Cântarea lui Zaharia. Prorocia venirii Mântuitorului (Luca 1, 57-80))

Preotul Zaharia se duce la Ierusalim pentru a sluji la Templu, căci venise rân­dul „cetei” sale preoțești. El este arătat de sorți să ardă tămâie lui Dumnezeu, în par­tea Templului denumită „Sfânta” și, pe când săvârșește singur această slujbă so­lemnă, i se arată îngerul Gavriil, care îi des­coperă că rugăciunea i-a fost auzită și că femeia sa, Elisabeta, are să nască un prunc pe care îl va numi Ioan și care va fi un mare proroc. Cum Zaharia se îndoiește (căci el și femeia sa sunt bătrâni), îngerul îl lovește cu muțenie. Elisabeta prinde în pânte­ce și se ascunde, pentru că-i este rușine să fie însărcinată la vârsta ei².

Cu șase luni mai târziu, același Serafim Gavriil o cercetează pe Maria la Nazaret și îi vestește că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus – Mesia –, cu puterea Duhului Sfânt. Åži pentru a-i arăta că „nimic nu este cu nepu­tință la Dumnezeu”, îngerul îi descoperă că vara sa înaintată în vârstă, Elisabeta, este în­sărcinată de șase luni. Trebuie să precizăm că, pentru toată tradiția creștină, Buna Vestire este momentul zămislirii lui Hristos (după trup). Îndată, Maria pleacă din Nazaret și se duce în Iudeea pentru a o vedea pe vara sa și a împărtăși cu ea această bucurie (cu cine alt­cineva ar fi putut împărtăși un asemenea har și o asemenea taină?). Åži aici începe cu ade­vărat povestea noastră.

Maria „a intrat în casa lui Zaharia și a salutat pe Elisabeta”. De îndată „pruncul [Elisabetei] a săltat în pântecele ei...” (Lc 40-41). Ioan Botezătorul, care este un fetus de șase luni, tresaltă de bucurie în prezența lui Mesia, care tocmai a fost ză­mislit³ – după trup – în pântecele Mariei. Elisabeta spune într-adevăr Mariei, puțin mai departe (v. 44): „pruncul a săltat de bu­curie în pântecele meu”. Sfântul Luca adau­gă: „...Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt”. Aceasta înseamnă că Ioan Botezătorul, în pântecele ei, s-a umplut si el de Duhul Sfânt⁴. Este prima întâlnire a lui Hristos cu Înaintemergătorul Său, fiecare în pântece­le maicii sale⁵.

După trei luni Elisabeta îl naște pe Ioan Botezătorul. Atunci nu se mai ascunde și se bucură împreună cu familia și cu vecinii săi („rubedenia” sa, în sens biblic). În cea de-a opta zi, Zaharia și Elisabeta adună toate ru­dele și prietenii pentru a-l tăia împrejur pe copil, după Legea lui Moise⁶: se obișnuia să se dea numele în ziua în care, prin tăierea împrejur, pruncul intra în Legământ (cu Dumnezeu). Adesea se dădea unui prunc – și mai ales unuia de parte bărbătească – numele tatălui său sau al cuiva dintre rude. Toată lumea se pregătea să-l numească Zaharia, însă Elisabeta a spus „nu: ci se va numi Ioan” (după mesajul îngerului Gavriil). Toți sunt uimiți și fac semne lui Zaharia, care este tot mut, pentru a-i cere părerea. Acesta pune să i se aducă o tăbliță de ceară⁷, și scrie cu un stilet: „Ioan⁸ este nume­le lui”. Mesajul îngerului fusese săpat în ini­ma sa, prin încercarea prin care trecuse. De îndată este vindecat de muțenia sa: deschi­de gura și vorbește. Acest har i s-a dat pen­tru că voia lui Dumnezeu s-a împlinit și cele nouă luni de încercare care i s-au impus au schimbat de bună seamă inima sa. Iar aces­te minuni sunt istorisite „în tot ținutul mun­tos al Iudeii”.

În acel moment, „Zaharia s-a umplut de Duh Sfânt”. Gura lui s-a deschis atunci pentru a binecuvânta pe Dumnezeu, a-I da slavă, și a proroci despre pruncul său, căci Duhul Sfânt i-a descoperit destinul extraor­dinar al lui Ioan Botezătorul. Această proro- cie, numită „Cântarea lui Zaharia”, seamă­nă din punct de vedere formal cu marile cântări din Vechiul Testament. Această cân­tare neotestamentară va fi mult folosită în li­turghia Bisericii, mai ales în Apus (sub nu­mele de „Benedictus”⁹). Ea face parte integrantă din liturghia galilor, în care era in­tonată solemn de către episcop (sau de că­tre primul preot) după cântarea Trisaghionului și înainte de citirea Apostolului și a Evangheliei¹⁰. A fost, de asemenea, introdu­să în Laudele tuturor riturilor apusene. În ri­tul bizantin este puțin folosită: teoretic, ar trebui cântată după Mărește..., în al 9-lea imn de la Utrenie, dar de fapt, în cea mai mare parte a timpului, nu se cântă decât Mărește., cu troparele respective.

Cântarea începe cu un strigăt de slavă adresat lui Dumnezeu, având un caracter biblic desăvârșit: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel...”. A bine­cuvânta înseamnă a spune ceva de bine, dar și a face bine, căci cuvântul este creator. Există o anumită analogie între „binecuvân­tare” și „îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului” (In 1, 51): binecuvântarea vine mai întâi de la Dumnezeu, care în această „iconomie” cre­ează binele, face bine, apoi coboară peste Om, care mai pe urmă dă har lui Dumnezeu, cântă laude binefăcătorului său. A-L bine­cuvânta pe Dumnezeu înseamnă a spune de bine despre Dumnezeu, a mări bunăta­tea Sa de nespus. Vechiul Testament, și mai ales Psalmii, sunt plini de binecuvântări¹¹. Fraza însăși pe care Duhul Sfânt i-a insu­flat-o lui Zaharia este extrasă din Psalmul 40 [41], 14, 71 [72], 18 și 105 [106], 48, unde constituie de fiecare dată versetul de închidere al psalmului.

Åži de ce trebuie să binecuvântăm pe Dumnezeu? „... Că a cercetat și a făcut răs­cumpărare¹² poporului Său.”. Într-adevăr, Hristos e deja prezent, prunc dumnezeiesc de 3 luni în sânul Mariei. Iar Ioan Botezătorul, care tocmai s-a născut, este martor, ca Înaintemergător. Åži iată prorocia: „A făcut răscumpărare poporului Său”. Este lucru fă­cut, sigur, care nu mai lasă loc de îndoială: pentru că Avraam, și apoi Maria, au crezut în Dumnezeu și I s-au făcut ascultători, voia lui Dumnezeu se va împlini și Omul va fi mântuit prin Hristos, Mesia. Această frază este și ea extrasă dintr-un psalm, Psalmul 110 [111], 9. Domnul va răscumpăra pe popo­rul Său, Israel, și cu el toată omenirea, peste 33 de ani, când va plăti lui Satana răscumpă­rare pentru moarte pe Cruce și apoi va învia. Omul va fi atunci izbăvit din robia păcatului, a morții și a lui Satana.

„... Åži ne-a ridicat corn (putere) de mântuire în casa lui David, slujitorul Său¹³...” Cornul este citat de mai multe ori în Psalmi ca simbol al puterii (Ps. 88 [89], 18: „și întru bună vrerea Ta se va înălța pu­terea noastră [cornul nostru]”; în legătură cu regele David (Ps. 131 (132], 17: „... aco­lo voi face să răsară puterea (cornul) lui David...”) și, mai ales, în legătură cu mân­tuirea (Ps. 16 [17], 3: „Doamne... izbăvito­rul meu... Dumnezeul meu... scutul meu și cornul mântuirii mele”). Zaharia, insuflat de Duhul Sfânt, face o sinteză: cornul re­prezintă puterea mântuirii dată de Dumnezeu „Casei lui David” – simbol al lui Israel – pentru că a zămislit pe Mesia („Fiul lui David”), care este Mântuitorul (Iisus = Mântuitor).

Precum a grăit prin gura sfinților Săi proroci din veac¹⁴...”: toți prorocii au vestit venirea lui Mesia care va mântui pe Israel. Ioan Botezătorul este cel din urmă, pecetea prorocilor, Înaintemergătorul lui Mesia. Când se naște el, Mesia se află deja în pântecele maicii Sale, Maria. Totul se va împlini.

„... Mântuire de vrăjmașii noștri și din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi.” Mesia este Cel care ne va mântui de Vrăjmașul neamului omenesc, Satana, „ba­laurul cel mare”, și de toți demonii pe care îi trage cu coada în urma sa (cf. Ap. 12, 3-4). Satana urăște pe Om din gelozie, refuzând smerenia dumnezeiască (întruparea Cuvântului).

„... Åži să facă milă cu părinții noștri, ca ei să-și aducă aminte de legământul¹⁵ Său cel sfânt, de jurământul cu care S-a jurat lui Avraam, părintelui nostru...” Făgăduința pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam era că va avea „urmași” nenumărați în vecii vecilor (Fac. 13, 15-16; 22, 18 și 26, 4): acești urmași sunt reprezentați de Hristos, după cum spune Sfântul Pavel (Gal. 3, 16). Or, în momentul în care Zaharia face această prorocie, Hristos este deja întrupat: făgăduința este împlinită.

„... Ca, fiind izbăviți din mâna vrăj­mașilor, să ne dea nouă fără frică să-I slu­jim în sfințenie și în dreptate, înaintea feței Sale, în toate zilele vieții noastre.” Aici este vorba despre o prorocie eshatologică: a Împărăției lui Dumnezeu după iz­bânda lui Hristos, când Dumnezeu va fi tot, în toate, pentru totdeauna.

După această lungă frază profetică în care se rezumă Vechiul Legământ, ajungem la faptele „de față”.

„Iar tu, pruncule, proroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge îna­intea feței Domnului¹⁶, ca să gătești căile Lui...” Zaharia prorocește, prin Duhul Sfânt, misiunea propriului său fiu, Ioan. Acest „prunc”, acest copil nou-născut, va fi prorocul lui Mesia¹⁷ – Iisus Hristos: va merge dinaintea Lui, va pregăti misiunea Celui care vine să mântuie lumea.

Urmarea este limpede: să dai popo­rului Său cunoștința mântuirii întru ier­tarea păcatelor lor...” Aceasta va fi, într-ade- văr, marea misiune a lui Ioan Botezătorul: să predice pocăința¹⁸, „că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Mt 3, 2). Predica lui Ioan Botezătorul și „botezul său de pocăință” îi vor pregăti pe „evrei” să-L întâmpine, să-L primească și să-L asculte pe Iisus Hristos, chiar dacă atât de puțini Îl vor urma până la capăt. Întreg Israelul va fi pregătit de Ioan să-L primească pe Hristos. El va pregăti și pe viitorii Apostoli (în cea mai mare parte) și le va arăta pe rabbi Ieshouah din Nazaret ca Mesia, Fiul lui David.

„... Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cer­cetat pe noi Răsăritul cel de Sus...” „Milostivirea milei”¹⁹ este una dintre cele mai frumoase expresii biblice pentru a vor­bi despre bunătatea lui Dumnezeu: ea ex­primă aspectul „matern” al lui Dumnezeu, această tandrețe și înțelegere care nu pot ieși decât din pântecele care a zămislit și care nu sunt cunoscute de partea bărbăteas­că. Dumnezeu ne-a zămislit și ne iubește așa cum iubește o mamă pe cei pe care i-a purtat în pântecele său. Datorită acestei mi­lostiviri de maică am fost cercetați de „Răsăritul cel de sus”²⁰, Răsăritul ceresc, Cel care vine de la Dumnezeu, Fiul mult-iubit al Tatălui ceresc, Care primește a Se întru­pa pentru a ne mântui, Cel care luminează întunericul nostru, după cum răsăritul alun­gă întunericul nopții: „... ca să lumineze pe cei care șed în întuneric și în umbra morții...” Hristos va spune El Însuși: „Eu sunt lumina lumii” (In 8, 12). El este singu­ra lumină: cel care nu vrea să-L vadă, să-L primească rămâne în umbră, în întuneric, adică în moarte. Această expresie vine din Psalmul 106 [107], 10 și de la Isaia 9, 1. Ea va fi preluată de la Isaia de către Sfântul Matei când relatează despre momentul când Iisus se va „retrage în Galileea” pentru a în­cepe acolo misiunea Sa (Mt 14, 16).

„... Åži să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii.” Hristos e Cel care împacă pe Om cu Dumnezeu și, deci, și pe oameni unii cu alții, pentru că sunt toți fii ai acelu­iași tată, Tatăl ceresc. Åži El este Cel care a spus: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă.” (In 14, 27). Singur Hristos aduce pacea pe pământ, după cum cântă corurile de îngeri la Crăciun (Lc 2, 14).

Această prorocie excepțională pe care Duhul Sfânt i-o inspiră lui Zaharia constă de fapt în două fraze foarte lungi: prima pri­vește Vechiul Legământ cu Avraam și David; cea de-a doua privește Noul Legământ, cu Ioan Botezătorul și „Răsăritul”, Mesia, Iisus Hristos. Este o sinteză teologică și duhov­nicească admirabilă, o adevărată cântare bi­blică.

 

Note:

1. Sfântul Matei, care și-a scris Evanghelia în ebra­ică (sau în aramaică) și pentru evrei, nu o abor­dează decât dintr-un unghi „iudaic”: îndoiala lui Iosif (care atestă fecioria Mariei), Genealogia (care atestă că Iisus este fiul lui David) și voința de a ucide a lui Irod. În această privință, cititorul poate consulta articolul nostru despre „Îndoiala lui Iosif” în Apostolia nr. 81 (decembrie 2014).
2. Pentru toată partea aceasta, se poate consulta articolul nostru despre „Zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul” în Apostolia nr. 90 (septem­brie 2015).
3. Anumiți bibliști cred că cetatea lui Zaharia și a Elisabetei, în Iudeea, ar putea fi Hebron, cetate „levitică” (preoțească; aceste cetăți fuseseră dă­ruite preoților ca locuință, deoarece casa lui Levi nu primise un teritoriu anume la împărțirea Pământului Făgăduinței de către Iosua [Ios. 21]; erau 48 astfel de cetăți în Israel). Hebronul se găsește la aproximativ 40 km la sud de Ierusalim. De la Nazaret la Hebron (exista un drum) sunt aproximativ 200 km, distanță care poate fi par­cursă, pe jos sau călare pe un măgar, în 10 până la 13 zile. Iisus ar fi deci, în momentul acestei vizite, un embrion de aproape 15 zile.
4. Ne putem întreba, de altfel, dacă nu acesta este momentul precis în care se plinește prorocia lui Isaia care vorbește despre el: „Domnul m-a chemat de la nașterea mea, din pântecele mai­cii mele.” (Is. 49, 1-7).
5. Există o icoană uimitoare în care se pot vedea cele două sfinte femei, Maria și Elisabeta, salutându-se, fiecare cu pruncul său (bine dese­nat) în pântece.
6. Tăierea împrejur: Fac 17, 10-12.
7. Este vorba despre tăblițe de lemn, care erau sco­bite și umplute cu ceară. Se scria pe ceară cu un stilet de metal (ascuțit la un capăt, plat la celă­lalt). Două tăblițe reunite formau un „diptih”.
8. Ioan: din ebraicul Yehohânân, al cărui formă prescurtată este Yohânân, care înseamnă „Domnul dă har”.
9. Extras din traducerea latinească a cântării, care începe astfel: „Benedictus Dominus, Deus Israel.’.
10. În Epistolele atribuite Sfântului Gherman al Parisului (secolul al VI-lea), care restituie cu fidelitate tipicul liturghiei euharistice, este nu­mită simplu „prorocia”.
11. Ca, de pildă – și pentru a nu cita decât câteva exemple –, „Åži le-a binecuvântat Dumnezeu și le-a zis: prășiți-vă...” (prima binecuvântare din Biblie, asupra animalelor, în cea de-a cincea zi a Facerii, Fac. 1, 22); „Mărește, suflete al meu, pe Domnul...” (Ps. 103 [104], 1); „Toate lucru­rile Domnului, binecuvântați pe Domnul... ” (Cântarea celor 3 tineri de la Dn 3, 51-90: fie­care verset începe sau se termină cu o binecu­vântare).
12. În textul grec: lytrosin, răscumpărare (de la lytroo: a plăti o răscumpărare, a răscumpăra); în textul latin: redemptionem, răscumpărare (de la redimere: a răscumpăra). A plăti înseamnă a da o sumă de bani: a „răscumpăra”.
13. În textele grec și latin: „a lui David, copilul Său”, adică Fiul Său.
14. În textul grec: apaionos = dintotdeauna.
15. În textul grec: diatheke, tradus în latină prin testamentum.
16. Înaintea feței Domnuluieste un ebraism care în­seamnă „dinaintea Domnului”, „sub privirea Domnului”.
17. Ioan Botezătorul va vesti venirea lui Mesia tu­turor evreilor, însă mai cu seamă propriilor săi ucenici, viitorii Apostoli, cărora le va desco­peri că Iisus este Mesia Cel vestit de proroci, arătându-li-L astfel: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii” (In 1, 29).
18. Botezul lui Ioan va fi un botez de pocăință me­nit să spele duhovnicește necurățiile inimii. Acest botez nu va fi mântuitor: este o pregăti­re pentru adevăratul Botez, cel al lui Hristos, în Duhul Sfânt.
19. În franceză, entrailles de misericorde, „mărun­taiele milostivirii” (N. tr.).
20. În textele grec și latin: „Orient” (anatole, oriens). Orient este unul dintre numele dumneze­iești ale Vechiului Testament, rostit în ritul ro­man în cursul Vecerniei solemne în cele șapte zile dinaintea Crăciunului (vecernii numite „marile O”, pentru că toate încep cu O [„O Orient”]. Textele provin din antifonarul gre­gorian și sunt una dintre comorile liturgice ale Apusului și ale ritului roman.