Arestarea, procesul și azvârlirea în temniță a participanților la întâlnirile de la Mănăstirea Antim

Sfârșitul Rugului Aprins!?

În timp ce se afla în vizită la profesorului Alexandru Mironescu, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, părintele Daniil a fost arestat, împreună cu profesorul și cu fiul acestuia, Åžerban. În aceeași noapte au fost operate mai multe arestări în București, atât ale membrilor din mișcarea „Rugul Aprins”, cât și a celor bănuiți că erau ascultătorii predicilor și ai conferințelor părintelui Daniil. 

Dosarul Penal 202 A.C.N.S.A.S., aflat în Arhivele Ministerului de Justiție, secția Instanțe Militare, conține anchetele, recursul, actele de penitenciar și cuprinde 10 volume.

Sentința nr. 125 din 8 noiembrie 1958, conform DP/202, vol. 4, A.C.N.S.A.S., fila nr. 216, învinuiește lotul de „crimă de uneltire contra ordinii sociale și crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare”.

S‑au dat sentințe grele, de la 5 la 25 de ani de temniță grea, și cel puțin 10 ani de degradare socială. Considerat liderul grupului, Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu) este condamnat la „25 de ani de temniță grea și 10 ani de degradare civică”, pentru infracțiunea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, și la „15 ani de detențiune riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare”. A fost încarcerat la Jilava și a murit în 1962, pe 17 noiembrie, la Aiud; mai bine zis A FOST UCIS ÎN INCHISOAREA DE LA AIUD! 

A trecut la Hristos în temniță, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962. Pe documentul de deces scrie „hemoragie cerebrală”; alții, însă, care au stat cu el în celulă, au spus că, de fapt, a fost torturat, bătut în cap. În felul acesta a avut parte de o moarte martirică și și‑a încununat viața de mărturisitor prin această ultimă purtare a crucii suferinței și a înjosirii. 

Mihai Rădulescu mărturisește: „Așa s‑a încheiat destinul unui om care a început ca un Cavaler al eleganței și al condeiului și s‑a săvârșit ca un martir, la fel ca mulți alții din aceeași epocă și din aceeași generație cu dânsul.”

Mărturisirea Părintelui Daniil în temniță nu a fost numai una tainică, prin rugăciunea neîncetată și detașată de toate preocupările lumești. În temniță a suferit cum nu au suferit alții. Părintele Roman Braga spune că, pe toată durata detenției – alții zic că doi ani de zile din patru –, a avut lanțuri la picioare. Ba mai mult, a suferit nenumărate bătăi, torturi, înjurături, calomnii, însă el îi certa pe gardieni și pe anchetatori zicându‑le: „Voi spuneți că Dumnezeu nu există, dar luptați împotriva Lui! Păi, nu vedeți că sunteți fără logică? Cum lupți împotriva a ceva ce nu există? Or, voi tocmai prin această luptă arătați că există Dumnezeu și că voi sunteți dușmanii Lui!”. Åži mai mare ură stârnea în rândul milițienilor sau al gardienilor.

Mărturii

Părintele Adrian ne‑a povestit cum l‑a întâlnit pe părintele Daniil la Aiud, cu doar câteva zile înaintea morții acestuia, când s‑au petrecut în fața spălătorului. Deținuții dintr‑un dormitor erau duși toți o dată la spălător, adică 50‑60 de oameni, fiecare grup având alocat un timp de cincisprezece minute pentru a se spăla; dar nu era permisă intersectarea grupurilor. O dată, prin octombrie 1962, gardienii nu s‑au sincronizat cu timpul și grupurile de deținuți s‑au intersectat. Astfel, pe când intra în baie, părintele Adrian s‑a întâlnit cu părintele Daniil, care tocmai ieșea; nu se văzuseră deloc în temniță, fiind izolați unii de ceilalți, în corpuri separate, de ani de zile. Părintele Daniil l‑a îmbrățișat și i‑a zis cu bucurie: „Părinte Adrian, nu ne lăsăm! Dumnezeu e cu noi!”. După câteva săptămâni, părintele Adrian a aflat că părintele Daniil și‑a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

„Eu am fost arestat mult mai târziu și dus la închisoarea Zarca, din Aiud. Acolo am auzit de la alții povestindu‑se despre părintele Daniil. Deținuții îi spuneau Sfântul. Își împărțea puțina hrană cu cei bolnavi. În ascuns îi împărtășea cu Sfintele Taine pe cei bolnavi și pe cei care doreau să fie împărtășiți. Ducea o viață demnă și de mare sfințenie. Acolo, la Zarca, s‑a îmbolnăvit și a adormit în Domnul. Ducerea la cimitir se făcea în același sicriu în care‑i duceau pe toți care mureau. La ieșirea pe poartă i s‑a înfipt o suliță de fier în inimă, ca să vadă dacă e mort sau nu. Apoi l‑au dus la cimitirul deținuților, zis «Trei Plopi». În prezent, peste acel cimitir se află cotețele de porci ale celor din orașul Aiud, iar foștii deținuți din părțile locului, care mai trăiesc, luptă ca cimitirul să fie eliberat de cotețe. Mai târziu, când am trecut și eu pe la Zarca, se păstra printre tineri amintirea deținutului Daniil, numit Sfântul. Åži când s‑a săpat în curtea închisorii pentru a fi instalat nu știu ce motor electric, tinerii care săpau au găsit un schelet cu lanțuri la picioare. Åži credeau că acela este deținutul Daniil Sfântul. Ei nu credeau că a fost dus la cimitir.” 

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în cartea sa Rugul Aprins, redă o mărturie a lui Teofil Dumbrăveanu: „Sandu Tudor a trecut prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină. În dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu niște căței. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocși, îi sfărâma repede. (…) Am auzit apoi că acest mare călugăr a murit ca un martir. După ce a scris mult i s‑ar fi cerut: «Acum declară că nu există Dumnezeu, că voi călugării sunteți niște ipocriți care înșelați lumea.» S‑a opus cu vehemență. Atunci l‑ar fi băgat în niște constrângeri grele, drept pentru care ar fi avut un atac apoplectic și a murit.” 

Încheiere, sau poate nu...

O dată cu Sandu Tudor se stingea, zdrobită cu violență și sălbăticie în forma ei materială, corporală, lumea spiritului și a credinței.

„Rugul Aprins” a fost întâlnirea unică dintre intelectualitate și clerul Bisericii, întâlnire care a avut loc la mănăstirea Antim, în anii ’50. Grupul de la Antim a fost ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii noastre în anii dictaturii comuniste. Mari intelectuali și mari monahi au comunicat și s‑au cuminecat acolo până când autoritățile au decis să definească spiritul întâlnirilor în termeni de vină. Grupul de la Antim devine, din anul 1958, „Procesul Rugului Aprins”. De la Vasile Voiculescu la Sandu Tudor și Benedict Ghiuș, toți cei care au reușit, pentru un timp, să pună împreună inteligența și viața spirituală în perimetrul aceluiași mister și al aceleiași căutări au trebuit să‑și asume experiența martiriului. 

Așteptând canonizarea. În loc de încheiere.

Ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor i‑ar sta bine să deschidă șirul mucenicilor români din temnițele comuniste recunoscuți și cinstiți ca atare într‑o lume ce duce lipsă, înainte de toate, de modele de dăruire jertfelnică. 

Este trist faptul că până astăzi niciunul dintre sfinții închisorilor din România (de la Valeriu Gafencu sau Mircea Vulcănescu până la Daniil Sandu Tudor sau Marietta Iordache) n‑a ajuns în calendar, când prin alte părți au fost canonizați cu sutele...

Veșnica lui pomenire!