Când a fost întrebat Sfântul An­tonie cel Mare ce este mântuirea, el a răs­puns „un adânc de smerenie”. Un răspuns care naşte o nouă întrebare: ce este sme­renia? Cuvântul smerenie, etimologic, provine din cuvântul slav mera,care în­seamnă măsură. De aceea, smerenie şi a se smeri s-ar traduce prin: a reveni la ade­vărata măsură, a deveni ceea ce eşti cu adevărat, a-ţi cunoaşte măsura, a cunoaş­te adevărul despre tine însuţi. În acest sens, singurul smerit în mod autentic şi absolut este Dumnezeu, Care este sme­rit prin natura Sa, iar noi, oamenii, putem deveni smeriţi numai prin asemănarea cu Hristos, prin împlinirea a ceea ce ne adre­sează Hristos tuturor: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima" (Mt 11, 29). Sfântul Simeon Noul Teo­log ne lămureşte că „Sfânta smerenie şi celelalte însuşiri ale ei, harismele şi lucră­rile ei, sunt darul lui Dumnezeu şi nu atâr­nă de noi. Dar de ele nu se va învrednici nimeni, dacă nu a semănat toate seminţele care atârnă de el" Aşadar, paradoxal, pe de-o parte putem dobândi smerenia prin străduinţa noastră, dar pe de altă parte, ea este un dar al lui Dumnezeu, căci Îi aparţi­ne şi-o dăruieşte cui voieşte. Omeneşte vor­bind, smerenia este înţeleasă ca o slăbiciu­ne, incapacitatea omului de a trăi potrivit mândriei, care-l copleşeşte prin imboldu­rile permanente ale firii sale căzute. Duhovniceşte vorbind, smerenia începe oda­tă cu călcarea poruncii dumnezeieşti şi conştientizarea căderii şi a înstrăinării de Dumnezeu, când „amândurora (lui Adam şi Evei, n.n.) li s-au deschis ochii şi au cu­noscut că erau goi (...) s-au ascuns de la faţa Domnului Dumnezeu” (Fac. 3, 7-8).

Omul de după cădere şi-a dezvoltat treptat un mod de a trăi bazat numai pe sine însuşi, s-a încrezut în diavol şi acesta l-a inspirat la revoltă împotriva lui Dumnezeu, ori de câte ori omului îi era greu sau când, gândea el, era nedreptăţit şi ast­fel se umplea de mândrie. Or, Dumnezeu, milostivindu-Se de condiţia omului, L-a trimis în lume pe Fiul Său „ca să strice lu­crurile diavolului” (1 In 3, 8) şi „să întoar­că pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie” (Iov 33, 17). Prorocul Miheia, exprimând şi el gândul lui Dumnezeu, spune: „Ţi s-a arătat, omule, ceea ce este bun şi ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire şi milostivire şi cu smere­nie să mergi înaintea Domnului Dumne­zeului tău!” (Mih. 6, 8). Totul pare atât de uşor, despre smerenie se vorbeşte atât de mult şi pare a fi cunoscută de toţi, dar în realitate, cât de puţin este practicată şi cât de greşit înţeleasă, şi-aceasta pentru că nu suntem îndeajuns de preocupaţi să învă­ţăm de la Hristos, singurul cu adevărat blând şi smerit.

Fiecare dintre noi are un început, dar pe care nu ni-l putem conştientiza, de ace­ea trăim cu sentimentul că suntem veşnici, „de când lumea”. Şi totuşi, avem un înce­put al existenţei noastre care rămâne pen­tru noi o taină a lui Dumnezeu, precum este şi sfârşitul nostru. Nici unul dintre noi nu poate spune din amintirea sa proprie cum a fost la naşterea sa, ori să povesteas­că ceva despre moartea sa, sau cel puţin nu în lumea aceasta. Ca şi noi, Hristos are un început, cât priveşte firea Sa omenească, fi­ind zămislit „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu” (In 1, 13), prin umbrirea Duhului Sfânt peste pântecele Fecioarei Maria; aşadar, născut ca om în timp, dar ca Dumnezeu „născut mai înainte de veci din Tatăl”, în firea Sa dumnezeiască fiind fără de început. Coborârea Lui printre noi nu înseamnă altceva decât calea urcării noas­tre către El în Împărăţia Sa cea veşnică. Astfel, datorită smereniei Sale şi a iubirii nemărginite faţă de noi toţi, naşterea lui Hristos ca om deschide posibilitatea naş­terii noastre ca fii ai lui Dumnezeu.

Desigur, smerenia, ca virtute pe care o  învăţăm de la Hristos, trebuie să ne de­termine să fim capabili de a ne vedea pre­cum suntem, neputincioşi a împlini tot binele, dar, în acelaşi timp, dornici de a fi precum Învăţătorul nostru: stăpânitori peste patimi, ascultători de Dumnezeu şi împlinitori ai poruncilor Sale. Numai ast­fel putem deveni şi noi blânzi şi smeriţi cu inima şi să avem mult dorita odihnă a sufletelor noastre. Voi încheia cu un cu­vânt al Sfântului Siluan Athonitul, care ne învaţă ca nimeni altul, zicându-ne: „Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi voioasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor sme­riţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt, dar dacă nu ne smerim, nu vom ve­dea pe Dumnezeu”.

Fie ca aceste zile de sărbătoare să le petreceţi în pace şi cu multă bucurie, iar „Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie” (Col. 3, 16).

† Episcopul Timotei al Spaniei şi Portugaliei