Cuvânt la Nașterea Domnului

Când a fost întrebat Sfântul An­tonie cel Mare ce este mântuirea, el a răs­puns „un adânc de smerenie”. Un răspuns care naÅŸte o nouă întrebare: ce este sme­renia? Cuvântul smerenie, etimologic, provine din cuvântul slav mera,care în­seamnă măsură. De aceea, smerenie ÅŸi a se smeri s-ar traduce prin: a reveni la ade­vărata măsură, a deveni ceea ce eÅŸti cu adevărat, a-Å£i cunoaÅŸte măsura, a cunoaÅŸ­te adevărul despre tine însuÅ£i. În acest sens, singurul smerit în mod autentic ÅŸi absolut este Dumnezeu, Care este sme­rit prin natura Sa, iar noi, oamenii, putem deveni smeriÅ£i numai prin asemănarea cu Hristos, prin împlinirea a ceea ce ne adre­sează Hristos tuturor: „învăÅ£aÅ£i-vă de la Mine, că sunt blând ÅŸi smerit cu inima" (Mt 11, 29). Sfântul Simeon Noul Teo­log ne lămureÅŸte că „Sfânta smerenie ÅŸi celelalte însuÅŸiri ale ei, harismele ÅŸi lucră­rile ei, sunt darul lui Dumnezeu ÅŸi nu atâr­nă de noi. Dar de ele nu se va învrednici nimeni, dacă nu a semănat toate seminÅ£ele care atârnă de el" AÅŸadar, paradoxal, pe de-o parte putem dobândi smerenia prin străduinÅ£a noastră, dar pe de altă parte, ea este un dar al lui Dumnezeu, căci Îi aparÅ£i­ne ÅŸi-o dăruieÅŸte cui voieÅŸte. OmeneÅŸte vor­bind, smerenia este înÅ£eleasă ca o slăbiciu­ne, incapacitatea omului de a trăi potrivit mândriei, care-l copleÅŸeÅŸte prin imboldu­rile permanente ale firii sale căzute. DuhovniceÅŸte vorbind, smerenia începe oda­tă cu călcarea poruncii dumnezeieÅŸti ÅŸi conÅŸtientizarea căderii ÅŸi a înstrăinării de Dumnezeu, când „amândurora (lui Adam ÅŸi Evei, n.n.) li s-au deschis ochii ÅŸi au cu­noscut că erau goi (...) s-au ascuns de la faÅ£a Domnului Dumnezeu” (Fac. 3, 7-8).

Omul de după cădere ÅŸi-a dezvoltat treptat un mod de a trăi bazat numai pe sine însuÅŸi, s-a încrezut în diavol ÅŸi acesta l-a inspirat la revoltă împotriva lui Dumnezeu, ori de câte ori omului îi era greu sau când, gândea el, era nedreptăÅ£it ÅŸi ast­fel se umplea de mândrie. Or, Dumnezeu, milostivindu-Se de condiÅ£ia omului, L-a trimis în lume pe Fiul Său „ca să strice lu­crurile diavolului” (1 In 3, 8) ÅŸi „să întoar­că pe om de la cele rele ÅŸi să-l ferească de mândrie” (Iov 33, 17). Prorocul Miheia, exprimând ÅŸi el gândul lui Dumnezeu, spune: „Å¢i s-a arătat, omule, ceea ce este bun ÅŸi ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire ÅŸi milostivire ÅŸi cu smere­nie să mergi înaintea Domnului Dumne­zeului tău!” (Mih. 6, 8). Totul pare atât de uÅŸor, despre smerenie se vorbeÅŸte atât de mult ÅŸi pare a fi cunoscută de toÅ£i, dar în realitate, cât de puÅ£in este practicată ÅŸi cât de greÅŸit înÅ£eleasă, ÅŸi-aceasta pentru că nu suntem îndeajuns de preocupaÅ£i să învă­Å£ăm de la Hristos, singurul cu adevărat blând ÅŸi smerit.

Fiecare dintre noi are un început, dar pe care nu ni-l putem conÅŸtientiza, de ace­ea trăim cu sentimentul că suntem veÅŸnici, „de când lumea”. Åži totuÅŸi, avem un înce­put al existenÅ£ei noastre care rămâne pen­tru noi o taină a lui Dumnezeu, precum este ÅŸi sfârÅŸitul nostru. Nici unul dintre noi nu poate spune din amintirea sa proprie cum a fost la naÅŸterea sa, ori să povesteas­că ceva despre moartea sa, sau cel puÅ£in nu în lumea aceasta. Ca ÅŸi noi, Hristos are un început, cât priveÅŸte firea Sa omenească, fi­ind zămislit „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu” (In 1, 13), prin umbrirea Duhului Sfânt peste pântecele Fecioarei Maria; aÅŸadar, născut ca om în timp, dar ca Dumnezeu „născut mai înainte de veci din Tatăl”, în firea Sa dumnezeiască fiind fără de început. Coborârea Lui printre noi nu înseamnă altceva decât calea urcării noas­tre către El în ÎmpărăÅ£ia Sa cea veÅŸnică. Astfel, datorită smereniei Sale ÅŸi a iubirii nemărginite faÅ£ă de noi toÅ£i, naÅŸterea lui Hristos ca om deschide posibilitatea naÅŸ­terii noastre ca fii ai lui Dumnezeu.

Desigur, smerenia, ca virtute pe care o  învăÅ£ăm de la Hristos, trebuie să ne de­termine să fim capabili de a ne vedea pre­cum suntem, neputincioÅŸi a împlini tot binele, dar, în acelaÅŸi timp, dornici de a fi precum ÎnvăÅ£ătorul nostru: stăpânitori peste patimi, ascultători de Dumnezeu ÅŸi împlinitori ai poruncilor Sale. Numai ast­fel putem deveni ÅŸi noi blânzi ÅŸi smeriÅ£i cu inima ÅŸi să avem mult dorita odihnă a sufletelor noastre. Voi încheia cu un cu­vânt al Sfântului Siluan Athonitul, care ne învaÅ£ă ca nimeni altul, zicându-ne: „Mare lucru bun este a învăÅ£a smerenia lui Hristos; cu ea viaÅ£a e uÅŸoară ÅŸi voioasă ÅŸi toate se fac dragi inimii. Numai celor sme­riÅ£i li Se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt, dar dacă nu ne smerim, nu vom ve­dea pe Dumnezeu”.

Fie ca aceste zile de sărbătoare să le petreceÅ£i în pace ÅŸi cu multă bucurie, iar „Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăÅ£ie” (Col. 3, 16).

† Episcopul Timotei al Spaniei ÅŸi Portugaliei