Odată, un creștin s-a gândit să-i ducă un strugure Sfântului Macarie Alexandrinul. Acesta a primit darul și a mulțumit. Dar după aceea și-a zis: „Nu voi mânca acest strugure. Mai bine îl duc unui frate bolnav”. Ajuns la poarta mănăstirii, Sfântul Macarie a înmânat fructul și s-a înapoiat la chilie. Fratele a mulțumit pentru strugure. Dar după aceea și-a spus: „Îl voi da altcuiva ca să se bucure”. Fratele care l-a primit a făcut la fel... Așa, până în seară, strugurele a făcut ocolul mănăstirii, ajungând înapoi la Sfântul Macarie. Atunci Sfântul a zis: „Mare e dragostea acestor frați, căci nimeni nu s-a gândit la sine ci fiecare la aproapele său”.
Patericul egiptean

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.
Evanghelia după Matei VI, 22-33

Dostoievsky a dedicat iadului un mic capitol din Frații Karamazov; pentru el iadul e momentul sau starea în care omul își spune: „E târziu! Am trecut pe alături de toate... Singurul lucru ce trebuia făcut, pentru care merita să trăiesc, nu-l mai pot îndeplini; nu mai poate fi de folos nimănui. A fost o vreme când puteam iubi din inimă, puteam iubi creator; acum nu mai pot face asta.... Pentru foarte mulți era esențial să le acord atenția mea, să-i pot privi cu ochi adânci și pătrunzători; să-mi pot pleca urechea către ei și să aud nu doar sunete goale, cuvinte, ci ceea ce se ascunde în spatele acestor cuvinte: strigătul, plânsul, bucuria sau frica sufletului viu față de viața sa”.

Imaginea pe care ne-o oferă Dostoievsky e reală: va exista momentul când vremea va fi trecută; momentul în care a compătimi, a crea, a iubi va fi prea târziu... Iată de ce, an de an, ne adunăm pentru ajunare, când totul din jur ne spune: „Trezește-te! Vino-ți în fire cât nu-i prea târziu; începe să trăiești cât încă mai poți trăi, cât încă nu s-a oprit timpul, cât mai poți crea!”
Antonie de Suroj, Bucuria pocăinței (din Omiliile din Postul Nașterii Domnului, 31 dec. 1983)

Greutatea de a comunica cu semenul provine întotdeauna dintr-o lipsă de rugăciune și iubire. Cum spunea „Starețul” Siluan, se poate întâmpla ca, în ciuda rugăciunilor celor mai fierbinți, sporul să fie dificil. Totuși, când ajungi, prin rugăciunea lui Iisus, să trăiești în pace cu o persoană, devii capabil să trăiești cu milioane de alte persoane care i se aseamănă. A ne ruga pentru altul înseamnă, datorită unei bune dispoziții a inimii noastre cu privire la el, a-l ajuta să reziste gândurilor rele pe care poate, nu fără motiv, să le aibă cu privire la noi. În schimb, a nu ne ruga pentru altul înseamnă a justifica, prin lipsa noastră de iubire, gândurile urâte pe care poate să le aibă împotriva noastră. Să păstrăm unitatea în rugăciune în jurul potirului lui Hristos și vom vedea că este ușor să iubim.
Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh

Prin Hristos ajungem să socotim pe celălalt ca pe noi înșine, așa cum Tatăl nu mai desparte pe Fiul și pe Duhul Sfânt de Sine și nici Aceștia nu se mai consideră despărțiți între Ei și de Tatăl.

Aceasta e simțirea iubirii care unește, dar nu confundă. Fiecare îl vede în sine pe celălalt, ba e preocupat mai mult de acela decât de sine. Prețuind pe celălalt mai mult ca pe tine, nu trăiești despărțirea lui dar nici pe a ta, căci ai în această trăire a lui către tine cea mai mare bucurie a ta.
Pr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime / La început a fost Iubirea

Adevărul poate fi tâlhărit sau numai furat,
Poate fi născocit, întâlnit sau câștigat,
Poate fi încă ghicit sau poate fi dat,
Dar nu e mântuitor decât întrupat.
Pr. Daniil Sandu Tudor, Octava adevărului

Fructul oprit este imaginea lumii care este iubită doar pentru ea însăși; iar mâncarea lui e imaginea vieții înțeleasă ca scop în sine. Omul a iubit lumea nu ca transparență spre Dumnezeu. Åži a făcut acest lucru într-un mod atât de consecvent încât a devenit ceva care plutește „în aer”. Pare firesc astăzi a trăi o viață care să nu fie mulțumire pentru darul lui Dumnezeu care e lumea. Pare firesc a nu fi euharistic.

Lumea e căzută pentru că s-a îndepărtat de conștiința că Dumnezeu e totul în toate... Dar vestea cea bună adusă de creștinism e că Dumnezeu nu l-a părăsit pe om în exilul său, în starea preimejdioasă a unei năzuințe fără sens. El l-a creat pe om „după inima Sa” și pentru Sine, iar omul s-a zbătut în libertatea sa pentru a găsi răspuns la misterioasa foame de El. În întunericul în care omul bâjbâia căutându-și Paradisul pierdut, El a trimis Lumina, pe Fiul Său.

În calitate de creștini noi credem că El, Care este adevărul, atât despre Dumnezeu cât și despre om, oferă pregustări ale Întrupării Sale în orice adevăr, chiar fragmentar. Credem, de asemenea că Hristos e prezent în orice căutător al Adevărului. Simone Weil spunea: o persoană care fuge de Hristos, dacă se îndreaptă și caută ceea ce e adevărat, aleargă de fapt drept în brațele Lui.
Pr. Alexander Schmemann, Pentru viața lumii

Selecția textelor : Daniel Chira