Preotul Zaharia se duce la Ierusalim pentru a sluji la Templu, căci venise rân­dul „cetei” sale preoÅ£eÅŸti. El este arătat de sorÅ£i să ardă tămâie lui Dumnezeu, în par­tea Templului denumită „Sfânta” ÅŸi, pe când săvârÅŸeÅŸte singur această slujbă so­lemnă, i se arată îngerul Gavriil, care îi des­coperă că rugăciunea i-a fost auzită ÅŸi că femeia sa, Elisabeta, are să nască un prunc pe care îl va numi Ioan ÅŸi care va fi un mare proroc. Cum Zaharia se îndoieÅŸte (căci el ÅŸi femeia sa sunt bătrâni), îngerul îl loveÅŸte cu muÅ£enie. Elisabeta prinde în pânte­ce ÅŸi se ascunde, pentru că-i este ruÅŸine să fie însărcinată la vârsta ei².

Cu ÅŸase luni mai târziu, acelaÅŸi Serafim Gavriil o cercetează pe Maria la Nazaret ÅŸi îi vesteÅŸte că va naÅŸte pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus – Mesia –, cu puterea Duhului Sfânt. Åži pentru a-i arăta că „nimic nu este cu nepu­tinÅ£ă la Dumnezeu”, îngerul îi descoperă că vara sa înaintată în vârstă, Elisabeta, este în­sărcinată de ÅŸase luni. Trebuie să precizăm că, pentru toată tradiÅ£ia creÅŸtină, Buna Vestire este momentul zămislirii lui Hristos (după trup). Îndată, Maria pleacă din Nazaret ÅŸi se duce în Iudeea pentru a o vedea pe vara sa ÅŸi a împărtăÅŸi cu ea această bucurie (cu cine alt­cineva ar fi putut împărtăÅŸi un asemenea har ÅŸi o asemenea taină?). Åži aici începe cu ade­vărat povestea noastră.

Maria „a intrat în casa lui Zaharia ÅŸi a salutat pe Elisabeta”. De îndată „pruncul [Elisabetei] a săltat în pântecele ei...” (Lc 40-41). Ioan Botezătorul, care este un fetus de ÅŸase luni, tresaltă de bucurie în prezenÅ£a lui Mesia, care tocmai a fost ză­mislit³ – după trup – în pântecele Mariei. Elisabeta spune într-adevăr Mariei, puÅ£in mai departe (v. 44): „pruncul a săltat de bu­curie în pântecele meu”. Sfântul Luca adau­gă: „...Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt”. Aceasta înseamnă că Ioan Botezătorul, în pântecele ei, s-a umplut si el de Duhul Sfânt⁴. Este prima întâlnire a lui Hristos cu Înaintemergătorul Său, fiecare în pântece­le maicii sale⁵.

După trei luni Elisabeta îl naÅŸte pe Ioan Botezătorul. Atunci nu se mai ascunde ÅŸi se bucură împreună cu familia ÅŸi cu vecinii săi („rubedenia” sa, în sens biblic). În cea de-a opta zi, Zaharia ÅŸi Elisabeta adună toate ru­dele ÅŸi prietenii pentru a-l tăia împrejur pe copil, după Legea lui Moise⁶: se obiÅŸnuia să se dea numele în ziua în care, prin tăierea împrejur, pruncul intra în Legământ (cu Dumnezeu). Adesea se dădea unui prunc – ÅŸi mai ales unuia de parte bărbătească – numele tatălui său sau al cuiva dintre rude. Toată lumea se pregătea să-l numească Zaharia, însă Elisabeta a spus „nu: ci se va numi Ioan” (după mesajul îngerului Gavriil). ToÅ£i sunt uimiÅ£i ÅŸi fac semne lui Zaharia, care este tot mut, pentru a-i cere părerea. Acesta pune să i se aducă o tăbliÅ£ă de ceară⁷, ÅŸi scrie cu un stilet: „Ioan⁸ este nume­le lui”. Mesajul îngerului fusese săpat în ini­ma sa, prin încercarea prin care trecuse. De îndată este vindecat de muÅ£enia sa: deschi­de gura ÅŸi vorbeÅŸte. Acest har i s-a dat pen­tru că voia lui Dumnezeu s-a împlinit ÅŸi cele nouă luni de încercare care i s-au impus au schimbat de bună seamă inima sa. Iar aces­te minuni sunt istorisite „în tot Å£inutul mun­tos al Iudeii”.

În acel moment, „Zaharia s-a umplut de Duh Sfânt”. Gura lui s-a deschis atunci pentru a binecuvânta pe Dumnezeu, a-I da slavă, ÅŸi a proroci despre pruncul său, căci Duhul Sfânt i-a descoperit destinul extraor­dinar al lui Ioan Botezătorul. Această proro- cie, numită „Cântarea lui Zaharia”, seamă­nă din punct de vedere formal cu marile cântări din Vechiul Testament. Această cân­tare neotestamentară va fi mult folosită în li­turghia Bisericii, mai ales în Apus (sub nu­mele de „Benedictus”⁹). Ea face parte integrantă din liturghia galilor, în care era in­tonată solemn de către episcop (sau de că­tre primul preot) după cântarea Trisaghionului ÅŸi înainte de citirea Apostolului ÅŸi a Evangheliei¹⁰. A fost, de asemenea, introdu­să în Laudele tuturor riturilor apusene. În ri­tul bizantin este puÅ£in folosită: teoretic, ar trebui cântată după MăreÅŸte..., în al 9-lea imn de la Utrenie, dar de fapt, în cea mai mare parte a timpului, nu se cântă decât MăreÅŸte., cu troparele respective.

Cântarea începe cu un strigăt de slavă adresat lui Dumnezeu, având un caracter biblic desăvârÅŸit: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel...”. A bine­cuvânta înseamnă a spune ceva de bine, dar ÅŸi a face bine, căci cuvântul este creator. Există o anumită analogie între „binecuvân­tare” ÅŸi „îngerii lui Dumnezeu suindu-se ÅŸi coborându-se peste Fiul Omului” (In 1, 51): binecuvântarea vine mai întâi de la Dumnezeu, care în această „iconomie” cre­ează binele, face bine, apoi coboară peste Om, care mai pe urmă dă har lui Dumnezeu, cântă laude binefăcătorului său. A-L bine­cuvânta pe Dumnezeu înseamnă a spune de bine despre Dumnezeu, a mări bunăta­tea Sa de nespus. Vechiul Testament, ÅŸi mai ales Psalmii, sunt plini de binecuvântări¹¹. Fraza însăÅŸi pe care Duhul Sfânt i-a insu­flat-o lui Zaharia este extrasă din Psalmul 40 [41], 14, 71 [72], 18 ÅŸi 105 [106], 48, unde constituie de fiecare dată versetul de închidere al psalmului.

Åži de ce trebuie să binecuvântăm pe Dumnezeu? „... Că a cercetat ÅŸi a făcut răs­cumpărare¹² poporului Său.”. Într-adevăr, Hristos e deja prezent, prunc dumnezeiesc de 3 luni în sânul Mariei. Iar Ioan Botezătorul, care tocmai s-a născut, este martor, ca Înaintemergător. Åži iată prorocia: „A făcut răscumpărare poporului Său”. Este lucru fă­cut, sigur, care nu mai lasă loc de îndoială: pentru că Avraam, ÅŸi apoi Maria, au crezut în Dumnezeu ÅŸi I s-au făcut ascultători, voia lui Dumnezeu se va împlini ÅŸi Omul va fi mântuit prin Hristos, Mesia. Această frază este ÅŸi ea extrasă dintr-un psalm, Psalmul 110 [111], 9. Domnul va răscumpăra pe popo­rul Său, Israel, ÅŸi cu el toată omenirea, peste 33 de ani, când va plăti lui Satana răscumpă­rare pentru moarte pe Cruce ÅŸi apoi va învia. Omul va fi atunci izbăvit din robia păcatului, a morÅ£ii ÅŸi a lui Satana.

„... Åži ne-a ridicat corn (putere) de mântuire în casa lui David, slujitorul Său¹³...” Cornul este citat de mai multe ori în Psalmi ca simbol al puterii (Ps. 88 [89], 18: „ÅŸi întru bună vrerea Ta se va înălÅ£a pu­terea noastră [cornul nostru]”; în legătură cu regele David (Ps. 131 (132], 17: „... aco­lo voi face să răsară puterea (cornul) lui David...”) ÅŸi, mai ales, în legătură cu mân­tuirea (Ps. 16 [17], 3: „Doamne... izbăvito­rul meu... Dumnezeul meu... scutul meu ÅŸi cornul mântuirii mele”). Zaharia, insuflat de Duhul Sfânt, face o sinteză: cornul re­prezintă puterea mântuirii dată de Dumnezeu „Casei lui David” – simbol al lui Israel – pentru că a zămislit pe Mesia („Fiul lui David”), care este Mântuitorul (Iisus = Mântuitor).

Precum a grăit prin gura sfinÅ£ilor Săi proroci din veac¹⁴...”: toÅ£i prorocii au vestit venirea lui Mesia care va mântui pe Israel. Ioan Botezătorul este cel din urmă, pecetea prorocilor, Înaintemergătorul lui Mesia. Când se naÅŸte el, Mesia se află deja în pântecele maicii Sale, Maria. Totul se va împlini.

„... Mântuire de vrăjmaÅŸii noÅŸtri ÅŸi din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi.” Mesia este Cel care ne va mântui de VrăjmaÅŸul neamului omenesc, Satana, „ba­laurul cel mare”, ÅŸi de toÅ£i demonii pe care îi trage cu coada în urma sa (cf. Ap. 12, 3-4). Satana urăÅŸte pe Om din gelozie, refuzând smerenia dumnezeiască (întruparea Cuvântului).

„... Åži să facă milă cu părinÅ£ii noÅŸtri, ca ei să-ÅŸi aducă aminte de legământul¹⁵ Său cel sfânt, de jurământul cu care S-a jurat lui Avraam, părintelui nostru...” FăgăduinÅ£a pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam era că va avea „urmaÅŸi” nenumăraÅ£i în vecii vecilor (Fac. 13, 15-16; 22, 18 ÅŸi 26, 4): aceÅŸti urmaÅŸi sunt reprezentaÅ£i de Hristos, după cum spune Sfântul Pavel (Gal. 3, 16). Or, în momentul în care Zaharia face această prorocie, Hristos este deja întrupat: făgăduinÅ£a este împlinită.

„... Ca, fiind izbăviÅ£i din mâna vrăj­maÅŸilor, să ne dea nouă fără frică să-I slu­jim în sfinÅ£enie ÅŸi în dreptate, înaintea feÅ£ei Sale, în toate zilele vieÅ£ii noastre.” Aici este vorba despre o prorocie eshatologică: a ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu după iz­bânda lui Hristos, când Dumnezeu va fi tot, în toate, pentru totdeauna.

După această lungă frază profetică în care se rezumă Vechiul Legământ, ajungem la faptele „de faÅ£ă”.

„Iar tu, pruncule, proroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge îna­intea feÅ£ei Domnului¹⁶, ca să găteÅŸti căile Lui...” Zaharia proroceÅŸte, prin Duhul Sfânt, misiunea propriului său fiu, Ioan. Acest „prunc”, acest copil nou-născut, va fi prorocul lui Mesia¹⁷ – Iisus Hristos: va merge dinaintea Lui, va pregăti misiunea Celui care vine să mântuie lumea.

Urmarea este limpede: să dai popo­rului Său cunoÅŸtinÅ£a mântuirii întru ier­tarea păcatelor lor...” Aceasta va fi, într-ade- văr, marea misiune a lui Ioan Botezătorul: să predice pocăinÅ£a¹⁸, „că s-a apropiat ÎmpărăÅ£ia cerurilor” (Mt 3, 2). Predica lui Ioan Botezătorul ÅŸi „botezul său de pocăinÅ£ă” îi vor pregăti pe „evrei” să-L întâmpine, să-L primească ÅŸi să-L asculte pe Iisus Hristos, chiar dacă atât de puÅ£ini Îl vor urma până la capăt. Întreg Israelul va fi pregătit de Ioan să-L primească pe Hristos. El va pregăti ÅŸi pe viitorii Apostoli (în cea mai mare parte) ÅŸi le va arăta pe rabbi Ieshouah din Nazaret ca Mesia, Fiul lui David.

„... Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cer­cetat pe noi Răsăritul cel de Sus...” „Milostivirea milei”¹⁹ este una dintre cele mai frumoase expresii biblice pentru a vor­bi despre bunătatea lui Dumnezeu: ea ex­primă aspectul „matern” al lui Dumnezeu, această tandreÅ£e ÅŸi înÅ£elegere care nu pot ieÅŸi decât din pântecele care a zămislit ÅŸi care nu sunt cunoscute de partea bărbăteas­că. Dumnezeu ne-a zămislit ÅŸi ne iubeÅŸte aÅŸa cum iubeÅŸte o mamă pe cei pe care i-a purtat în pântecele său. Datorită acestei mi­lostiviri de maică am fost cercetaÅ£i de „Răsăritul cel de sus”²⁰, Răsăritul ceresc, Cel care vine de la Dumnezeu, Fiul mult-iubit al Tatălui ceresc, Care primeÅŸte a Se întru­pa pentru a ne mântui, Cel care luminează întunericul nostru, după cum răsăritul alun­gă întunericul nopÅ£ii: „... ca să lumineze pe cei care ÅŸed în întuneric ÅŸi în umbra morÅ£ii...” Hristos va spune El ÎnsuÅŸi: „Eu sunt lumina lumii” (In 8, 12). El este singu­ra lumină: cel care nu vrea să-L vadă, să-L primească rămâne în umbră, în întuneric, adică în moarte. Această expresie vine din Psalmul 106 [107], 10 ÅŸi de la Isaia 9, 1. Ea va fi preluată de la Isaia de către Sfântul Matei când relatează despre momentul când Iisus se va „retrage în Galileea” pentru a în­cepe acolo misiunea Sa (Mt 14, 16).

„... Åži să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii.” Hristos e Cel care împacă pe Om cu Dumnezeu ÅŸi, deci, ÅŸi pe oameni unii cu alÅ£ii, pentru că sunt toÅ£i fii ai acelu­iaÅŸi tată, Tatăl ceresc. Åži El este Cel care a spus: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă.” (In 14, 27). Singur Hristos aduce pacea pe pământ, după cum cântă corurile de îngeri la Crăciun (Lc 2, 14).

Această prorocie excepÅ£ională pe care Duhul Sfânt i-o inspiră lui Zaharia constă de fapt în două fraze foarte lungi: prima pri­veÅŸte Vechiul Legământ cu Avraam ÅŸi David; cea de-a doua priveÅŸte Noul Legământ, cu Ioan Botezătorul ÅŸi „Răsăritul”, Mesia, Iisus Hristos. Este o sinteză teologică ÅŸi duhov­nicească admirabilă, o adevărată cântare bi­blică.

Note:

1. Sfântul Matei, care ÅŸi-a scris Evanghelia în ebra­ică (sau în aramaică) ÅŸi pentru evrei, nu o abor­dează decât dintr-un unghi „iudaic”: îndoiala lui Iosif (care atestă fecioria Mariei), Genealogia (care atestă că Iisus este fiul lui David) ÅŸi voinÅ£a de a ucide a lui Irod. În această privinÅ£ă, cititorul poate consulta articolul nostru despre „Îndoiala lui Iosif” în Apostolia nr. 81 (decembrie 2014).
2. Pentru toată partea aceasta, se poate consulta articolul nostru despre „Zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul” în Apostolia nr. 90 (septem­brie 2015).
3. AnumiÅ£i bibliÅŸti cred că cetatea lui Zaharia ÅŸi a Elisabetei, în Iudeea, ar putea fi Hebron, cetate „levitică” (preoÅ£ească; aceste cetăÅ£i fuseseră dă­ruite preoÅ£ilor ca locuinÅ£ă, deoarece casa lui Levi nu primise un teritoriu anume la împărÅ£irea Pământului FăgăduinÅ£ei de către Iosua [Ios. 21]; erau 48 astfel de cetăÅ£i în Israel). Hebronul se găseÅŸte la aproximativ 40 km la sud de Ierusalim. De la Nazaret la Hebron (exista un drum) sunt aproximativ 200 km, distanÅ£ă care poate fi par­cursă, pe jos sau călare pe un măgar, în 10 până la 13 zile. Iisus ar fi deci, în momentul acestei vizite, un embrion de aproape 15 zile.
4. Ne putem întreba, de altfel, dacă nu acesta este momentul precis în care se plineÅŸte prorocia lui Isaia care vorbeÅŸte despre el: „Domnul m-a chemat de la naÅŸterea mea, din pântecele mai­cii mele.” (Is. 49, 1-7).
5. Există o icoană uimitoare în care se pot vedea cele două sfinte femei, Maria ÅŸi Elisabeta, salutându-se, fiecare cu pruncul său (bine dese­nat) în pântece.
6. Tăierea împrejur: Fac 17, 10-12.
7. Este vorba despre tăbliÅ£e de lemn, care erau sco­bite ÅŸi umplute cu ceară. Se scria pe ceară cu un stilet de metal (ascuÅ£it la un capăt, plat la celă­lalt). Două tăbliÅ£e reunite formau un „diptih”.
8. Ioan: din ebraicul Yehohânân, al cărui formă prescurtată este Yohânân, care înseamnă „Domnul dă har”.
9. Extras din traducerea latinească a cântării, care începe astfel: „Benedictus Dominus, Deus Israel.’.
10. În Epistolele atribuite Sfântului Gherman al Parisului (secolul al VI-lea), care restituie cu fidelitate tipicul liturghiei euharistice, este nu­mită simplu „prorocia”.
11. Ca, de pildă – ÅŸi pentru a nu cita decât câteva exemple –, „Åži le-a binecuvântat Dumnezeu ÅŸi le-a zis: prășiÅ£i-vă...” (prima binecuvântare din Biblie, asupra animalelor, în cea de-a cincea zi a Facerii, Fac. 1, 22); „MăreÅŸte, suflete al meu, pe Domnul...” (Ps. 103 [104], 1); „Toate lucru­rile Domnului, binecuvântaÅ£i pe Domnul... ” (Cântarea celor 3 tineri de la Dn 3, 51-90: fie­care verset începe sau se termină cu o binecu­vântare).
12. În textul grec: lytrosin, răscumpărare (de la lytroo: a plăti o răscumpărare, a răscumpăra); în textul latin: redemptionem, răscumpărare (de la redimere: a răscumpăra). A plăti înseamnă a da o sumă de bani: a „răscumpăra”.
13. În textele grec ÅŸi latin: „a lui David, copilul Său”, adică Fiul Său.
14. În textul grec: apaionos = dintotdeauna.
15. În textul grec: diatheke, tradus în latină prin testamentum.
16. Înaintea feÅ£ei Domnuluieste un ebraism care în­seamnă „dinaintea Domnului”, „sub privirea Domnului”.
17. Ioan Botezătorul va vesti venirea lui Mesia tu­turor evreilor, însă mai cu seamă propriilor săi ucenici, viitorii Apostoli, cărora le va desco­peri că Iisus este Mesia Cel vestit de proroci, arătându-li-L astfel: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii” (In 1, 29).
18. Botezul lui Ioan va fi un botez de pocăinÅ£ă me­nit să spele duhovniceÅŸte necurăÅ£iile inimii. Acest botez nu va fi mântuitor: este o pregăti­re pentru adevăratul Botez, cel al lui Hristos, în Duhul Sfânt.
19. În franceză, entrailles de misericorde, „mărun­taiele milostivirii” (N. tr.).
20. În textele grec ÅŸi latin: „Orient” (anatole, oriens). Orient este unul dintre numele dumneze­ieÅŸti ale Vechiului Testament, rostit în ritul ro­man în cursul Vecerniei solemne în cele ÅŸapte zile dinaintea Crăciunului (vecernii numite „marile O”, pentru că toate încep cu O [„O Orient”]. Textele provin din antifonarul gre­gorian ÅŸi sunt una dintre comorile liturgice ale Apusului ÅŸi ale ritului roman.