Toate îngrijorările, temerile și spaimele noastre sunt prin urmare datorate cunoașterii limitate și imperfecte a omului muritor, care neputând cunoaște totul și în mod desăvârșit, așa cum numai Dumnezeu poate cunoaște, se lasă cuprins de neliniște, de deznădej­de și de teamă. Nu există niciun alt mijloc de a birui teama, sub toate formele ei, de­cât credința în Dumnezeu, a Cărui înțelepciune depășește în mod infinit puterea de înțelegere a omului, și care fiind Binele absolut, nu poate voi și făptui decât binele, chiar dacă lucrările Lui sunt de multe ori de neînțeles pentru mintea omenească: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta/ și nu te bizui pe înțelepciunea ta! / Recunoaște-L în toate căile tale, / și El îți va netezi cărările. / Nu te crede înțelept în ochii tăi” (Prov. 3, 5-7).

Nu trebuie să ne încredem în propria noastră inteligență, căci duhul omenesc s-a rupt de Dumnezeu prin păcatul lui Adam. Mâncând din fructul oprit, acesta nu a do­bândit cunoașterea binelui și răului, ci numai cunoașterea răului, căci tot ce se împotrivește voinței lui Dumnezeu este rău și nu poate zămisli decât răul. Nu duhul omului, ci Duhul lui Dumnezeu l-a făcut pe om, așa încât atunci când omul se desprinde de Dumnezeu, el încetează să existe, chiar dacă rămâne în viață din punct de vedere biologic: „Dumnezeu nu este pentru om un „principiu” exterior de care este dependent, ci principul său ontologic și finalitatea lui. (...) Pentru a fi cu adevărat, el trebuie în orice clipă să fie și să trăiască centrat pe Dumnezeu. Dacă se leapădă de Dumnezeu, se leapădă de el însuși, se distruge pe el insusi." (Panayotis Nellas, „Viața sanctificată").

De fiecare dată când suntem ispitiți – și cădem în această ispită de zeci de ori pe zi – să punem voința noastră proprie, rătă­cită si neștiutoare, mai presus de Voința lui Dumnezeu, să ne amintim „că suntem un vas deșert ce nu are în el nimic, un vas gol; la aceasta să unim constiința neputinței de a umple prin propri­ile noastre puteri acest cuprins gol; să încununăm aceasta prin incredințarea că lucrul acesta îl poate face numai Domnul, și nu numai că poate, ci și vrea și știe cum" (Sf. Teofan Zăvorâtul, „Sbornicul").

Când suntem ispitiți să judecăm după mintea noastră si să cârtim in fața necazurilor vieții sau să socotim nedrep­te incercările la care suntem supusi, să ne amintim că nimic nu se poate intâmpla si nimic nu poate exista nici măcar o secun­dă fără voia sau ingăduiala lui Dumnezeu, căci „pronia lui Dumnezeu cârmuieste lu­mea. Niciun loc nu este lipsit de ea. Pronia este rațiunea absolută care a plăsmuit ma­teria pentru a face lumea. Ea este zidito­rul a tot ce există." (Sf. Antonie cel Mare, op. cit.).

Credința adevărată insemnă a-i incredința lui Dumnezeu intreaga noas­tră viață și a accepta cu acceași nestrămu­tată încredere în înțelepciunea, dreptatea și dragostea Lui, atât bucuriile și binefa­cerile pe care ni le dăruiește cât și încercările pe care ni le trimite, și unele și alte­le fiind tot atât de necesare mântuirii sufletelor noastre: „Să credeți cu tărie că nicio suferință sau întristare nu poate veni asupra noastră – nici măcar un fir de păr din capul nostru nu poate cădea – fără voia lui Dumnezeu. Desi suntem intotdeauna înclinați a pune nenorocirile noastre pe seama relei-voințe și pros­tiei altor oameni, ele sunt de fapt doar unelte în mâna lui Dumnezeu. Unelte spre lucrarea mântu­irii noastre. Deci îndrăznește și roagă-te Domnului nostru, care lucrează ne­contenit pentru mântuirea noastră, folo­sind pentru aceasta atât ceea ce numim fericire, cât și ceea ce numim întristare." (Starețul Macarie de la Optina, „Scrisori către fiii duhovnicesti").

Toate necazurile, suferințele si incercările prin care ne este dat să trecem in această lume, vor fi transfigurate dacă du­hul lui Hristos sălăsluieste in noi si dacă păstrăm mereu viu in inima noastră acest cuvânt al Mântuitorului: „Nu te teme, cre­de numai." (Marcu 5,36).