Tatăl său, un bărbat credincios și sim­plu, se trăgea dintr-o familie de preoți. Crescând, tânărul Gheorghe își va îndrep­ta și el pașii spre Seminarul din Roman, iar mai apoi spre Seminarul din Iași, ale cărui cursuri le va urma cu multă râvnă între anii 1897 și 1901. În perioada 1904-1910, tânărul teolog a fost rânduit preot în localitatea Oancea din județul Galați. După hirotonie se va înscrie și la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, ale cărei cursuri le va urma cu multă seriozitate între anii 1906 și 1910.

Terminând studiile de licență, părin­tele Grigorie Leu va fi rânduit preot du­hovnic la Seminarul Teologic Ortodox din București, slujire pe care o va îndepli­ni între anii 1910 și 1916. Mai apoi, între anii 1916 și 1919, părintele va fi rânduit preot militar, pentru ca în cele din urmă să fie ales director la Seminarul din Ismail, până în anul 1924. Cu ajutorul Patriarhului Miron Cristea și al Mitropolitului Pimen Georgescu, părintele Grigorie Leu trans­formă un spital militar în Åžcoală de Teologie, pregătind astfel mai multe pro­moții de preoți.

În anul 1918, preotul consilier eco­nom stavrofor Grigorie Leu, împreună cu arhimandritul Iuliu Scriban, au fost tri­miși în Basarabia în urma prevederilor Cărții pastorale a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române dreptslăvitoare de Răsărit. În calitate de împuterniciți guvernamentali, cele două personalități au sprijinit Arhiepiscopia din Chișinău să înființeze Facultatea de Teologie, în vederea populării parohiilor basarabene cu tineri ce știau a sluji în lim­ba română.

În anul 1924, pentru osteneala sa du­hovnicească și culturală, părintele Grigorie Leu este ales arhiereu-vicar în Arhiepiscopia Iașilor, primind titlul de „Botoșăneanul”. În această slujire va rămâ­ne până la 30 aprilie 1936, când este nu­mit episcop al Argeșului. Mai apoi, în data de 11 iunie 1940, episcopul Grigorie Leu este mutat la Huși, unde va sluji până în luna februarie a anului 1949.

În discursul de recepție din 4 februa­rie 1925, ținut cu ocazia primirii sale în Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, distinsul ierarh se în­treba retoric: „Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nos­tru, măcar până la drumul arzător al apos­tolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vor­belor de ocară și chiar la primirea de lovituri și scuipăripentru învățătura Evangheliei?... Căci de o încoronare cu spini și de întinsul mâinilor pe cruce... e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!...”.

Atunci, episcopul Grigorie Leu nici nu-și putea imagina că timpurile prigoa­nei păgâne, ale catacombelor de acum 2000 de ani, se vor mai întoarce cu și mai multă vigoare. Dar așa s-a întâmplat. După numai un sfert de veac de la enunțarea crezului său arhieresc, misionar, vredni­cul de pomenire episcop Grigorie Leu a ales calea martirajului.

Ca episcop, Preasfințitul Grigorie s-a îngrijit mult de îndrumarea vieții biseri­cești. De asemenea, a publicat și o serie de lucrări, mai cu seamă cu caracter antisectar, precum: Cuvântări ocazionale (Chișinău, 1928), Confesiuni și secte. Studiu istoric misionar (București, 1929), Sectele din România(Chișinău, 1931), Crezul în chipuri și icoane(București, 1932), Vedeți cum să umblați cu pază(Cernica, 1932), Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm amin­te... (Chișinău) și Comorile Argeșului (Craiova, 1937). În calitatea sa de ierarh, episcopul Grigorie Leu s-a împotrivit din toată ființa sa politicii de distrugere a nea­mului românesc și a credinței pusă la cale de sovietici și de aliații lor.

Episcopul Grigorie Leu a rămas în is­toria Bisericii mai ales pentru evenimen­tul nefericit de care a avut parte la înce­putul anului 1949. Odată cu adoptarea noului Statut de organizare și funcționa­re al Bisericii Ortodoxe Române, prin care atât instituția arhiereului-vicar, cât și une­le eparhii istorice erau desființate, evident la cererea puterii comuniste, la 23 februa­rie 1949 Episcopia Hușilor dispărea, prin comasare cu Eparhia Romanului. La nici o zi după aceea, Ministerul Cultelor tri­mitea o adresă către episcopul Grigorie Leu prin care îl anunța că eparhia îi fuse­se desființată și, prin urmare, era rânduit la Mănăstirea „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, care urma să se organizeze în jurul fostei catedrale hușene. La prima vedere, părea că unul dintre responsabilii acestui act ar fi fost însuși Patriarhul Justinian. În realitate, lucrurile nu stăteau tocmai așa!

Totul plecase de la dorința statului de a controla Biserica. În septembrie 1948, autoritățile comuniste adoptaseră o lege prin care se prevedea că eparhiile nu pu­teau avea unități administrativ-canonice sub 750.000 de credincioși. Așadar, sta­tul se înarmase cu norme legale pe care să le aplice la adoptarea noilor statute ale cultelor. Episcopul Grigorie Leu a știut de aceste mașinațiuni ale statului, și-a pre­gătit credincioșii încă de la Crăciun, dar a sperat în păstrarea eparhiei sale. Probabil că adresa de la Ministerul Cultelor care anunța desființarea i-a provocat o mare durere în suflet.

Astfel, în data de 25 februarie 1949, episcopul Grigorie merge la Guvern, în urma unei invitații, spre a da seama des­pre unele din demersurile sale care in­criminau noua conducere politică a sta­tului. Întâlnindu-se cu Petru Groza, episcopul și-a arătat fățiș toată nemulțu­mirea față de „noul” Statut de Organizare al Bisericii Ortodoxe Române, manifestându-și dorința de a renunța la scaunul eparhial în schimbul păstrării eparhiei. Propunerea lui nu a fost acceptată, fi­ind chiar certat de Petru Groza pe motiv că fiul său, Victor Leu, vorbește la Radio Londra împotriva regimului.

Imediat ce a plecat spre casă, pe drum, episcopul a început să se simtă rău, drept pentru care a înțeles imediat că fusese otră­vit. Înaltul prelat român era conștient că în scurt timp va muri, și aceasta chiar din momentul coborârii sale din tren la Crasna, când a cerut șefului gării să telefoneze la Medgidia pentru a chema imediat un me­dic al familiei. Sosind, cumnata sa, dr. Valentina Leu, a constatat că „din sputa recoltată rezultă, la observație, urme de arsenic”, după cum apare consemnat într-o scrisoare trimisă dr. Găitulescu, directorul spitalului din Huși.

În scurtul timp care i-a mai rămas de trăit, Vlădica, cu răbdare și luciditate, în pofida suferințelor groaznice provocate de arsenic, și-a adus la zi testamentul spi­ritual și pe cel material, iar fiului său i-a lăsat insemnele ierarhice și odăjdiile scum­pe pentru a-i continua lupta împotriva antihristului în ofensivă.

De îndată ce s-a răspândit vestea ne­fastă, medicul hușean care se îngrijea de sănătatea episcopului Grigorie Leu s-a fă­cut nevăzut, laboratorul unde se executau analizele criminalistice a fost închis și, din această cauză, probele recoltate pentru in­vestigația oficială nu au fost analizate. Iar procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Huși, care urma să primească o sesizare făcută de familie în legătură cu crima comisă, era de negăsit.

Stranii coincidențe!

În mai puțin de treizeci și șase de ore de la ingurgitarea otrăvii la masa protoco­lară prezidată de Petru Groza, în zorii zi­lei de 1 martie 1949, episcopul martir Grigorie Leu a adormit în Domnul „în mijlocul rudelor și al tuturor slujitorilor episcopiei, vorbindu-le și îmbărbătându-i el pe dânșii, subliniindu-le mereu speran­ța că omenirea creștină nu se va lăsa prea multă vreme pe mâna antihristului și că sacrificiul său nu trebuie plâns, ci doar ur­mat”, rememora un membru al familiei ce se afla de față.

Fostul episcop al Hușilor, Ioachim Mareș, spune că „episcopul Grigorie Leu ar fi înghițit otrava de la guvernatorul Petru Groza, când s-a dus într-o audiență. Cel puțin, așa credem între noi, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române. După ucide­rea sa, românii din străinătate îl pomeneau în bisericile emigrației ca martir”.

Referindu-se la moartea mucenicească a episcopului Grigorie Leu, Patriarhul Nicodim va spune: „Episcopia din Å¢ara de Jos a Moldovei a fost păstorită până în anul 1949, când vlădica Grigorie a fost martirizat pentru că s-a împotrivit comu­nismului”.

După 350 de ani de existență, prin Decretul privind aprobarea statutului pentru organizarea si funcționarea Bisericii Ortodoxe Române promulgat de Prezidiul Marii Adunări Naționale, nr. 233, din 23 februarie 1949, a fost desfiin­țată Episcopia Hușilor, întrerupându-se astfel șirul celor patruzeci de episcopi, în­tre care s-au numărat mari personalități ale culturii române: Dosoftei, Veniamin Costache, Iorest sfântul, Melchisedec și Grigorie Leu, ce au condus această insti­tuție importantă și au marcat prin ea cul­tura națională.

Ca și în cazul lui Maxim Gorki, căruia, după otrăvire, i s-au făcut funeralii națio­nale, guvernul lui Petru Groza și Ministerul Cultelor au trimis câte un delegat care să exprime părerea de rău pentru pierderea suferită de familie și țară. La puțin timp după încheierea funeraliilor oficiale, însă, a început arestarea, încarcerarea, tortura­rea și condamnarea la ani grei de pușcă­rie a membrilor familiei Leu și a susțină­torilor ei, avându-i în vedere, mai ales, pe aceia care au semnat plângerea către pro­curatură. Că a fost o crimă politică ce l-a martirizat pe episcopul Grigorie o con­firmă nu numai materialul difuzat de BBC sau unele anunțuri făcute în presa occi­dentală, ci și următoarele mărturii ale Părintelui Galeriu, un bun cunoscător al situației socio-politice din acel moment de răscruce al României și al ortodoxiei mondiale: „În urma acestei vizite făcute la invitația lui Petru Groza, deoarece, în sarcina și calitatea pe care o avea în Sfântul Sinod, de a conduce secția misionară cuprinzând și parohiile Ortodoxe ale româ­nilor din emigrația ce sporea mereu, i s-a cerut, atunci, de guvernul comunist aser­vit Uniunii Sovietice să consimtă la intra­rea acestor parohii sub jurisdicția cano­nică a Patriarhiei Moscovite, pentru a se trimite de acolo «misionari». Episcopul Grigorie a apărat, deopotrivă, o dreaptă cauză, și bisericească, și națională, și n-a acceptat să semneze un asemenea act. Această hotărâre, pe lângă întreaga lui ți­nută jertfelnică, i-a oferit cununa marti­riului. În numai câteva zile se mistuia sub asa­sine acțiuni «tainice», trecând pe celălalt tărâm al existenței, din întuneric la lumi­nă, în împărăția Domnului vieții” (Părintele Galeriu, „Pagini de martirologie: Episcopul Grigorie Leu”, în România liberă, 31 iulie 1993, p. 2).