Preotul Zaharia se duce la Ierusalim pentru a sluji la Templu, căci venise rân­dul „cetei” sale preoţeşti. El este arătat de sorţi să ardă tămâie lui Dumnezeu, în par­tea Templului denumită „Sfânta” şi, pe când săvârşeşte singur această slujbă so­lemnă, i se arată îngerul Gavriil, care îi des­coperă că rugăciunea i-a fost auzită şi că femeia sa, Elisabeta, are să nască un prunc pe care îl va numi Ioan şi care va fi un mare proroc. Cum Zaharia se îndoieşte (căci el şi femeia sa sunt bătrâni), îngerul îl loveşte cu muţenie. Elisabeta prinde în pânte­ce şi se ascunde, pentru că-i este ruşine să fie însărcinată la vârsta ei².

Cu şase luni mai târziu, acelaşi Serafim Gavriil o cercetează pe Maria la Nazaret şi îi vesteşte că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus – Mesia –, cu puterea Duhului Sfânt. Şi pentru a-i arăta că „nimic nu este cu nepu­tinţă la Dumnezeu”, îngerul îi descoperă că vara sa înaintată în vârstă, Elisabeta, este în­sărcinată de şase luni. Trebuie să precizăm că, pentru toată tradiţia creştină, Buna Vestire este momentul zămislirii lui Hristos (după trup). Îndată, Maria pleacă din Nazaret şi se duce în Iudeea pentru a o vedea pe vara sa şi a împărtăşi cu ea această bucurie (cu cine alt­cineva ar fi putut împărtăşi un asemenea har şi o asemenea taină?). Şi aici începe cu ade­vărat povestea noastră.

Maria „a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta”. De îndată „pruncul [Elisabetei] a săltat în pântecele ei...” (Lc 40-41). Ioan Botezătorul, care este un fetus de şase luni, tresaltă de bucurie în prezenţa lui Mesia, care tocmai a fost ză­mislit³ – după trup – în pântecele Mariei. Elisabeta spune într-adevăr Mariei, puţin mai departe (v. 44): „pruncul a săltat de bu­curie în pântecele meu”. Sfântul Luca adau­gă: „...Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt”. Aceasta înseamnă că Ioan Botezătorul, în pântecele ei, s-a umplut si el de Duhul Sfânt⁴. Este prima întâlnire a lui Hristos cu Înaintemergătorul Său, fiecare în pântece­le maicii sale⁵.

După trei luni Elisabeta îl naşte pe Ioan Botezătorul. Atunci nu se mai ascunde şi se bucură împreună cu familia şi cu vecinii săi („rubedenia” sa, în sens biblic). În cea de-a opta zi, Zaharia şi Elisabeta adună toate ru­dele şi prietenii pentru a-l tăia împrejur pe copil, după Legea lui Moise⁶: se obişnuia să se dea numele în ziua în care, prin tăierea împrejur, pruncul intra în Legământ (cu Dumnezeu). Adesea se dădea unui prunc – şi mai ales unuia de parte bărbătească – numele tatălui său sau al cuiva dintre rude. Toată lumea se pregătea să-l numească Zaharia, însă Elisabeta a spus „nu: ci se va numi Ioan” (după mesajul îngerului Gavriil). Toţi sunt uimiţi şi fac semne lui Zaharia, care este tot mut, pentru a-i cere părerea. Acesta pune să i se aducă o tăbliţă de ceară⁷, şi scrie cu un stilet: „Ioan⁸ este nume­le lui”. Mesajul îngerului fusese săpat în ini­ma sa, prin încercarea prin care trecuse. De îndată este vindecat de muţenia sa: deschi­de gura şi vorbeşte. Acest har i s-a dat pen­tru că voia lui Dumnezeu s-a împlinit şi cele nouă luni de încercare care i s-au impus au schimbat de bună seamă inima sa. Iar aces­te minuni sunt istorisite „în tot ţinutul mun­tos al Iudeii”.

În acel moment, „Zaharia s-a umplut de Duh Sfânt”. Gura lui s-a deschis atunci pentru a binecuvânta pe Dumnezeu, a-I da slavă, şi a proroci despre pruncul său, căci Duhul Sfânt i-a descoperit destinul extraor­dinar al lui Ioan Botezătorul. Această proro- cie, numită „Cântarea lui Zaharia”, seamă­nă din punct de vedere formal cu marile cântări din Vechiul Testament. Această cân­tare neotestamentară va fi mult folosită în li­turghia Bisericii, mai ales în Apus (sub nu­mele de „Benedictus”⁹). Ea face parte integrantă din liturghia galilor, în care era in­tonată solemn de către episcop (sau de că­tre primul preot) după cântarea Trisaghionului şi înainte de citirea Apostolului şi a Evangheliei¹⁰. A fost, de asemenea, introdu­să în Laudele tuturor riturilor apusene. În ri­tul bizantin este puţin folosită: teoretic, ar trebui cântată după Măreşte..., în al 9-lea imn de la Utrenie, dar de fapt, în cea mai mare parte a timpului, nu se cântă decât Măreşte., cu troparele respective.

Cântarea începe cu un strigăt de slavă adresat lui Dumnezeu, având un caracter biblic desăvârşit: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel...”. A bine­cuvânta înseamnă a spune ceva de bine, dar şi a face bine, căci cuvântul este creator. Există o anumită analogie între „binecuvân­tare” şi „îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (In 1, 51): binecuvântarea vine mai întâi de la Dumnezeu, care în această „iconomie” cre­ează binele, face bine, apoi coboară peste Om, care mai pe urmă dă har lui Dumnezeu, cântă laude binefăcătorului său. A-L bine­cuvânta pe Dumnezeu înseamnă a spune de bine despre Dumnezeu, a mări bunăta­tea Sa de nespus. Vechiul Testament, şi mai ales Psalmii, sunt plini de binecuvântări¹¹. Fraza însăşi pe care Duhul Sfânt i-a insu­flat-o lui Zaharia este extrasă din Psalmul 40 [41], 14, 71 [72], 18 şi 105 [106], 48, unde constituie de fiecare dată versetul de închidere al psalmului.

Şi de ce trebuie să binecuvântăm pe Dumnezeu? „... Că a cercetat şi a făcut răs­cumpărare¹² poporului Său.”. Într-adevăr, Hristos e deja prezent, prunc dumnezeiesc de 3 luni în sânul Mariei. Iar Ioan Botezătorul, care tocmai s-a născut, este martor, ca Înaintemergător. Şi iată prorocia: „A făcut răscumpărare poporului Său”. Este lucru fă­cut, sigur, care nu mai lasă loc de îndoială: pentru că Avraam, şi apoi Maria, au crezut în Dumnezeu şi I s-au făcut ascultători, voia lui Dumnezeu se va împlini şi Omul va fi mântuit prin Hristos, Mesia. Această frază este şi ea extrasă dintr-un psalm, Psalmul 110 [111], 9. Domnul va răscumpăra pe popo­rul Său, Israel, şi cu el toată omenirea, peste 33 de ani, când va plăti lui Satana răscumpă­rare pentru moarte pe Cruce şi apoi va învia. Omul va fi atunci izbăvit din robia păcatului, a morţii şi a lui Satana.

„... Şi ne-a ridicat corn (putere) de mântuire în casa lui David, slujitorul Său¹³...” Cornul este citat de mai multe ori în Psalmi ca simbol al puterii (Ps. 88 [89], 18: „şi întru bună vrerea Ta se va înălţa pu­terea noastră [cornul nostru]”; în legătură cu regele David (Ps. 131 (132], 17: „... aco­lo voi face să răsară puterea (cornul) lui David...”) şi, mai ales, în legătură cu mân­tuirea (Ps. 16 [17], 3: „Doamne... izbăvito­rul meu... Dumnezeul meu... scutul meu şi cornul mântuirii mele”). Zaharia, insuflat de Duhul Sfânt, face o sinteză: cornul re­prezintă puterea mântuirii dată de Dumnezeu „Casei lui David” – simbol al lui Israel – pentru că a zămislit pe Mesia („Fiul lui David”), care este Mântuitorul (Iisus = Mântuitor).

Precum a grăit prin gura sfinţilor Săi proroci din veac¹⁴...”: toţi prorocii au vestit venirea lui Mesia care va mântui pe Israel. Ioan Botezătorul este cel din urmă, pecetea prorocilor, Înaintemergătorul lui Mesia. Când se naşte el, Mesia se află deja în pântecele maicii Sale, Maria. Totul se va împlini.

„... Mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi.” Mesia este Cel care ne va mântui de Vrăjmaşul neamului omenesc, Satana, „ba­laurul cel mare”, şi de toţi demonii pe care îi trage cu coada în urma sa (cf. Ap. 12, 3-4). Satana urăşte pe Om din gelozie, refuzând smerenia dumnezeiască (întruparea Cuvântului).

„... Şi să facă milă cu părinţii noştri, ca ei să-şi aducă aminte de legământul¹⁵ Său cel sfânt, de jurământul cu care S-a jurat lui Avraam, părintelui nostru...” Făgăduinţa pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam era că va avea „urmaşi” nenumăraţi în vecii vecilor (Fac. 13, 15-16; 22, 18 şi 26, 4): aceşti urmaşi sunt reprezentaţi de Hristos, după cum spune Sfântul Pavel (Gal. 3, 16). Or, în momentul în care Zaharia face această prorocie, Hristos este deja întrupat: făgăduinţa este împlinită.

„... Ca, fiind izbăviţi din mâna vrăj­maşilor, să ne dea nouă fără frică să-I slu­jim în sfinţenie şi în dreptate, înaintea feţei Sale, în toate zilele vieţii noastre.” Aici este vorba despre o prorocie eshatologică: a Împărăţiei lui Dumnezeu după iz­bânda lui Hristos, când Dumnezeu va fi tot, în toate, pentru totdeauna.

După această lungă frază profetică în care se rezumă Vechiul Legământ, ajungem la faptele „de faţă”.

„Iar tu, pruncule, proroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge îna­intea feţei Domnului¹⁶, ca să găteşti căile Lui...” Zaharia proroceşte, prin Duhul Sfânt, misiunea propriului său fiu, Ioan. Acest „prunc”, acest copil nou-născut, va fi prorocul lui Mesia¹⁷ – Iisus Hristos: va merge dinaintea Lui, va pregăti misiunea Celui care vine să mântuie lumea.

Urmarea este limpede: să dai popo­rului Său cunoştinţa mântuirii întru ier­tarea păcatelor lor...” Aceasta va fi, într-ade- văr, marea misiune a lui Ioan Botezătorul: să predice pocăinţa¹⁸, „că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Mt 3, 2). Predica lui Ioan Botezătorul şi „botezul său de pocăinţă” îi vor pregăti pe „evrei” să-L întâmpine, să-L primească şi să-L asculte pe Iisus Hristos, chiar dacă atât de puţini Îl vor urma până la capăt. Întreg Israelul va fi pregătit de Ioan să-L primească pe Hristos. El va pregăti şi pe viitorii Apostoli (în cea mai mare parte) şi le va arăta pe rabbi Ieshouah din Nazaret ca Mesia, Fiul lui David.

„... Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cer­cetat pe noi Răsăritul cel de Sus...” „Milostivirea milei”¹⁹ este una dintre cele mai frumoase expresii biblice pentru a vor­bi despre bunătatea lui Dumnezeu: ea ex­primă aspectul „matern” al lui Dumnezeu, această tandreţe şi înţelegere care nu pot ieşi decât din pântecele care a zămislit şi care nu sunt cunoscute de partea bărbăteas­că. Dumnezeu ne-a zămislit şi ne iubeşte aşa cum iubeşte o mamă pe cei pe care i-a purtat în pântecele său. Datorită acestei mi­lostiviri de maică am fost cercetaţi de „Răsăritul cel de sus”²⁰, Răsăritul ceresc, Cel care vine de la Dumnezeu, Fiul mult-iubit al Tatălui ceresc, Care primeşte a Se întru­pa pentru a ne mântui, Cel care luminează întunericul nostru, după cum răsăritul alun­gă întunericul nopţii: „... ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii...” Hristos va spune El Însuşi: „Eu sunt lumina lumii” (In 8, 12). El este singu­ra lumină: cel care nu vrea să-L vadă, să-L primească rămâne în umbră, în întuneric, adică în moarte. Această expresie vine din Psalmul 106 [107], 10 şi de la Isaia 9, 1. Ea va fi preluată de la Isaia de către Sfântul Matei când relatează despre momentul când Iisus se va „retrage în Galileea” pentru a în­cepe acolo misiunea Sa (Mt 14, 16).

„... Şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii.” Hristos e Cel care împacă pe Om cu Dumnezeu şi, deci, şi pe oameni unii cu alţii, pentru că sunt toţi fii ai acelu­iaşi tată, Tatăl ceresc. Şi El este Cel care a spus: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă.” (In 14, 27). Singur Hristos aduce pacea pe pământ, după cum cântă corurile de îngeri la Crăciun (Lc 2, 14).

Această prorocie excepţională pe care Duhul Sfânt i-o inspiră lui Zaharia constă de fapt în două fraze foarte lungi: prima pri­veşte Vechiul Legământ cu Avraam şi David; cea de-a doua priveşte Noul Legământ, cu Ioan Botezătorul şi „Răsăritul”, Mesia, Iisus Hristos. Este o sinteză teologică şi duhov­nicească admirabilă, o adevărată cântare bi­blică.

Note:

1. Sfântul Matei, care şi-a scris Evanghelia în ebra­ică (sau în aramaică) şi pentru evrei, nu o abor­dează decât dintr-un unghi „iudaic”: îndoiala lui Iosif (care atestă fecioria Mariei), Genealogia (care atestă că Iisus este fiul lui David) şi voinţa de a ucide a lui Irod. În această privinţă, cititorul poate consulta articolul nostru despre „Îndoiala lui Iosif” în Apostolia nr. 81 (decembrie 2014).
2. Pentru toată partea aceasta, se poate consulta articolul nostru despre „Zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul” în Apostolia nr. 90 (septem­brie 2015).
3. Anumiţi biblişti cred că cetatea lui Zaharia şi a Elisabetei, în Iudeea, ar putea fi Hebron, cetate „levitică” (preoţească; aceste cetăţi fuseseră dă­ruite preoţilor ca locuinţă, deoarece casa lui Levi nu primise un teritoriu anume la împărţirea Pământului Făgăduinţei de către Iosua [Ios. 21]; erau 48 astfel de cetăţi în Israel). Hebronul se găseşte la aproximativ 40 km la sud de Ierusalim. De la Nazaret la Hebron (exista un drum) sunt aproximativ 200 km, distanţă care poate fi par­cursă, pe jos sau călare pe un măgar, în 10 până la 13 zile. Iisus ar fi deci, în momentul acestei vizite, un embrion de aproape 15 zile.
4. Ne putem întreba, de altfel, dacă nu acesta este momentul precis în care se plineşte prorocia lui Isaia care vorbeşte despre el: „Domnul m-a chemat de la naşterea mea, din pântecele mai­cii mele.” (Is. 49, 1-7).
5. Există o icoană uimitoare în care se pot vedea cele două sfinte femei, Maria şi Elisabeta, salutându-se, fiecare cu pruncul său (bine dese­nat) în pântece.
6. Tăierea împrejur: Fac 17, 10-12.
7. Este vorba despre tăbliţe de lemn, care erau sco­bite şi umplute cu ceară. Se scria pe ceară cu un stilet de metal (ascuţit la un capăt, plat la celă­lalt). Două tăbliţe reunite formau un „diptih”.
8. Ioan: din ebraicul Yehohânân, al cărui formă prescurtată este Yohânân, care înseamnă „Domnul dă har”.
9. Extras din traducerea latinească a cântării, care începe astfel: „Benedictus Dominus, Deus Israel.’.
10. În Epistolele atribuite Sfântului Gherman al Parisului (secolul al VI-lea), care restituie cu fidelitate tipicul liturghiei euharistice, este nu­mită simplu „prorocia”.
11. Ca, de pildă – şi pentru a nu cita decât câteva exemple –, „Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi le-a zis: prășiţi-vă...” (prima binecuvântare din Biblie, asupra animalelor, în cea de-a cincea zi a Facerii, Fac. 1, 22); „Măreşte, suflete al meu, pe Domnul...” (Ps. 103 [104], 1); „Toate lucru­rile Domnului, binecuvântaţi pe Domnul... ” (Cântarea celor 3 tineri de la Dn 3, 51-90: fie­care verset începe sau se termină cu o binecu­vântare).
12. În textul grec: lytrosin, răscumpărare (de la lytroo: a plăti o răscumpărare, a răscumpăra); în textul latin: redemptionem, răscumpărare (de la redimere: a răscumpăra). A plăti înseamnă a da o sumă de bani: a „răscumpăra”.
13. În textele grec şi latin: „a lui David, copilul Său”, adică Fiul Său.
14. În textul grec: apaionos = dintotdeauna.
15. În textul grec: diatheke, tradus în latină prin testamentum.
16. Înaintea feţei Domnuluieste un ebraism care în­seamnă „dinaintea Domnului”, „sub privirea Domnului”.
17. Ioan Botezătorul va vesti venirea lui Mesia tu­turor evreilor, însă mai cu seamă propriilor săi ucenici, viitorii Apostoli, cărora le va desco­peri că Iisus este Mesia Cel vestit de proroci, arătându-li-L astfel: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii” (In 1, 29).
18. Botezul lui Ioan va fi un botez de pocăinţă me­nit să spele duhovniceşte necurăţiile inimii. Acest botez nu va fi mântuitor: este o pregăti­re pentru adevăratul Botez, cel al lui Hristos, în Duhul Sfânt.
19. În franceză, entrailles de misericorde, „mărun­taiele milostivirii” (N. tr.).
20. În textele grec şi latin: „Orient” (anatole, oriens). Orient este unul dintre numele dumneze­ieşti ale Vechiului Testament, rostit în ritul ro­man în cursul Vecerniei solemne în cele şapte zile dinaintea Crăciunului (vecernii numite „marile O”, pentru că toate încep cu O [„O Orient”]. Textele provin din antifonarul gre­gorian şi sunt una dintre comorile liturgice ale Apusului şi ale ritului roman.