Dialogul acesta s-a petrecut acum câteva săptămâni într-o ÅŸcoală din România, între un psiholog ÅŸi un copil de 11 ani. Cred că fiecare român cunoaÅŸte măcar o poveste ase­mănătoare: familii în care unul din părinÅ£i (sau amândoi) au plecat la muncă în străină­tate ca să câÅŸtige bani ÅŸi să le poată oferi co­piilor lor un trai mai bun. Copiii rămân aca­să, crescuÅ£i ÅŸi educaÅ£i de bunici, unchi, mătuÅŸi... dar cu un dor nepotolit de mângâierile ma­mei ÅŸi de hârjonelile cu tata. Însă acest dor îl resimt uneori chiar ÅŸi copiii care nu sunt despărÅ£iÅ£i de părinÅ£ii deveniÅ£i bărbaÅ£i ÅŸi femei „de carieră”, care îÅŸi petrec foarte mult timp la serviciu, de multe ori din aceeaÅŸi dorinÅ£ă, de a-ÅŸi asigura o situaÅ£ie materială bună, în­cât „copilului meu să nu-i lipsească nimic” Dar, în ambele cazuri, pe măsură ce timpul trece ÅŸi copiii cresc, părinÅ£ii îÅŸi dau seama că nu le-au oferit copiilor lor ceea ce le era cel mai necesar: prezenÅ£a ÅŸi timpul lor!

Acest dor al copilului de se simÅ£i ocro­tit rămâne în fiecare din noi, oamenii mari¹ ÅŸi iese la iveală mai ales în situaÅ£iile de tul­burare, de teamă, atunci când ne dăm sea­ma cât de fragili suntem. Åži dacă copiii aÅŸteaptă, în mod firesc, mângâiere ÅŸi ocroti­re de la părinÅ£ii lor, oamenii mari o aÅŸteaptă de la cei pe care ei îi numesc părinÅ£i: de la preoÅ£ii Bisericii. AÅŸa s-a întamplat ÅŸi anul acesta, atât în FranÅ£a, după atentatele din ianuarie² ÅŸi din noiembrie³, cât ÅŸi în România, după incendiul dintr-un club bucureÅŸtean în urma căruia zeci de tineri au murit ÅŸi alte zeci au fost grav răniÅ£i⁴ (ÅŸi care a fost urmat de miÅŸcări de stradă).

„Biserica e mama poporului român.” Am auzit de atâtea ori aceste cuvinte... Le-au auzit ÅŸi acei oameni care au ieÅŸit în stradă ÅŸi-au scandat tot felul de lucruri (ÅŸi) la adre­sa Bisericii. Sunt convins că nu toÅ£i au fă­cut-o din răutate sau pentru că au fost manipulaÅ£i. MulÅ£i din ei sunt tineri ÅŸi au un­deva înăuntrul lor o căutare autentică, o dorinÅ£ă arzătoare de adevăr, de frumos: „Tot omul caută adevărul, caută viaÅ£a, de unde vine ÅŸi unde este destinat să meargă”⁵, Poate că ei nu ÅŸtiu mereu cum să-ÅŸi exprime aces­te căutari, pentru că „omul nu ÅŸtie, dar tânjeÅŸte, însetează după ceea ce este adevă­rul ÅŸi neÅŸtiind, caută aiurea”⁶. Strigătele lor nu au fost altceva decât exprimarea faptului că ei simt că aceasta mamă e prea preocupa­tă de cariera sa ÅŸi prea absentă din viaÅ£a lor. Poate că această simÅ£ire a lor este exagerată, poate că nici ei nu au încercat să meargă spre Biserică cu inima deschisă, aÅŸa cum ei cer slujitorilor Bisercii să meargă spre ei. În ori­ce caz, noi, ca oameni din Biserică, putem privi cu ochi duhovniceÅŸti toate aceste ma­nifestări, le putem vedea ca o chemare la pocăinÅ£ă ÅŸi la grija ca nu cumva să ajungă să se împlinească spusele părintelui Arsenie Boca: „vine timpul, ÅŸi e foarte aproape, când toÅ£i preoÅ£ii vor repara bisericile, iar alÅ£ii vor construi altele noi, dar nelucrând ei la sufle­tul omului, vor rămâne bisericile goale, cu­cuvele vor cânta într-însele”⁷.