Când a fost întrebat Sfântul An­tonie cel Mare ce este mântuirea, el a răs­puns „un adânc de smerenie”. Un răspuns care naște o nouă întrebare: ce este sme­renia? Cuvântul smerenie, etimologic, provine din cuvântul slav mera,care în­seamnă măsură. De aceea, smerenie și a se smeri s-ar traduce prin: a reveni la ade­vărata măsură, a deveni ceea ce ești cu adevărat, a-ți cunoaște măsura, a cunoaș­te adevărul despre tine însuți. În acest sens, singurul smerit în mod autentic și absolut este Dumnezeu, Care este sme­rit prin natura Sa, iar noi, oamenii, putem deveni smeriți numai prin asemănarea cu Hristos, prin împlinirea a ceea ce ne adre­sează Hristos tuturor: „învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima" (Mt 11, 29). Sfântul Simeon Noul Teo­log ne lămurește că „Sfânta smerenie și celelalte însușiri ale ei, harismele și lucră­rile ei, sunt darul lui Dumnezeu și nu atâr­nă de noi. Dar de ele nu se va învrednici nimeni, dacă nu a semănat toate semințele care atârnă de el" Așadar, paradoxal, pe de-o parte putem dobândi smerenia prin străduința noastră, dar pe de altă parte, ea este un dar al lui Dumnezeu, căci Îi aparți­ne și-o dăruiește cui voiește. Omenește vor­bind, smerenia este înțeleasă ca o slăbiciu­ne, incapacitatea omului de a trăi potrivit mândriei, care-l copleșește prin imboldu­rile permanente ale firii sale căzute. Duhovnicește vorbind, smerenia începe oda­tă cu călcarea poruncii dumnezeiești și conștientizarea căderii și a înstrăinării de Dumnezeu, când „amândurora (lui Adam și Evei, n.n.) li s-au deschis ochii și au cu­noscut că erau goi (...) s-au ascuns de la fața Domnului Dumnezeu” (Fac. 3, 7-8).

Omul de după cădere și-a dezvoltat treptat un mod de a trăi bazat numai pe sine însuși, s-a încrezut în diavol și acesta l-a inspirat la revoltă împotriva lui Dumnezeu, ori de câte ori omului îi era greu sau când, gândea el, era nedreptățit și ast­fel se umplea de mândrie. Or, Dumnezeu, milostivindu-Se de condiția omului, L-a trimis în lume pe Fiul Său „ca să strice lu­crurile diavolului” (1 In 3, 8) și „să întoar­că pe om de la cele rele și să-l ferească de mândrie” (Iov 33, 17). Prorocul Miheia, exprimând și el gândul lui Dumnezeu, spune: „Å¢i s-a arătat, omule, ceea ce este bun și ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire și milostivire și cu smere­nie să mergi înaintea Domnului Dumne­zeului tău!” (Mih. 6, 8). Totul pare atât de ușor, despre smerenie se vorbește atât de mult și pare a fi cunoscută de toți, dar în realitate, cât de puțin este practicată și cât de greșit înțeleasă, și-aceasta pentru că nu suntem îndeajuns de preocupați să învă­țăm de la Hristos, singurul cu adevărat blând și smerit.

Fiecare dintre noi are un început, dar pe care nu ni-l putem conștientiza, de ace­ea trăim cu sentimentul că suntem veșnici, „de când lumea”. Åži totuși, avem un înce­put al existenței noastre care rămâne pen­tru noi o taină a lui Dumnezeu, precum este și sfârșitul nostru. Nici unul dintre noi nu poate spune din amintirea sa proprie cum a fost la nașterea sa, ori să povesteas­că ceva despre moartea sa, sau cel puțin nu în lumea aceasta. Ca și noi, Hristos are un început, cât privește firea Sa omenească, fi­ind zămislit „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu” (In 1, 13), prin umbrirea Duhului Sfânt peste pântecele Fecioarei Maria; așadar, născut ca om în timp, dar ca Dumnezeu „născut mai înainte de veci din Tatăl”, în firea Sa dumnezeiască fiind fără de început. Coborârea Lui printre noi nu înseamnă altceva decât calea urcării noas­tre către El în Împărăția Sa cea veșnică. Astfel, datorită smereniei Sale și a iubirii nemărginite față de noi toți, nașterea lui Hristos ca om deschide posibilitatea naș­terii noastre ca fii ai lui Dumnezeu.

Desigur, smerenia, ca virtute pe care o  învățăm de la Hristos, trebuie să ne de­termine să fim capabili de a ne vedea pre­cum suntem, neputincioși a împlini tot binele, dar, în același timp, dornici de a fi precum Învățătorul nostru: stăpânitori peste patimi, ascultători de Dumnezeu și împlinitori ai poruncilor Sale. Numai ast­fel putem deveni și noi blânzi și smeriți cu inima și să avem mult dorita odihnă a sufletelor noastre. Voi încheia cu un cu­vânt al Sfântului Siluan Athonitul, care ne învață ca nimeni altul, zicându-ne: „Mare lucru bun este a învăța smerenia lui Hristos; cu ea viața e ușoară și voioasă și toate se fac dragi inimii. Numai celor sme­riți li Se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt, dar dacă nu ne smerim, nu vom ve­dea pe Dumnezeu”.

Fie ca aceste zile de sărbătoare să le petreceți în pace și cu multă bucurie, iar „Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăție” (Col. 3, 16).

† Episcopul Timotei al Spaniei și Portugaliei