După învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, primul om - care a fost așezat de Dumnezeu în centrul creației, dar nu centru al acesteia, așa cum greșit și în mod voit iluminații zilelor noastre doresc să ne învețe – „a fost chemat să unească în sine totalitatea făpturilor cre­ate, astfel încât, ajungând la o unitate desăvârșită cu Dumnezeu, să comunice acea stare de îndumnezeire întregii creații; lui i s-a oferit posibilitatea să unească ra­iul cu întreg pământul, adică purtând ra­iul în sine, în puterea comunicării sale permanente cu Dumnezeu”¹. Acest lucru trebuie să-l înțelegem prin binecuvânta­rea dată lui Adam și Evei de Dumnezeu: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pămân­tul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!”².

Prin supunerea pământului și stăpâ­nirea peste toate vietățile lui, Dumnezeu i-a cerut omului să poarte grijă creației prin păstrarea comuniunii de iubire cu El în calitate de Creator, comuniune care se manifestă printr-o comunicare și sfătui- re permanentă cu El, după modelul co­muniunii și consfătuirii Persoanelor Treimice. Stăpânirea omului asupra na­turii, văzută în sensul acesta, se explică prin grija lui permanentă pentru bunăs­tarea întregii creații și este posibilă nu­mai prin iubirea omului față de creatură. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că, fiind stăpân, omul trebuie să-și demonstreze demnitatea nu prin dominarea violentă a naturii înconjurătoare, ci prin păstrarea și cultivarea regalității sublime a naturii, de care omul va răspunde înaintea lui Dumnezeu.

Atâta vreme cât omul a rămas în co­muniune cu Dumnezeu, cât a văzut în El pe Învățătorul prin excelență și s-a sfătuit cu El, pe întreg pământul domnea pacea, armonia și echilibrul, omul având ascul­tarea și datoria de a veghea la această ar­monie. El a fost așezat de Dumnezeu în mijlocul naturii și a devenit parte inte­grantă a ei, trăind în deplină armonie cu natura, călăuzindu-se după legea iubirii, ca de fapt întreaga creație. Ruperea co­muniunii dintre om și Dumnezeu prin căderea în păcat a stricat armonia lui cu natura, omul intrând într-o nouă stare și declarându-se în felul acesta divorțul din­tre om și natură.

Păcatul a avut consecințe negative nu numai asupra omului, ci și asupra între­gii creații. Sfântul Apostol Pavel mărturisește acest lucru în Epistola sa că­tre Romani: „Căci făptura a fost supusă deșertăciunii, nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o, cu nădejde, pen­tru că și făptura însăși se va izbăvi din ro­bia stricăciunii, ca să fie părtașă la liber­tatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum”³. Sămânța păcatului, odată semănată în sufletul omu­lui, a făcut să răsară pe pământ „spini și pălămidă”⁴.

Comuniunea omului cu natura încon­jurătoare, existentă înaintea căderii în pă­cat, a fost ruptă din cauza omului care, perseverând în păcat, a devenit din ce în ce mai egoist, căzând în autosuficiență. Natura a uitat că Dumnezeu este Stăpânul ei, iar omul s-a autoproclamat stăpân su­prem al creației; prin întunecarea rațiunii se crede centrul a toate câte sunt, „buri­cul pământului”, eliminându-L total pe Dumnezeu din viața lui.

Astăzi, datorită perseverării în păcat a omului, constatăm că fața pământului este alterată la scară planetară. Solul, ae­rul, apa, lumea animală și vegetală sunt toate afectate. Natura înconjurătoare este aproape în întregime supusă dorințelor omului care, cuprins de lăcomie și ego­ism, exploatează fără reținere ecosisteme întregi. Echilibrul ecologic este distrus, iar omul este confruntat cu apariția pro­ceselor dăunătoare ireversibile ale natu­rii. Cine este de vină pentru atâtea catas­trofe naturale; pentru secetă, furtuni violente, inundații, incendii devastatoa­re, deșertificări? Toate acestea se produc pe fondul unei creșteri alarmante și ne­justificate a consumismului, mai ales în țările dezvoltate, acolo unde egoismul și dorința de lux și comoditate au devenit lege. Conform unui studiu realizat de câțiva cercetători europeni și publicat în Environmental Research Letters, cetățenii Comunității Europene aruncă anual la gunoi 22 de milioane de tone de hrană, mâncare care ar putea salva de la foame­te o mare parte a populației Africii. Aceste păcate duc la orbirea omului și împiedi­că buna chivernisire și împărțirea în mod egal a resurselor naturale pe care Dumnezeu le-a dat întregii umanități și care ne sunt comune tuturor. Consecințele crizei morale sunt din cele mai grave nu numai pentru natură, ci și pentru om. Astăzi, pământul a ajuns în pragul unei catastrofe ecologice globale.

Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos și învierea Sa din morți au arătat că există cale de întoarcere. Sfânta Scriptură ne aduce o rază de lumină și speranță. Va veni o vreme în care din nou „lupul va locui laolaltă cu mielul și leo­pardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreu­nă și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nici o nenoro­cire și nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoștință și de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape!”⁵.

Pentru ca aceste vremuri să vină tre­buie mai întâi ca toate să se reașeze pe făgașul lor normal rânduit de Dumne­zeu. Aceasta se va întâmpla doar atunci când omul își va reveni în fire, va redes­coperi normalitatea și va pune capăt polu­ării sufletului, care este cauza directă și principală a poluării naturii. Peste tot, în mass-media, pe stradă, citim, auzim și vedem reclame care ațâță pofta, păcatul lăcomiei și al desfrâului. Se aruncă cu deșeuri și gunoaie în sufletele noastre, iar dacă Biserica atrage atenția asupra acestor lucruri este catalogată ca fiind învechită și demodată. Auzim peste tot vorbindu-se de organizații sau ONG-uri care luptă împotriva poluării naturii, dar nu auzim de organizații care să lupte împotriva poluării sufletului. Biserica este singura instituție care arată cauza reală a tuturor nenorocirilor și care trage un semnal de alarmă în acest sens. Nu va exista o însănătoșire a naturii dacă omul nu-și va întoarce fața către Dumnezeu, vindecându-și sufletul prin păzirea porun­cilor, și dacă nu-și va schimba modul de gândire. Atenția trebuie îndreptată mai întâi asupra vindecării sufletești a omu­lui prin lepădarea păcatului. Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, devine, prin asemănare cu El, icoană a Creato­rului. Porunca divină dată omului este ca el să fie un creator. Sfântul Apostol Pavel spune că „și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie păr­tașă la libertatea măririi fiilor lui Dum­nezeu. Căci știm că toată făptura împre­ună suspină și împreună are dureri până acum”⁶, dar această izbăvire va veni prin împreună lucrarea Duhului Sfânt cu fiii lui Dumnezeu, cu omul devenit liber și desăvârșit, ajuns la sfințenie. În jurul sfinților, întreaga natură însuflețită și neînsuflețită se îmblânzește, devenind slujitoare a omului.

În anul 1868, Ernest Haeckel definește un nou domeniu în cadrul științelor na­turii, pe care-l numește „ecologie”, cuvânt compus din două cuvinte grecești: oikos (οίκος = casă) și logos (λόγος = cuvânt). Noi, creștinii, putem traduce cuvântul „ecologie” prin „Casa Logosului”, a Cuvântului dumnezeiesc.

Pentru a ne bucura din nou de comu­niunea cu Dumnezeu, trebuie să năzuim să intrăm în „Casa Logosului”, unde domnește armonia întru iubire, împli­nind sfatul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este”⁷.

† Episcopul Timotei, al Spaniei si Portugaliei