Trebuie să ne rugăm neîncetat si fără delăsare (Luca 18,1)

Rugăciunea rostită cu voce tare sau în gând nu e de niciun folos duhovnicesc dacă nu pătrunde în inima noastră, care este că­mara ascunsă a minții și cel dintâi organ trupesc al puterii gândi­toare. După Sfântul Apostol Pavel, știm că Dumnezeu „a trimis în inimile noastre Du­hul Fiului Său, care strigă: Avva, Părinte! (Gal. 3, 6)” (Arhim. Ilie Cleopa, Cuvânt despre rugăciunea inimii). O rugăciune supusă în mod mecanic, din obișnuință, fără luare amin­te și fără să ne atingă inima este nu numai lip­sită de orice hrană duhovnicească, dar poa­te fi chiar o primejdie pentru sufletul nostru, căci ea ne face să credem că păstrăm legătu­ra cu Dumnezeu, în timp ce suntem tot atât de departe de El ca și cei necredincioși: „No­rodul acesta se apropie de Mine cu gura și mă cinstește cu buzele, dar inima lui e depar­te de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei (...)” (Mt 15, 8-9, cf. Is. 29, 13).

„Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii” (Arhim. Ilie Cleopa, op. cit.), iar dacă El nu este prezent în inima noastră, nu-L putem afla nicăieri, nici în cărți, nici în biserică, nici în cântările și rugăciunile noastre, „pentru că ce nu este în inimă nu este cu adevărat, și ce este în inimă, aceea este cu adevărat. (...) Te rogi lui Dumnezeu, Îl cânți, Îl slavoslovești și Îi dai mulțumită cu gura, dar dacă nu ai acestea și în inimă, rugăciunea, cântarea și mulțumirea ta nimic nu sunt. Te închini lui Dumnezeu și îți pleci genunchii, dar dacă nu îți pleci și inima, nimic nu înseamnă închina­rea ta” (Sf. Tihon din Zadonsk, Despre în­datoririle creștinului față de sine însuși).

Cuvintele rugăciunilor noastre sunt și vor rămâne întotdeauna cuvinte omenești, chiar dacă se adresează lui Dumnezeu, așa încât dacă înmulțim fără măsură cuvintele, riscăm să rămânem prizonierii gândurilor noastre lumești și ai închipuirilor noastre omenești, astfel încât, în loc să ne apropiem de Dumnezeu, ne depărtăm de El cu fieca­re cuvânt pe care-l rostim: „Prolixitatea în rugăciune dă deseori frâu liber imaginației și ne împrăștie mintea” (Sf. Ioan Scărarul, Scara sfântă). Deci orice cuvânt care nu vine din inimă este un cuvânt de prisos: „Când te rogi, ține seamă de această regulă: e mai bine să spui cinci cuvinte din fundul inimii decât zece mii numai cu limba” (Sf. Ioan de Kronstadt, Viața mea întru Hristos).

Rugăciunea este, înainte de toate, o atitu­dine interioară și un act fundamental diferit de toate celelalte activități pământești: întâl­nirea omului cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, întâlnirea ființei mele muritoare și limitate cu Ființa veșnică și infinită Care dă ființă și viață la tot ce există și a Cărei înțelepciune nemăr­ginită depășește în mod nemăsurat puterea de înțelegere a minții omenești. De aceea, „inima îl simte pe Dumnezeu și nu rațiunea. Aceasta este credința. Dumnezeu Se face simțit cu inima, nu cu rațiunea” (Pascal, Cu­getări).

Prin urmare, adevărata rugăciune este în­totdeauna o rugăciune a inimii, cu sau fără cuvinte, căci dacă inima noastră se deschide prezenței lui Dumnezeu, cuvintele nu mai sunt necesare: „Cine a ajuns la simțire, acela se roagă fără cuvinte”, așa încât se poate ruga fără întrerupere de-a lungul întregii zile: „Ru­găciunea duhovnicească cea mai de căpetenie este: să fim noi nedespărțiți cu mintea și cu inima de Dumnezeu, ori în ce vreme și în orice loc vom fi. Principalul în aceasta este să avem noi întotdeauna simțirea, adică prezența lui Dumnezeu. Acest lucru înlocuiește toate rându­ielile de rugăciune și se socotește o rugăciune neîncetată, cum spune Sfântul Teofan Zăvo­râtul” (Arhim. Ilie Cleopa, op. cit.).

Avem nevoie să respirăm în fiecare clipă pentru a trăi pe pământ. Tot așa, rugăciunea este respirația inimii prin care pătrunde în noi izvorul vieții veșnice care este Dumnezeu: „Rugăciunea ne deschide sufletul, ne deschide inima pentru a-I face loc lui Dumnezeu. (...) La Sfântul Munte circulă un cuvânt de ordine care zice așa: la Dumnezeu să te gândești ca la Dumnezeu, nu ca la om, și să-L respiri pe Dumnezeu în toată vremea” (Arhim. Teofil Părăian, Rugăciunea lui lisus).

Întâlnirea omului cu Dumnezeu este și întâlnirea omului cu el însuși, dat fiind că „esența sufletului omenesc nu este omul, ci Dumnezeu” (Meister Eckhart - Predici). Separându-se de Dumnezeu, omul s-a separat de propria sa ființă și de propria sa viață, cu alte cuvinte și-a dat el însuși moartea. Într-adevăr, primul gest al lui Adam după căderea în păcat a fost un gest de separare – el și-a ascuns goliciunea în fața lui Dumnezeu, ca în fața unui străin: „Å¢i-am au­zit glasul în grădină și m-am temut, pentru că eram gol și m-am ascuns” (Fac. 3, 10). Ascunzându-se de la fața lui Dumnezeu, omul căzut în păcat se ascunde în propriii lui ochi. Așa în­cât, aidoma unuia lovit de amnezie, el nu-și mai amintește adevărata sa identitate și scopul real al existenței sale, care este mântuirea su­fletului. Rugăciunea restabileste în acelasi timp legătura omului cu Dumnezeu si cu pro­pria sa ființă: „Stăm în fața lui Dumnezeu într-o tăcere netulburată de nicio închipuire, într-o totală dezgolire a ființei noastre. (...) Rugăciunea înseamnă deseori a-i prezenta lui Dumnezeu starea noastră jalnică: slăbiciu­nea, acedia, îndoielile, temerile, frământări­le, deznădejdea, într-un cuvânt tot ce este le­gat de condițiile existenței noastre” (Arhim. Sofronie, op. cit).

O viziune lucidă a existenței noastre pământesti nu ne poate duce decât la o singu­ră concluzie de o precizie matematică: „Oricare ar fi perspectiva din care o considerăm, viața omenească este tragică. Chiar si dragostea este plină de contradicții flagrante si traversează deseori crize distrugătoare. Asadar, orice ma­nifestare a vieții pământesti poartă din nastere pecetea dezagregării” (Arhim. Sofronie, op. cit.). Toate necazurile, deziluziile, înfrângeri­le, suferințele pe care le întâlnim în această lume ar trebui să ne convingă o dată pentru totdeauna că existența noastră pământească nu este adevărata viață, căci ea duce în mod inevitabil la moarte si la descompunerea ori­cărui lucru: „Este necesar pentru noi să cunoastem prin propria noastră experiență ca­racterul tragic al destinelor noastre pământesti. (...) După esecul tuturor eforturilor si suferințelor noastre, este normal să ne deschi­dem sufletul către orizontul unei alte lumi, in­comparabil mai înaltă” (Arhim. Sofronie, op. cit.). Rugăciunea ne deschide calea către viața vesnică si reprezintă astfel „o victorie asupra tragediei” (Arhim. Sofronie, ibid.).

Când a atins treapta cea mai înaltă, rugă­ciunea est un mod de a ne desprinde de legă­turile acestei lumi, ca în momentul în care su­fletul părăseste trupul: „A fost spus că treapta cea mai înaltă a rugăciunii este aceasta: cuge­tul, când se roagă, este în afara lumii si a făp­turii de carne, în afară de orice materie si de orice formă. Cel care menține această stare fără delăsare, acela se roagă cu adevărat fără întrerupere. Asa cum trupul, când moare, se desprinde cu totul de lucrurile lumesti, tot asa sufletul care se străduieste să rămână în aceas­tă stare foarte înaltă a rugăciunii, si care moa­re, se desprinde de toate gândurile lumesti. Căci dacă nu moare de această moarte, el nu-L va putea afla pe Dumnezeu si viețui cu El” (Sf. Maxim Mărturisitorul, A doua centurie des­pre dragoste).

Rugăciunea este o întâlnire personală a omului cu Dumnezeu si, ca atare, ea este înainte de toate o experiență de viață a fie­căruia din noi: „Relația mea cu Dumnezeu prezintă un caracter strict personal. Noțiunea de păcat nu are sens decât în cadrul unei relații personale. În afară de aceasta, nu exis­tă dragoste între om si Dumnezeu, nu exis­tă si nu poate exista o cunoastere vie a lui Dumnezeu” (Arhim. Sofronie, op. cit.). Afirmând caracterul personal al relației noas­tre cu Dumnezeu, părintele Sofronie urmea­ză învățătura lui Hristos: „Când te rogi, in­tră în odaia ta, încuie-ți usa si roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; si Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti” (Mt 6, 6).