Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăÅ£ia cerurilor se ia prin străduinÅ£ă ÅŸi cei ce se silesc pun mâna pe ea. (Mt. 11, 12)

Fiecare început si sfârÅŸit de an bisericesc este încununat de un praznic închinat Maicii Domnu­lui, ÅŸi anume NaÅŸterea ÅŸi, respec­tiv, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Foarte multe mănăstiri au drept hram unul din praznicele Maicii Domnului, aÅŸa cum e cazul ÅŸi la noi la Roma, când, la jumătatea lui Gustar, curtea se umple de pelerini ÅŸi cu toÅ£ii aducem cântări de laudă Maicii Domnului.

Bucuria praznicelor bisericeÅŸti e me­reu mare, căci sunt ÅŸi zile de înainte-prăznuire, ÅŸi vreme de post, ÅŸi de priveghere, ÅŸi toate ne poartă într-o atmosferă duhov­nicească... inima parcă se înmoaie ÅŸi poa­te să-L primească mai deplin pe Hristos, Cel Care ni se dă mereu mai mult, mereu mai dulce, mereu mai aproape de noi ÅŸi de neputinÅ£ele noastre, mereu descoperindu-ni-Se în cea neînserată lumină a Slavei Sale.

De fiecare dată la praznice, mai ales dacă a fost și vreme de post, Dumne­zeu descoperă oameni minunaÅ£i, mai slefuiește câte o inimă și o face mai stră­lucitoare ca diamantul. Tot timpul am rămas surprins de cât de minunat Se descoperă Domnul oamenilor care Îl caută si Îl iubesc cu inimă curată, într-un chip simplu si copilăresc.

Asa s-a întâmplat și în acel an când Domnul mi-a dat bucuria să cunosc mai îndeaproape o fetiÅ£ă de șapte anișori, ne­putincioasă a se mișca încă de la naștere.

O  cruce greu de dus pentru orișicine! Dar ea, într-un moment de taină, mi-a zis: Pă­rinte, eu mi-am acceptat crucea aÅŸa cum este...

Apoi, singură a continuat: Si­gur că am ac­ceptat-o! Cum aÅŸ putea să nu o accept...?! Åži, după o clipă de tăcere, a zis iarăși: Crucea mea mi-a dat-o Dumnezeu, nu mi-a dat-o cine­va de pe stradă!

Dumnezeu mi-a dat-o! Iar ceea ce îÅ£i dă Dumne­zeu trebuie să primeÅŸti cu dra­goste...

Frumoasă mărturisire! Oare câÅ£i din­tre noi reușim cu adevărat să primim Crucea pe care ne-a dat-o Domnul, fără să cârtim sau să comentăm?!

Åži tot în acel an, am rămas uimit când, la spovedanie, m-am trezit cu un grup destul de mare de cerșetori. Cu evlavie, s-au așezat la rând și așteptau cuminte să-și poată spune durerea și necazul, neputinÅ£ele și păcatele și să primească dezlegare pentru a-L putea primi pe Hristos. ToÅ£i erau îmbrăcaÅ£i sărăcăcios, iar unii erau destul de murdari. CâÅ£iva, cuprinși de emoÅ£ie, repetau în șoaptă cele ce urmau să zică la spovedanie. Din când în când, sfios, întrebau pe unul care părea mai dezgheÅ£at dacă e bine cum îÅŸi fac cruce ÅŸi dacă mai trebuie făcut ceva. Oare nu ne pune părintele să zicem Tatăl nostru pe de rost?, se întrebau unii.

Fiecare dintre ei a ajuns la scaunul spo­vedaniei în pace ÅŸi liniÅŸte sufletească ÅŸi, cu evlavie, îngenunchind, ÅŸi-a mărturisit pă­catele. Abia la sfârÅŸit am înÅ£eles însă cine i-a ÅŸcolit să aibă smerenie ÅŸi asumare rea­listă a celor făcute, căci toÅ£i începeau să zică pe de rost: Eu, robul lui Dumnezeu Cutare, cel mai mare dintre păcătoÅŸi, măr­turisesc cu smerenie în faÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi a sfinÅ£iei voastre etc... Toate acestea ÅŸi mai mari decât acestea am făcut ÅŸi pentru toate cer iertare de la Domnul.

Lucrul minunat a venit la sfârÅŸit, oda­tă cu ultima persoană din grup, care, după ce s-a uÅŸurat de lucrurile care îl măcinau, mi-a zis cu dragoste:

– Părinte, eu i-am adus pe toÅ£i fraÅ£ii ăÅŸtia la matale, să-i spovedeÅŸti ÅŸi să-i împărtăÅŸeÅŸti. Am închiriat un microbuz ÅŸi i-am strâns pe fiecare de pe stradă de pe unde era ÅŸi i-am adus aici, la mănăstire. Părinte, să ÅŸtii că cinstit i-am adus, că de câteva săptămâni am pus bani deoparte din ce am primit mi­lostenie de la oameni, ca să iau în chirie de la un frate microbuzul ÅŸi să am bani de mo­torină. M-am gândit că banii azi îi ai ÅŸi mâi­ne nu-i mai ai, da’ oamenii ăÅŸtia sărmani... oare nu e bine să se spovedească, oare nu e bine să se împărtăÅŸească? Stau, sărmanii, toată ziua pe stradă, măcar sufletul să-l aibă curat, că într-o zi toÅ£i murim ÅŸi mergem la Domnul... Părinte, te rog să mă ierÅ£i ÅŸi pe mine, că om păcătos sunt, dar crede-mă că din dragoste i-am adus la mănăstire pe fraÅ£ii ăÅŸtia! Mă gândesc că ÅŸi pe mine mă iartă Dumnezeu de păcatele ce le-am făcut dacă iert ÅŸi eu pe alÅ£ii ÅŸi îi ajut...

În acea clipă au început să-i curgă la­crimi ÅŸi nu a mai putut continua, iar eu am citit doar rugăciunea de dezlegare.

CerÅŸetorii plângeau... ÅŸi, privindu-i, m-a podidit ÅŸi pe mine plânsul ÅŸi m-am gândit că astăzi, cu adevărat, aceÅŸti fraÅ£i ai noÅŸtri au silit ÎmpărăÅ£ia cerurilor! Åži au ÅŸi dobândit-o prin străduinÅ£a lor! Pentru ei a fost ziua cea mai fericită din viaÅ£ă! Au văzut lumina cea adevărată! Au primit Duhul cel ceresc! Au aflat credinÅ£a cea adevărată, nedespărÅ£itei Sfintei Treimi închinându-se, iar Aceasta i-a mântuit pe ei.

De atunci, de fiecare dată când văd un cerÅŸetor, gândesc că poate e iar unul care strânge bănuÅ£i, cu oarece osteneală, ca să-ÅŸi ducă fraÅ£ii la Biserică, unde îi aÅŸteaptă Domnul, ÅŸi de atunci mereu se găseÅŸte câte ceva pe fundul buzunarului ÅŸi pentru ei. Domnul ne aÅŸteaptă pe toÅ£i, ÅŸi pe cei cu hainele curate ÅŸi călcate, însă cu suflete pătate, ÅŸi pe cei cu hainele mur­dare, dar cu suflete curate, pe cei îndureraÅ£i ÅŸi osteniÅ£i, bolnavi ÅŸi necăjiÅ£i, pe toÅ£i ne aÅŸteaptă cu răbdare.

Oare nu se merită cu puÅ£in mărunÅ£iÅŸ să dobândeÅŸti ÎmpărăÅ£ia?

Arhimandrit Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma