Dacă ar fi să parafrazăm spusele lui G. Canguilhem, am putea considera că „păcatul presupune o existență conform normelor inferioare, acelea care con­strâng omul să trăiască într-un mediu îngust, limitat” deoarece prin natura lui, păcatul are același efect ca și boala, de limitare, de încadrare (strâmtorare) a vieții omului, acesta conformându-se unor altfel de norme.

Cuvântul om vine din grecescul „an-tropos” care înseamnă „ființă ori­entată în sus, spre cer”. Păcatul nu face altceva decât să împiedice această ori­entare a omului sădită în el de către Dumnezeu⁵. Când preotul dă dezlega­re de păcate înseamnă că păcatul are cu adevărat această „proprietate” de a lega pe om într-un mod nevăzut, de a-l ține țintuit, dar nu într-un loc, ci într-o sta­re, într-un fel de a fi.

Într-o parabolă, se spune că odată un om, străbătând pădurea, a găsit un pui de vultur, căzut din cuib, l-a adus acasă și l-a pus în curte, unde acesta a învățat repede să ciugulească mâncarea găini­lor și să se poarte ca ele. Într-o zi un na­turalist, în trecere pe acolo, a întrebat pe gospodar: „Cum un vultur, regele păsărilor, a ajuns să trăiască printre gă­ini?”

„Fiindcă l-am hrănit cu mâncarea găinilor și l-am învățat să se poarte și să fie o găină, deci nu mai este vultur”.

„Totuși, a insistat naturalistul, are ini­ma și aripile unui vultur și poate, desi­gur, învăța să zboare!” După ce s-au sfă­tuit multă vreme, cei doi au hotărât să vadă dacă acest lucru ar fi cu putință. Naturalistul a luat cu delicatețe vulturul în brațe și a spus:

„Tu aparții cerului, nu pământului. Deschide-ți aripile și zboară!” Dar vulturul părea nesigur. Nu știa bine cine era și văzând găinile care ciuguleau prin curte s-a întors degrabă la ele. Fără să se descu­rajeze deloc, naturalistul s-a întors a doua zi, a luat vulturul, l-a urcat pe acoperișul casei și i-a spus: „Tu ești vultur, deschide-ți aripile și zboară!” Dar tânărului vul­tur îi era frică de această noutate și s-a în­tors înapoi, să ciugulească alături de găini. A treia zi, naturalistul s-a sculat devreme, a luat vulturul și l-a dus pe vârful unui deal înalt. Acolo a ridicat în sus, cât îi permi­teau brațele, pe regele păsărilor și i-a spus cu dragoste și încredere: „Ești un vultur, aparții cerului, nu pământului, deschide-ți aripile și zboară!” Vulturul a privit în jur, s-a uitat spre vale, la curtea cu găini, apoi spre cerul azuriu. Dar nu și- a luat zborul încă. Atunci naturalistul s-a urcat mai sus, pe o stâncă și l-a întins către soare. Vulturul a început să tremure. Încet, încet și-a des­chis aripile. În sfârșit, cu un strigăt de tri­umf, și-a luat zborul spre cer. Parabola spune că vulturul s-ar putea ca să-și amin­tească și acum de găini, s-ar putea ca, din când în când, să viziteze poiata, dar după cât se știe nu s-a mai întors niciodată să trăiască printre găini.

Păcatul pervertește felul omului de a gândi. Nefirescul devine firesc. Repe­tat, el devine patimă, o a doua natură⁶. Sfântul Maxim Mărturisitorul o numește pe aceasta din urmă irațională: „Totul pe lume este rațional, având temeiul într-o rațiune divină; numai patima este irațională”⁷. Necunoașterea lui Dumne­zeu pare a fi principala cauză a păcatu­lui: „Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vor­bit, păcat n-ar avea; dar acum n-au nici o dezvinovățire pentru păcatul lor”⁸. Ceea ce Dumnezeu sfătuiește odinioa­ră pe Adam, sfătuiește prin el pe fiecare dintre noi: „Nu mâncati că veți muri!”⁹. Mușcat la inimă de șarpele demiurgiei¹⁰, dorind să fie dumnezeu fără Dumnezeu, Adam se lipsește de harul lui Dumne­zeu. Åži ce poate omul singur fără harul lui Dumnezeu? Nimic¹¹. Aceasta este și finalitatea păcatului: el nu numai că strâmtorează viața omului, dar o și duce spre nimic.

„Duhul este Cel Care ne ferește de singurătatea ucigătoare. De aceea e Mângâietorul. Totdeauna El îți oferă o comuniune. În El oricine găsește o mân­gâiere. El ne asistă totdeauna. El ne în­viorează bucuria noastră de Dumnezeu. El e de viață-făcătorul”¹². Pentru aceea și Biserica se roagă necontenit:

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Cel ce pretutindenea ești si toate le plinești, Vistierul bunătă­ților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățeste pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre

Note:

1. Georges Canguilhem, „Le normal et le pathologique”, Presses universitaires de France,Paris, p. 96.
2. Norme de funcționare pot exista și la omul sănătos și la cel bolnav, numai că ele diferă total unele de altele.
3. Georges Canguilhem, op. cit., p. 117.
4. Chirurg și fiziolog francez (1879-1955); citat din Georges Canguilhem, „La pensee de Rene Leriche”, Revue philosophique de la France et de l’Etranger, Presses universitaires de France, Paris, p. 313
5. Facere 1, 27: „Åži a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”.
6. Se spune la Avva Dorotei că un frate care în mirenie furase mult se gândește să se călugărească. Åži călugărindu-se, sigur că a încercat să nu mai fure, numai că peste o vreme oarecare a fost găsit fu­rând, și a fost întrebat de stareț: „De ce furi?” Åži a răspuns așa: „Fur pentru că-mi este foame îna­inte de masa de obște și simt nevoia să mănânc și mi-a fost rușine să cer și am furat”. Atunci stare­țul l-a dat în grijă pe acest frate lui Avva Dorotei și i-a zis: „De câte ori îi este foame, du-te cu el la chelar, la magazioner și să-i dea ceea ce îi trebuie”. Așa a făcut. Åži i-a dat tot ce-i trebuia. Dar peste o vreme din nou a început să fure. Åži l-a întrebat Avva Dorotei: „De ce furi, frate, acum?” „Fur pen­tru că-mi este jenă să mă duc să cer.” „Bine, dar de mine îți este jenă?”„De sfinția ta nu-mi este.” „Bun, atunci ori de câte ori îți este foame, vino la mine în chilie și ia”. Avea ascultare atunci Avva Dorotei la bolniță și avea la el în chilie cele trebuincioase traiului. Åži o vreme a fost bine. Dar pes­te o vreme din nou a furat. Åži atunci, uimit, Avva Dorotei l-a întrebat: „Acum de ce furi?” Åži i-a răs­puns așa: „Nu știu, părinte; am avut tot ce-mi trebuie și am putut lua de la sfinția ta, dar așa îmi vine și-mi vine și-i musai să mă duc să fur”. „Åži ce faci cu cele furate, că-mi închipui că nu le mă­nânci pe toate?” „Nu, le duc măgarului.” Åži concluzia trasă de părinți a fost că păcatul furtului a de­venit o a doua natură pentru fratele respectiv.
7. Filocalia, vol II, Sfântul Maxim Mărturisitorul, p. 24: „De pildă, lacomul știe că nici o mâncare nu-i va satisface vreodată lăcomia, iar cel ce urăște simte că semenul pe care-l urăște nu poate stinge focul urii, chiar dacă va fi consumat total de ea. Rațional ar fi ca nici lacomul, nici cel ce urăște să nu se lase chinuiți de aceste patimi. Dar nu o face nici unul, persistând în chinurile lor iraționale.Åži atunci, rațional ar fi ca el să nu se lase chinuit de această patimă’.
8. Ioan 15, 22.
9. Facere 2, 16-17: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!’.
10. Nae Ionescu în Reflecții religioase asupra cunoașterii de Petre Å¢uțea, Ed. EIKON, p. 37.
11. Ioan 15, 5: „Fără Mine nu puteți face nimic”.
12. Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 333.