O femeie pe trei sferturi dezbrăcată traversează zebra în patru labe... Doi iubiÅ£i turmentaÅ£i se întrec în gesturi lascive, oferind privitorilor spectacolul trist al apetiturilor nesatisfăcute. Sticle sparte sau golite pe jumătate se rostogolesc în nesimÅ£ire. Un bărbat la vreo 40 de ani care se Å£ine încă pe picioare priveÅŸte cu o volubilitate agresiv voioasă alÅ£i doi parteneri de pahar care, ameÅ£iÅ£i fiind, nu mai sunt în stare să se ridice de la pământ. Cei ce aÅŸteaptă, ca ÅŸi mine, în staÅ£ie, privesc scena fie distraÅ£i, fie având pe chip un frison de repulsie.

SoseÅŸte autobuzul. După două staÅ£ii se opreÅŸte brusc. În mijlocul ÅŸoselei zace o adolescentă alungită ca într-un sicriu. Cineva urcă în autobuz ÅŸi lămureÅŸte mulÅ£imea care aÅŸteaptă răbdătoare înăuntru: „Nimic deosebit. Comă alcoolică.” Sirenele unei salvări aproape vuiesc. Echipa de medici aÅŸează tânăra pe o targă ÅŸi apoi ambulanÅ£a se pierde în noapte. PuÅ£in mai încolo, din cârdul de maÅŸini, un puÅŸti scoate capul pe geam ÅŸi strigă nebuneÅŸte trecătorilor: „Cheers” (Noroc!).

În fine, sosesc acasă. Nu reuÅŸesc să adorm. Åži asta nu pentru că m-ar deranja Å£iuitul altor sirene care se aud departe... Pur ÅŸi simplu nu mă pot deconecta de la scenele văzute în noaptea asta. Åžtiam că în fiecare week-end mulÅ£i londonezi ies să petreacă până târziu ÅŸi se mai ameÅ£esc de băutură, dar înÅ£eleg acum că scena în detaliu arată mult mai dramatic decât îmi închipuiam. MulÅ£ime de întrebări îmi potopesc mintea: de ce atâta nebunie în
vieÅ£ile acestor oameni? De unde atâta dezgust faÅ£ă de propria existenÅ£ă? De ce preferă să-ÅŸi sluÅ£ească chipurile în asemenea fel? Să fie beÅ£ia lor o defulare a stresului acumulat peste săptămână? O formă de a-ÅŸi îneca singurătatea pe care o presupune adesea aglomeraÅ£ia babelului londonez? Să fie la mijloc teama de a se confrunta cu liniÅŸtea de la sfârÅŸitul săptămânii, liniÅŸte care îi pune faÅ£ă-în-faÅ£ă cu nonsensul din vieÅ£ile lor? Este oare beÅ£ia aceasta generalizată refugiul unor oameni goliÅ£i de sens pentru că sunt goliÅ£i de sacru? Nu mă încumet la un răspuns definitiv. Vă las pe dumneavoastră să-l găsiÅ£i.

Dincolo de beÅ£ia în sine, ceea ce mi se pare grav e o anume concepÅ£ie a multor britanici despre ea. Dacă în România oamenii se simt (în parte) neputincioÅŸi ÅŸi jenaÅ£i atunci când sunt surprinÅŸi în stare de ebrietate sau când realizează, a doua zi, în ce poziÅ£ie s-au expus, ei bine – în Anglia beÅ£ia de week-end a fost transformată aproape într-un fenomen cultural. Cu alte cuvinte, a devenit atât de comună încât e considerată firească, nevinovată, nedemnă de luat prea tare în serios. Această rafinare a ipocriziei interzice indirect orice posibilă critică a fenomenului. Dacă te încumeÅ£i să comentezi beÅ£ia de vineri seara într-un registru negativ, se va găsi imediat cineva care să te apostrofeze că ai atenta la una dintre modalităÅ£ile de distracÅ£ie ale britanicilor.

Aflu că „ameÅ£eala” de week-end e un fenomen care există – într-o mai mică sau mai mare măsură – ÅŸi pe străzile din Roma, Paris, Barcelona... Ziceam mai devreme că în România există încă jena că te-ai îmbătat cu o cu o noapte înainte. Aceasta nu înseamnă că - într-o ierarhie a moralităÅ£ii – le-am fi superiori altor neamuri; ar fi nedrept să plătim tribut fuduliei româneÅŸti... De altfel există riscul ca unii dintre noi, ajunÅŸi pe plaiuri britanice, italiene, franceze, spaniole etc., să adoptăm stilul de viaÅ£ă local, inclusiv în privinÅ£a beÅ£iei de la sfârÅŸitul săptămânii. Să nu ne minÅ£im: chestiunea nu Å£ine de domeniul normalităÅ£ii, oricât de majoritari ar fi cei care susÅ£in sau trăiesc asta.

În realitate, episoadele precum cel pe care vi l-am povestit adineaori descoperă răni invizibile ale unor societăÅ£i departe de a fi perfecte. Până la urmă, beÅ£ia nu e decât dovada cea mai vizibilă a faptului că n-am învăÅ£at încă să trăim.

Daniel Chira, Londra