Diferenţa dintre icoană şi tabloul religios este dată în primul rând de diferenţa fun­damentală dintre viziunea Bisericii Răsăriteane şi a celei Apusene în ceea ce priveşte înţelegerea artei sacre. Biserica de Răsărit şi-a fundamentat dogmele despre icoană pornind de la învăţătura despre Întrupare, în timp ce Biserica Apuseană s-a îndepăr­tat treptat de esenţa artei sacre, făcând loc imaginii didactice sau alegorice şi lăsând loc inspiraţiei artistului.

Aproape două veacuri mai târziu, Căr­ţile caroline (790) formulează poziţia lati­nilor faţă de hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, separând arta de experienţa Bisericii. Teologii din jurul lui Carol cel Mare considerau de neconceput şi de ne­acceptat faptul de a vedea în icoană o cale de mântuire echivalentă cu învăţătura Evangheliei. Pentru ei imaginile sunt pro­dusul fanteziei artiştilor. Acestea au fost premizele pentru ca în secolul al XIII-lea artiştii italieni să înceapă desacralizarea picturii bisericeşti şi laicizarea ei prin re­alism şi umanizare excesivă, desacralizare ce va culmina în perioada Renaşterii şi în Baroc.

În tot acest timp, Biserica Ortodoxă a rămas fidelă tradiţiei sale iconografice, însă după căderea Constantinopolului (29 mai 1453) această artă, chiar dacă a pierdut din vigoare, întrucât s-au desfiinţat majoritatea şcolilor iconografice, s-a dezvoltat mai de­parte în ţările ortodoxe, atingând apogeul între sfârşitul secolului al XIV-lea şi înce­putul secolului al XVI-lea în Rusia. Culmea e că tot în Rusia au fost importate în arta sacră a Bisercii Ortodoxe ideile Renaşterii, în timpul lui Petru cel Mare (1682-1725)¹, fapt care a diluat şi relativizat percepţia unor clerici, dar şi a credincioşilor asupra artei sacre. Astfel, mulţi au ajuns să prefere în lo­cul icoanei bizantine, ce exprimă sfinţenia şi transfigurarea persoanelor prin Duhul Sfânt, reprezentările realiste, care scot în evidenţă umanitatea cu toate neajunsurile ei, ba chiar senzualitatea. Intrarea unei ast­fel de arte în cadrul Bisericii Ortodoxe s-a datorat unei stări de decadenţă a clericilor şi a credincioşilor din acele vremuri, iar con­tinuarea ei în prezent exprimă acelaşi lu­cru...

Pentru a face distincţia între o icoană şi un tablou religios, menţionăm câteva diferenţe:

1. Icoana este un obiect sfânt ce ne înfăţişează o realitate transfigu­rată prin harul dumnezeiesc şi ne pune în legătură cu însăşi persoana re­prezentată (Mântuitorul, Maica Domnu­lui, Sfinţii etc.), în timp ce tabloul religi­os ne prezintă o realitate omenească dezbrăcată de har şi de lumină, cu trăsă­turi realiste şi naturale, accentul căzând pe mulţimea detaliilor şi pe măiestria pic­torului.

2. Icoana are ca model pe Mântuitorul Hristos schimbat la faţă pe Tabor şi pe sfinţii care au strălucit, plini fiind de Duhul Sfânt (ţinând însă cont şi de tră­săturile fireşti ale persoanelor), în timp ce tabloul religios a decăzut până într-atât încât, pentru pictarea marelor opere de artă apusene, pictorii au folosit cel mai adesea modele vii, care nu au avut de-a a face nici cu realitatea istorică şi nici cu cea du­hovnicească a persoanelor reprezentate (spre exemplu, pentru a o reprezenta pe Maica Domnului, unii pictori au ales ca modele femei de o frumuseţe senzuală, obiect al pasi­unii lor, alţii i-au pictat pe sfinţi în haine şi împrejurări specifice timpului în care au trăit ei: spre exemplu, Sfântul Gheorghe îmbrăcat în haine de soldat cruciat sau Sfinţii Apos­toli şi Mântuitorul la Cina cea de Taină ca nişte aristocraţi din perioada medievală).

3. Dacă „cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană”, în ta­bloul religios toată cinstea pare să se îndrepte către pictor, întrucât se oglindeşte în opera sa.

4. Icoana este rod al ascezei şi trăirii personale a iconarului, dar şi al tradiţiei soborniceşti a Bisericii. Icoana nu este semnată de iconar în semn de sme­renie, dar trebuie să poarte numele sfântului reprezentat sau al scenei (accentul căzând din nou pe realitatea duhovnicească), în timp ce majoritatea tablo­urilor religioase poartă semnătura artistului, din dorinţa pictorului de a-şi păstra renumele şi după moarte.

Note: