Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte (Ioan 14, 27)

publicat in Lumea de dinlăuntru pe 8 Ianuarie 2016, 12:03

„Dă-mi, Doamne, ca să pot în pacea Ta tot ce-mi va aduce ziua să primesc. ÎnvredniceÅŸte-mă ca Sfintei Voii Tale cu totul să mă dau, ÅŸi în tot ceasul pe mine azi să măpovăÅ£uieÅŸti, ÅŸi întru toate să-mi călăuzeÅŸti.

Åži orice veÅŸti de-a lungul acestei zile va să primesc, cu liniÅŸte mă învaÅ£ă să întâmpin, întărit în credinÅ£a că peste toate-i Sfântă Voia Ta. (...)Să nu mă laÅŸi, în cele de năpraznă, să uit că de la Tine vin toate. (...) Åži, Doamne, dă-mi putere osteneala zilei cea de astăzi a purta, ÅŸi toate să îndur câte mi-e dat. CălăuzeÅŸte-mi voia ÅŸi mă învaÅ£ă să mă rog, să cred ÅŸi nădăjduiesc, să rabd, să iert ÅŸi să iubesc. Amin”.
(Rugăciunea stareÅ£ilor de la mănăstirea Optina)

Omul modern, care s-a îndepărtat de Dumne­zeu, trăieste intr-o stare permanentă de tensi­une nervoasă, neliniste si teamă. Vrăjmasii care îi ameninÅ£ă existenÅ£a sunt pretutindeni și pot veni atât din lumea din afară – accidente de circulaÅ£ie, viruși ucigători, atentate teroriste, catas­trofe naturale, aeriene, nucleare etc. – cât și din propriul lui organism: bolile care îl pot lovi sunt tot atât de numeroase ca și organele și celulele lui. Un om ameninÅ£at în permanenÅ£ă și din toate părÅ£ile, de-a lun­gul întregii sale vieÅ£i, și care mai devreme sau mai târziu se va prăbuși și va pieri sub loviturile dușmanilor – aceasta este situaÅ£ia pe pământ a omului fără Dumnezeu: „Ulti­mul act este sângeros, oricât de frumoasă ar fi fost comedia în tot restul. Se aruncă puÅ£ină Å£ărână pe cap și asta-i tot, o dată pentru totdeauna" (Pascal, „Cugetări").

Un condamnat la moarte ar putea oare trăi fericit si fără grijă, asteptând ziua execuÅ£iei? Da, el ar putea-o face, cu condiÅ£ia ca credinÅ£a lui in Dumnezeu să fie totală si neclintită. Căci omul care crede in Dumnezeu nu crede in moarte, iar cel care crede in moarte, nu crede in Dumnezeu: „Moartea, dacă omul stie să o inÅ£eleagă, este nemuri­rea. Dar pentru nestiutori, care nu o inÅ£eleg, moartea este cu adevărat moarte. Nu de această moarte trebuie să ne temem, ci de pierzania sufletului, care este necunoasterea lui Dumnezeu. Numai aceasta este de te­mut pentru suflet" (Sf. Antonie cel Mare, „Îndemnuri duhovnicesti").

Nu ne este teamă – oricare ar fi cauza reală sau imaginară a acestei temeri – de­cât în măsura în care credinÅ£a noastră este slabă și șovăielnică. Toate îngrijorările și temerile noastre provin dintr-o singură sursă: mintea omului lumesc, care nu cunoaște decât lucrurile acestei lumi – și nici măcar pe acestea nu le poate cunoaste în intregime și în mod desăvârșit. A cre­de că raÅ£iunea omenească este criteriul suprem al adevărului – „Nu există nicio autoritate deasupra raÅ£iunii" proclama cu o incredibilă trufie tatăl psihanalizei („Viitorul unei iluzii") – înseamnă a conside­ra inteligenÅ£a omului pământesc ca fiind superioară inÅ£elepciunii lui Dumnezeu, și capabilă să cunoască cu certitudine și cu desăvârșire ce este adevărat și ce este fals, ce este bine și ce este rău. Omul cade astfel în aceeasi ispită ca Adam, care a voit să devină egalul lui Dumnezeu, mâncând din fructul cunoasterii binelui și răului. Cunoașterea omenească este insuficien­tă și limitată chiar și atunci când cerce­tează această lume, care rămâne în mare parte inexplicabilă și inaccesibilă inteligenÅ£ei omenesti și stiinÅ£elor noastre pământesti. Cel care se încrede în inteligenÅ£a lui mai mult decât în inÅ£elepciunea lui Dumnezeu, isi făureste un idol după chipul si asemănarea omu­lui muritor, care nu poate cunoaste altce­va decât lucrurile pieritoare ca si el. Cu alte cuvinte, oricare ar fi obiectul lui de studiu – galaxiile, atomii, oceanele, organismele vii, civilizaÅ£iile omenești – el nu poate cunoaște, in ultimă instanÅ£ă, decât un singur adevăr ultim ÅŸi absolut: moartea, căci tot ce există în această lume va pieri mai devreme sau mai târziu.

Toate îngrijorările, temerile ÅŸi spaimele noastre sunt prin urmare datorate cunoaÅŸterii limitate ÅŸi imperfecte a omului muritor, care neputând cunoaÅŸte totul ÅŸi în mod desăvârÅŸit, aÅŸa cum numai Dumnezeu poate cunoaÅŸte, se lasă cuprins de neliniÅŸte, de deznădej­de ÅŸi de teamă. Nu există niciun alt mijloc de a birui teama, sub toate formele ei, de­cât credinÅ£a în Dumnezeu, a Cărui înÅ£elepciune depăÅŸeÅŸte în mod infinit puterea de înÅ£elegere a omului, ÅŸi care fiind Binele absolut, nu poate voi ÅŸi făptui decât binele, chiar dacă lucrările Lui sunt de multe ori de neînÅ£eles pentru mintea omenească: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta/ ÅŸi nu te bizui pe înÅ£elepciunea ta! / RecunoaÅŸte-L în toate căile tale, / ÅŸi El îÅ£i va netezi cărările. / Nu te crede înÅ£elept în ochii tăi” (Prov. 3, 5-7).

Nu trebuie să ne încredem în propria noastră inteligenÅ£ă, căci duhul omenesc s-a rupt de Dumnezeu prin păcatul lui Adam. Mâncând din fructul oprit, acesta nu a do­bândit cunoaÅŸterea binelui ÅŸi răului, ci numai cunoaÅŸterea răului, căci tot ce se împotriveÅŸte voinÅ£ei lui Dumnezeu este rău ÅŸi nu poate zămisli decât răul. Nu duhul omului, ci Duhul lui Dumnezeu l-a făcut pe om, aÅŸa încât atunci când omul se desprinde de Dumnezeu, el încetează să existe, chiar dacă rămâne în viaÅ£ă din punct de vedere biologic: „Dumnezeu nu este pentru om un „principiu” exterior de care este dependent, ci principul său ontologic ÅŸi finalitatea lui. (...) Pentru a fi cu adevărat, el trebuie în orice clipă să fie ÅŸi să trăiască centrat pe Dumnezeu. Dacă se leapădă de Dumnezeu, se leapădă de el însuÅŸi, se distruge pe el insusi." (Panayotis Nellas, „ViaÅ£a sanctificată").

De fiecare dată când suntem ispitiÅ£i – și cădem în această ispită de zeci de ori pe zi – să punem voinÅ£a noastră proprie, rătă­cită si neștiutoare, mai presus de VoinÅ£a lui Dumnezeu, să ne amintim „că suntem un vas deșert ce nu are în el nimic, un vas gol; la aceasta să unim constiinÅ£a neputinÅ£ei de a umple prin propri­ile noastre puteri acest cuprins gol; să încununăm aceasta prin incredinÅ£area că lucrul acesta îl poate face numai Domnul, și nu numai că poate, ci și vrea și știe cum" (Sf. Teofan Zăvorâtul, „Sbornicul").

Când suntem ispitiÅ£i să judecăm după mintea noastră si să cârtim in faÅ£a necazurilor vieÅ£ii sau să socotim nedrep­te incercările la care suntem supusi, să ne amintim că nimic nu se poate intâmpla si nimic nu poate exista nici măcar o secun­dă fără voia sau ingăduiala lui Dumnezeu, căci „pronia lui Dumnezeu cârmuieste lu­mea. Niciun loc nu este lipsit de ea. Pronia este raÅ£iunea absolută care a plăsmuit ma­teria pentru a face lumea. Ea este zidito­rul a tot ce există." (Sf. Antonie cel Mare, op. cit.).

CredinÅ£a adevărată insemnă a-i incredinÅ£a lui Dumnezeu intreaga noas­tră viaÅ£ă și a accepta cu acceași nestrămu­tată încredere în înÅ£elepciunea, dreptatea și dragostea Lui, atât bucuriile și binefa­cerile pe care ni le dăruiește cât și încercările pe care ni le trimite, și unele și alte­le fiind tot atât de necesare mântuirii sufletelor noastre: „Să credeÅ£i cu tărie că nicio suferinÅ£ă sau întristare nu poate veni asupra noastră – nici măcar un fir de păr din capul nostru nu poate cădea – fără voia lui Dumnezeu. Desi suntem intotdeauna înclinaÅ£i a pune nenorocirile noastre pe seama relei-voinÅ£e și pros­tiei altor oameni, ele sunt de fapt doar unelte în mâna lui Dumnezeu. Unelte spre lucrarea mântu­irii noastre. Deci îndrăznește și roagă-te Domnului nostru, care lucrează ne­contenit pentru mântuirea noastră, folo­sind pentru aceasta atât ceea ce numim fericire, cât și ceea ce numim întristare." (StareÅ£ul Macarie de la Optina, „Scrisori către fiii duhovnicesti").

Toate necazurile, suferinÅ£ele si incercările prin care ne este dat să trecem in această lume, vor fi transfigurate dacă du­hul lui Hristos sălăsluieste in noi si dacă păstrăm mereu viu in inima noastră acest cuvânt al Mântuitorului: „Nu te teme, cre­de numai." (Marcu 5,36).