Rugăciunea rostită cu voce tare sau în gând nu e de niciun folos duhovnicesc dacă nu pătrunde în inima noastră, care este că­mara ascunsă a minÅ£ii ÅŸi cel dintâi organ trupesc al puterii gândi­toare. După Sfântul Apostol Pavel, ÅŸtim că Dumnezeu „a trimis în inimile noastre Du­hul Fiului Său, care strigă: Avva, Părinte! (Gal. 3, 6)” (Arhim. Ilie Cleopa, Cuvânt despre rugăciunea inimii). O rugăciune supusă în mod mecanic, din obiÅŸnuinÅ£ă, fără luare amin­te ÅŸi fără să ne atingă inima este nu numai lip­sită de orice hrană duhovnicească, dar poa­te fi chiar o primejdie pentru sufletul nostru, căci ea ne face să credem că păstrăm legătu­ra cu Dumnezeu, în timp ce suntem tot atât de departe de El ca ÅŸi cei necredincioÅŸi: „No­rodul acesta se apropie de Mine cu gura ÅŸi mă cinsteÅŸte cu buzele, dar inima lui e depar­te de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei (...)” (Mt 15, 8-9, cf. Is. 29, 13).

„Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii” (Arhim. Ilie Cleopa, op. cit.), iar dacă El nu este prezent în inima noastră, nu-L putem afla nicăieri, nici în cărÅ£i, nici în biserică, nici în cântările ÅŸi rugăciunile noastre, „pentru că ce nu este în inimă nu este cu adevărat, ÅŸi ce este în inimă, aceea este cu adevărat. (...) Te rogi lui Dumnezeu, Îl cânÅ£i, Îl slavosloveÅŸti ÅŸi Îi dai mulÅ£umită cu gura, dar dacă nu ai acestea ÅŸi în inimă, rugăciunea, cântarea ÅŸi mulÅ£umirea ta nimic nu sunt. Te închini lui Dumnezeu ÅŸi îÅ£i pleci genunchii, dar dacă nu îÅ£i pleci ÅŸi inima, nimic nu înseamnă închina­rea ta” (Sf. Tihon din Zadonsk, Despre în­datoririle creÅŸtinului faÅ£ă de sine însuÅŸi).

Cuvintele rugăciunilor noastre sunt ÅŸi vor rămâne întotdeauna cuvinte omeneÅŸti, chiar dacă se adresează lui Dumnezeu, aÅŸa încât dacă înmulÅ£im fără măsură cuvintele, riscăm să rămânem prizonierii gândurilor noastre lumeÅŸti ÅŸi ai închipuirilor noastre omeneÅŸti, astfel încât, în loc să ne apropiem de Dumnezeu, ne depărtăm de El cu fieca­re cuvânt pe care-l rostim: „Prolixitatea în rugăciune dă deseori frâu liber imaginaÅ£iei ÅŸi ne împrăÅŸtie mintea” (Sf. Ioan Scărarul, Scara sfântă). Deci orice cuvânt care nu vine din inimă este un cuvânt de prisos: „Când te rogi, Å£ine seamă de această regulă: e mai bine să spui cinci cuvinte din fundul inimii decât zece mii numai cu limba” (Sf. Ioan de Kronstadt, ViaÅ£a mea întru Hristos).

Rugăciunea este, înainte de toate, o atitu­dine interioară ÅŸi un act fundamental diferit de toate celelalte activităÅ£i pământeÅŸti: întâl­nirea omului cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, întâlnirea fiinÅ£ei mele muritoare ÅŸi limitate cu FiinÅ£a veÅŸnică ÅŸi infinită Care dă fiinÅ£ă ÅŸi viaÅ£ă la tot ce există ÅŸi a Cărei înÅ£elepciune nemăr­ginită depăÅŸeÅŸte în mod nemăsurat puterea de înÅ£elegere a minÅ£ii omeneÅŸti. De aceea, „inima îl simte pe Dumnezeu ÅŸi nu raÅ£iunea. Aceasta este credinÅ£a. Dumnezeu Se face simÅ£it cu inima, nu cu raÅ£iunea” (Pascal, Cu­getări).

Prin urmare, adevărata rugăciune este în­totdeauna o rugăciune a inimii, cu sau fără cuvinte, căci dacă inima noastră se deschide prezenÅ£ei lui Dumnezeu, cuvintele nu mai sunt necesare: „Cine a ajuns la simÅ£ire, acela se roagă fără cuvinte”, aÅŸa încât se poate ruga fără întrerupere de-a lungul întregii zile: „Ru­găciunea duhovnicească cea mai de căpetenie este: să fim noi nedespărÅ£iÅ£i cu mintea ÅŸi cu inima de Dumnezeu, ori în ce vreme ÅŸi în orice loc vom fi. Principalul în aceasta este să avem noi întotdeauna simÅ£irea, adică prezenÅ£a lui Dumnezeu. Acest lucru înlocuieÅŸte toate rându­ielile de rugăciune ÅŸi se socoteÅŸte o rugăciune neîncetată, cum spune Sfântul Teofan Zăvo­râtul” (Arhim. Ilie Cleopa, op. cit.).

Avem nevoie să respirăm în fiecare clipă pentru a trăi pe pământ. Tot aÅŸa, rugăciunea este respiraÅ£ia inimii prin care pătrunde în noi izvorul vieÅ£ii veÅŸnice care este Dumnezeu: „Rugăciunea ne deschide sufletul, ne deschide inima pentru a-I face loc lui Dumnezeu. (...) La Sfântul Munte circulă un cuvânt de ordine care zice aÅŸa: la Dumnezeu să te gândeÅŸti ca la Dumnezeu, nu ca la om, ÅŸi să-L respiri pe Dumnezeu în toată vremea” (Arhim. Teofil Părăian, Rugăciunea lui lisus).

Întâlnirea omului cu Dumnezeu este ÅŸi întâlnirea omului cu el însuÅŸi, dat fiind că „esenÅ£a sufletului omenesc nu este omul, ci Dumnezeu” (Meister Eckhart - Predici). Separându-se de Dumnezeu, omul s-a separat de propria sa fiinÅ£ă ÅŸi de propria sa viaÅ£ă, cu alte cuvinte ÅŸi-a dat el însuÅŸi moartea. Într-adevăr, primul gest al lui Adam după căderea în păcat a fost un gest de separare – el ÅŸi-a ascuns goliciunea în faÅ£a lui Dumnezeu, ca în faÅ£a unui străin: „Å¢i-am au­zit glasul în grădină ÅŸi m-am temut, pentru că eram gol ÅŸi m-am ascuns” (Fac. 3, 10). Ascunzându-se de la faÅ£a lui Dumnezeu, omul căzut în păcat se ascunde în propriii lui ochi. AÅŸa în­cât, aidoma unuia lovit de amnezie, el nu-ÅŸi mai aminteÅŸte adevărata sa identitate ÅŸi scopul real al existenÅ£ei sale, care este mântuirea su­fletului. Rugăciunea restabileste în acelasi timp legătura omului cu Dumnezeu si cu pro­pria sa fiinÅ£ă: „Stăm în faÅ£a lui Dumnezeu într-o tăcere netulburată de nicio închipuire, într-o totală dezgolire a fiinÅ£ei noastre. (...) Rugăciunea înseamnă deseori a-i prezenta lui Dumnezeu starea noastră jalnică: slăbiciu­nea, acedia, îndoielile, temerile, frământări­le, deznădejdea, într-un cuvânt tot ce este le­gat de condiÅ£iile existenÅ£ei noastre” (Arhim. Sofronie, op. cit).

O viziune lucidă a existenÅ£ei noastre pământesti nu ne poate duce decât la o singu­ră concluzie de o precizie matematică: „Oricare ar fi perspectiva din care o considerăm, viaÅ£a omenească este tragică. Chiar si dragostea este plină de contradicÅ£ii flagrante si traversează deseori crize distrugătoare. Asadar, orice ma­nifestare a vieÅ£ii pământesti poartă din nastere pecetea dezagregării” (Arhim. Sofronie, op. cit.). Toate necazurile, deziluziile, înfrângeri­le, suferinÅ£ele pe care le întâlnim în această lume ar trebui să ne convingă o dată pentru totdeauna că existenÅ£a noastră pământească nu este adevărata viaÅ£ă, căci ea duce în mod inevitabil la moarte si la descompunerea ori­cărui lucru: „Este necesar pentru noi să cunoastem prin propria noastră experienÅ£ă ca­racterul tragic al destinelor noastre pământesti. (...) După esecul tuturor eforturilor si suferinÅ£elor noastre, este normal să ne deschi­dem sufletul către orizontul unei alte lumi, in­comparabil mai înaltă” (Arhim. Sofronie, op. cit.). Rugăciunea ne deschide calea către viaÅ£a vesnică si reprezintă astfel „o victorie asupra tragediei” (Arhim. Sofronie, ibid.).

Când a atins treapta cea mai înaltă, rugă­ciunea est un mod de a ne desprinde de legă­turile acestei lumi, ca în momentul în care su­fletul părăseste trupul: „A fost spus că treapta cea mai înaltă a rugăciunii este aceasta: cuge­tul, când se roagă, este în afara lumii si a făp­turii de carne, în afară de orice materie si de orice formă. Cel care menÅ£ine această stare fără delăsare, acela se roagă cu adevărat fără întrerupere. Asa cum trupul, când moare, se desprinde cu totul de lucrurile lumesti, tot asa sufletul care se străduieste să rămână în aceas­tă stare foarte înaltă a rugăciunii, si care moa­re, se desprinde de toate gândurile lumesti. Căci dacă nu moare de această moarte, el nu-L va putea afla pe Dumnezeu si vieÅ£ui cu El” (Sf. Maxim Mărturisitorul, A doua centurie des­pre dragoste).

Rugăciunea este o întâlnire personală a omului cu Dumnezeu si, ca atare, ea este înainte de toate o experienÅ£ă de viaÅ£ă a fie­căruia din noi: „RelaÅ£ia mea cu Dumnezeu prezintă un caracter strict personal. NoÅ£iunea de păcat nu are sens decât în cadrul unei relaÅ£ii personale. În afară de aceasta, nu exis­tă dragoste între om si Dumnezeu, nu exis­tă si nu poate exista o cunoastere vie a lui Dumnezeu” (Arhim. Sofronie, op. cit.). Afirmând caracterul personal al relaÅ£iei noas­tre cu Dumnezeu, părintele Sofronie urmea­ză învăÅ£ătura lui Hristos: „Când te rogi, in­tră în odaia ta, încuie-Å£i usa si roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; si Tatăl tău, care vede în ascuns, îÅ£i va răsplăti” (Mt 6, 6).