul Sofronie.

Fie ca Înțelepciunea dumnezeiască ce de la Tatăl purcede, prin Fiul lucrează și pe care o cunoaștem și o trăim în Duhul Sfânt, să ne lumineze, să ne mântuiască și să ne îndumnezeiască!

Note:

1. Un „rabbi” era un dascăl al Legii [adică un cunoscător, un savant] care învăța, un învățător care instruia niște ucenici. Hristos este Învățătorul („Nici învățători să nu vă numiți, căci Învățătorul vostru este unul: Hristos” – Mt 23, 10), iar ucenicii Săi, prin intermediul celor Doisprezece, sunt toți oamenii.

2. Dascăl (didascale) este traducerea greacă a ter menului evreiesc rabbi.

3. Când Domnul Åži-a terminat apostolatul Său în Galileea, la sfârșitul celui de-al doilea an de misiune, și „a urcat la Ierusalim” (pentru a săvârși mântuirea lumii, prin moartea și învierea Sa), a luat cu Sine pe cei 12 Apostoli, dar și pe cei 72 de ucenici, pe „sfintele femei” și probabil alți prieteni și slujitori ai obștei, cu totul cel puțin o sută de persoane. Hristos se găsea astfel în fruntea unui „alai” care simboliza omenirea în mers către Împărăția lui Dumnezeu, Raiul regăsit, și pentru care lucrau femeile-ucenice.

4. Noțiunile de „stăpân” și de „slugă” sunt omniprezente în Vechiul Testament. Epoca noastră s-a îndepărtat mult de acestea.

4. Logion: cuvânt care iese din gura Logosului, Cuvântul lui Dumnezeu: adevăr dumnezeiesc.

5. „Umanist” trebuie înțeles aici în sensul de ideologie religioasă: aceasta constă, de fapt, în a propo vădui și a apăra Omul fără Dumnezeu – ca și cum Omul și-ar fi autosuficient –, apoi împotriva lui Dumnezeu – ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Omul care pretinde că nu are nevoie de Dumnezeu devine propriul său Dumnezeu: ia locul lui Dumnezeu și se supune stăpânului său, Satana. Iată de ce acest umanism, ce pare bun și frumos, a dus și va duce la sute de milioane de morți. Roadele sale monstruoase arată firea pomului care le poartă, după cum ne-a învățat Hristos. Åži în acest domeniu, faptele vorbesc de la sine: umanismul revoluționar francez, devenit „republican”, este responsabil de moartea a aproape 2 milioane de oameni; cât despre umanismul comunist, acesta este responsabil de moartea a 100 de milioane de oameni (conform unui studiu științific făcut de istorici francezi, dintre care unii au fost comuniști). Pentru creștini, adevăratul umanism este sfințenia, adică omul devenit asemănător lui Dumnezeu. Nu devenim cu adevărat oameni decât atunci când avem conștiința de a fi „în Dumnezeu” și voia de a trăi „în Dumnezeu”, când am făurit în noi chipul lui Dumnezeu care suntem, din punct de vedere ontologic.

7. Hristos a spus „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui” (In 4, 34). Acest lucru este valabil și pentru toate făpturile Sale, mai ales pentru îngerii Săi care sunt netrupești. Sfântul Arhanghel Mihail a făcut ascultare fără a înțelege, spre deosebire de Satana: aceasta este măreția lui și de aceea a trecut de la rangul heruvimilor (al cunoașterii) la rangul serafimilor (al iubirii), care este cel al asemănării desăvârșite cu Dumnezeu, desăvârșirea duhovnicească.