ÃŽnfiinÅ£area Mitropoliei Å¢ării RomâneÅŸti

IndependenÅ£a acestor state ÅŸi organizarea lor bisericească autonomă sunt dobândite în cadrul unui context istoric favorabil, între, pe de o parte, regatul Ungariei ÅŸi papalitatea, pe de altă parte Hoarda de Aur a tătarilor de la Nordul Mării Negre, ÅŸi Patriarhia de la Constantinopol. Ne vom opri mai întâi asupra Å¢ării RomâneÅŸti, nu înainte de a aminti situaÅ£ia care a precedat momentul independenÅ£ei.

I. Organizarea bisericească a „valahilor” dintre CarpaÅ£i ÅŸi Dunăre în secolul al XIII-lea

În secolele care au precedat formarea statelor româneÅŸti acest spaÅ£iu era organizat în mai multe voievodate, cnezate sau aÅŸa zise „Å£ări” ale populaÅ£iei autohtone daco-romane care au trecut succesiv sub stăpânirea diferitelor popoare invadatoare din stepa asiatică (kazari, pecenegi, cumani). Ultimii dintre aceÅŸtia, tătarii, după marea invazie de la 1241 care a înfricoÅŸat întreaga Europă, formaseră la nordul Mării Negre khanatul Hoardei de Aur, căruia îi plăteau tribut toate aceste mici formaÅ£iuni politice dinspre CarpaÅ£i. Pe de altă parte, la vest, după convertirea maghiarilor sub regele Åžtefan I la anul 1000, coroana maghiară devine principala putere catolică a acestui spaÅ£iu, întinzându-se din Câmpia Panonică până la CarpaÅ£i. Începând cu secolul al XIII-lea, în strânsă relaÅ£ie cu papa, ea încearcă să se extindă ÅŸi de cealaltă parte a CarpaÅ£ilor, înfiinÅ£ându-se o episcopie catolică zisă „a cumanilor” în zona de curbură a CarpaÅ£ilor. Această episcopie se suprapune însă unei organizări bisericeÅŸti mult mai vechi a românilor ortodocÅŸi (menÅ£ionaÅ£i în documente ca valahi). Stă drept mărturie în acest sens chiar scrisoarea papei Grigorie al IX-lea adresată la 1234 viitorului rege Bela al IV-lea al Ungariei, în care papa îÅŸi exprimă nemulÅ£umirea faÅ£ă de faptul că „valahii” din „episcopia cumanilor”, primesc Sfintele Taine de la „pseudo-episcopi care Å£in de ritul grecilor”. Cu atât mai mare este indignarea papei cu cât aflase că unguri ÅŸi saÅŸi „trec la dânÅŸii ca să locuiască acolo ÅŸi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniÅ£ii valahi /…/ primesc susnumitele taine”. De aceea îi aminteÅŸte lui Bela: „tu, însă, ca un principe catolic /…/ ai făgăduit sub jurământ că vei sili pe toÅ£i neascultătorii faÅ£ă de Biserica catolică din Å£ara ta să se supună acestei Biserici” ÅŸi îl sfătuieÅŸte cu fermitate să numească un episcop vicar catolic pentru aceÅŸti valahi „schismatici”. Peste secole această scrisoare este una din cele mai clare mărturii ale existenÅ£ei unei ierarhii bisericeÅŸti a românilor ortodocÅŸi, arătând totodată vitalitatea credinÅ£ei lor ÅŸi capacitatea de asimilare dovedită de ei.

De asemenea, diploma acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniÅ£i la 1247 vorbeÅŸte despre existenÅ£a unor formaÅ£iuni politice româneÅŸti între CarpaÅ£i ÅŸi Dunăre (Å¢ara Severinului, cnezatul lui Ioan, al lui FarcaÅŸ, Å¢ara lui Seneslau, „voievodul valahilor”), făcându-se amintire ÅŸi despre „bisericile clădite” de ei. Å¢ara românească sau Ungrovlahia se naÅŸte prin unificarea acestor formaÅ£iuni prin lucrarea inspirată a unui voievod din părÅ£ile ArgeÅŸului.

II. Întemeierea Å¢ării RomâneÅŸti ÅŸi înfiinÅ£area Mitropoliei Ungrovlahiei

Este vorba de un personaj providenÅ£ial pentru istoria românilor, voievodul Basarab, pe care tradiÅ£ia populară îl cinsteÅŸte sub numele de Negru Vodă. Comandant iscusit ÅŸi om înÅ£elept, el reuÅŸeÅŸte să aducă sub o singură conducere pe conducătorii dintre CarpaÅ£i ÅŸi Dunăre. El sesizează momentul când, la începutul secolului al XIV-lea, puterea tătară începuse să slăbească în părÅ£ile acestea, ceea ce însă îl face pe regele Ungariei să spere că a venit momentul extinderii regatului peste CarpaÅ£i. La început Basarab acceptă condiÅ£ia de vasal al regelui maghiar, dar, după unificarea Å£ării, el reuÅŸeÅŸte ÅŸi obÅ£inerea independenÅ£ei faÅ£ă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde îl învinge pe regele Carol Robert de Anjou. El rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Å¢ării RomâneÅŸti. Domn credincios, el este ÅŸi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de ArgeÅŸ, pe care o vor termina urmaÅŸii săi.

Încă din vremea lui, unificarea Tării RomâneÅŸti a fost însoÅ£ită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul Å£ării. RecunoaÅŸterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraÅŸ de la gurile Dunării unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului. Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de ArgeÅŸ pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaÅŸterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359. Mitropolitul Iachint se va bucura de o cârmuire lungă ÅŸi rodnică până la 1372[1]. Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaÅ£ie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creÅŸtinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaÅŸi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu. Ea nu face decât să încuviinÅ£eze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată  Ungrovlahia”,  îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte ÅŸi dascăl al lor, ÅŸi să primească bucuros ÅŸi să împlinească toate câte va spune, va sfătui ÅŸi va învăÅ£a cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinÅ£area ÅŸi făgăduinÅ£a faÅ£ă de sfânta, catolicească ÅŸi apostolească Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Ioana Georgescu-Tănase (Roma)

Bibliografie :

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, Editura Institutului biblic ÅŸi de misiune al B.O.R., BucureÅŸti, 2006

Åžerban TurcuÅŸ, Sfântul Scaun ÅŸi românii în sec. al XIII-lea, Editura enciclopedică, BucureÅŸti, 2001