Dacă ar fi să parafrazăm spusele lui G. Canguilhem, am putea considera că „păcatul presupune o existenÅ£ă conform normelor inferioare, acelea care con­strâng omul să trăiască într-un mediu îngust, limitat” deoarece prin natura lui, păcatul are acelaÅŸi efect ca ÅŸi boala, de limitare, de încadrare (strâmtorare) a vieÅ£ii omului, acesta conformându-se unor altfel de norme.

Cuvântul om vine din grecescul „an-tropos” care înseamnă „fiinÅ£ă ori­entată în sus, spre cer”. Păcatul nu face altceva decât să împiedice această ori­entare a omului sădită în el de către Dumnezeu⁵. Când preotul dă dezlega­re de păcate înseamnă că păcatul are cu adevărat această „proprietate” de a lega pe om într-un mod nevăzut, de a-l Å£ine Å£intuit, dar nu într-un loc, ci într-o sta­re, într-un fel de a fi.

Într-o parabolă, se spune că odată un om, străbătând pădurea, a găsit un pui de vultur, căzut din cuib, l-a adus acasă ÅŸi l-a pus în curte, unde acesta a învăÅ£at repede să ciugulească mâncarea găini­lor ÅŸi să se poarte ca ele. Într-o zi un na­turalist, în trecere pe acolo, a întrebat pe gospodar: „Cum un vultur, regele păsărilor, a ajuns să trăiască printre gă­ini?”

„Fiindcă l-am hrănit cu mâncarea găinilor ÅŸi l-am învăÅ£at să se poarte ÅŸi să fie o găină, deci nu mai este vultur”.

„TotuÅŸi, a insistat naturalistul, are ini­ma ÅŸi aripile unui vultur ÅŸi poate, desi­gur, învăÅ£a să zboare!” După ce s-au sfă­tuit multă vreme, cei doi au hotărât să vadă dacă acest lucru ar fi cu putinÅ£ă. Naturalistul a luat cu delicateÅ£e vulturul în braÅ£e ÅŸi a spus:

„Tu aparÅ£ii cerului, nu pământului. Deschide-Å£i aripile ÅŸi zboară!” Dar vulturul părea nesigur. Nu ÅŸtia bine cine era ÅŸi văzând găinile care ciuguleau prin curte s-a întors degrabă la ele. Fără să se descu­rajeze deloc, naturalistul s-a întors a doua zi, a luat vulturul, l-a urcat pe acoperiÅŸul casei ÅŸi i-a spus: „Tu eÅŸti vultur, deschide-Å£i aripile ÅŸi zboară!” Dar tânărului vul­tur îi era frică de această noutate ÅŸi s-a în­tors înapoi, să ciugulească alături de găini. A treia zi, naturalistul s-a sculat devreme, a luat vulturul ÅŸi l-a dus pe vârful unui deal înalt. Acolo a ridicat în sus, cât îi permi­teau braÅ£ele, pe regele păsărilor ÅŸi i-a spus cu dragoste ÅŸi încredere: „EÅŸti un vultur, aparÅ£ii cerului, nu pământului, deschide-Å£i aripile ÅŸi zboară!” Vulturul a privit în jur, s-a uitat spre vale, la curtea cu găini, apoi spre cerul azuriu. Dar nu ÅŸi- a luat zborul încă. Atunci naturalistul s-a urcat mai sus, pe o stâncă ÅŸi l-a întins către soare. Vulturul a început să tremure. Încet, încet ÅŸi-a des­chis aripile. În sfârÅŸit, cu un strigăt de tri­umf, ÅŸi-a luat zborul spre cer. Parabola spune că vulturul s-ar putea ca să-ÅŸi amin­tească ÅŸi acum de găini, s-ar putea ca, din când în când, să viziteze poiata, dar după cât se ÅŸtie nu s-a mai întors niciodată să trăiască printre găini.

Păcatul perverteÅŸte felul omului de a gândi. Nefirescul devine firesc. Repe­tat, el devine patimă, o a doua natură⁶. Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeÅŸte pe aceasta din urmă iraÅ£ională: „Totul pe lume este raÅ£ional, având temeiul într-o raÅ£iune divină; numai patima este iraÅ£ională”⁷. NecunoaÅŸterea lui Dumne­zeu pare a fi principala cauză a păcatu­lui: „Dacă n-aÅŸ fi venit ÅŸi nu le-aÅŸ fi vor­bit, păcat n-ar avea; dar acum n-au nici o dezvinovăÅ£ire pentru păcatul lor”⁸. Ceea ce Dumnezeu sfătuieÅŸte odinioa­ră pe Adam, sfătuieÅŸte prin el pe fiecare dintre noi: „Nu mâncati că veÅ£i muri!”⁹. MuÅŸcat la inimă de ÅŸarpele demiurgiei¹⁰, dorind să fie dumnezeu fără Dumnezeu, Adam se lipseÅŸte de harul lui Dumne­zeu. Åži ce poate omul singur fără harul lui Dumnezeu? Nimic¹¹. Aceasta este ÅŸi finalitatea păcatului: el nu numai că strâmtorează viaÅ£a omului, dar o ÅŸi duce spre nimic.

„Duhul este Cel Care ne fereÅŸte de singurătatea ucigătoare. De aceea e Mângâietorul. Totdeauna El îÅ£i oferă o comuniune. În El oricine găseÅŸte o mân­gâiere. El ne asistă totdeauna. El ne în­viorează bucuria noastră de Dumnezeu. El e de viaÅ£ă-făcătorul”¹². Pentru aceea ÅŸi Biserica se roagă necontenit:

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Cel ce pretutindenea eÅŸti si toate le plineÅŸti, Vistierul bunătă­Å£ilor ÅŸi Dătătorule de viaÅ£ă, vino ÅŸi Te sălăÅŸluieÅŸte întru noi, ÅŸi ne curăÅ£este pe noi de toată întinăciunea, ÅŸi mântuieÅŸte, Bunule, sufletele noastre

Note:

1. Georges Canguilhem, „Le normal et le pathologique”, Presses universitaires de France,Paris, p. 96.
2. Norme de funcÅ£ionare pot exista ÅŸi la omul sănătos ÅŸi la cel bolnav, numai că ele diferă total unele de altele.
3. Georges Canguilhem, op. cit., p. 117.
4. Chirurg ÅŸi fiziolog francez (1879-1955); citat din Georges Canguilhem, „La pensee de Rene Leriche”, Revue philosophique de la France et de l’Etranger, Presses universitaires de France, Paris, p. 313
5. Facere 1, 27: „Åži a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”.
6. Se spune la Avva Dorotei că un frate care în mirenie furase mult se gândeÅŸte să se călugărească. Åži călugărindu-se, sigur că a încercat să nu mai fure, numai că peste o vreme oarecare a fost găsit fu­rând, ÅŸi a fost întrebat de stareÅ£: „De ce furi?” Åži a răspuns aÅŸa: „Fur pentru că-mi este foame îna­inte de masa de obÅŸte ÅŸi simt nevoia să mănânc ÅŸi mi-a fost ruÅŸine să cer ÅŸi am furat”. Atunci stare­Å£ul l-a dat în grijă pe acest frate lui Avva Dorotei ÅŸi i-a zis: „De câte ori îi este foame, du-te cu el la chelar, la magazioner ÅŸi să-i dea ceea ce îi trebuie”. AÅŸa a făcut. Åži i-a dat tot ce-i trebuia. Dar peste o vreme din nou a început să fure. Åži l-a întrebat Avva Dorotei: „De ce furi, frate, acum?” „Fur pen­tru că-mi este jenă să mă duc să cer.” „Bine, dar de mine îÅ£i este jenă?”„De sfinÅ£ia ta nu-mi este.” „Bun, atunci ori de câte ori îÅ£i este foame, vino la mine în chilie ÅŸi ia”. Avea ascultare atunci Avva Dorotei la bolniÅ£ă ÅŸi avea la el în chilie cele trebuincioase traiului. Åži o vreme a fost bine. Dar pes­te o vreme din nou a furat. Åži atunci, uimit, Avva Dorotei l-a întrebat: „Acum de ce furi?” Åži i-a răs­puns aÅŸa: „Nu ÅŸtiu, părinte; am avut tot ce-mi trebuie ÅŸi am putut lua de la sfinÅ£ia ta, dar aÅŸa îmi vine ÅŸi-mi vine ÅŸi-i musai să mă duc să fur”. „Åži ce faci cu cele furate, că-mi închipui că nu le mă­nânci pe toate?” „Nu, le duc măgarului.” Åži concluzia trasă de părinÅ£i a fost că păcatul furtului a de­venit o a doua natură pentru fratele respectiv.
7. Filocalia, vol II, Sfântul Maxim Mărturisitorul, p. 24: „De pildă, lacomul ÅŸtie că nici o mâncare nu-i va satisface vreodată lăcomia, iar cel ce urăÅŸte simte că semenul pe care-l urăÅŸte nu poate stinge focul urii, chiar dacă va fi consumat total de ea. RaÅ£ional ar fi ca nici lacomul, nici cel ce urăÅŸte să nu se lase chinuiÅ£i de aceste patimi. Dar nu o face nici unul, persistând în chinurile lor iraÅ£ionale.Åži atunci, raÅ£ional ar fi ca el să nu se lase chinuit de această patimă’.
8. Ioan 15, 22.
9. Facere 2, 16-17: „Din toÅ£i pomii din rai poÅ£i să mănânci, Iar din pomul cunoÅŸtinÅ£ei binelui ÅŸi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreÅŸit!’.
10. Nae Ionescu în ReflecÅ£ii religioase asupra cunoaÅŸterii de Petre Å¢uÅ£ea, Ed. EIKON, p. 37.
11. Ioan 15, 5: „Fără Mine nu puteÅ£i face nimic”.
12. Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 333.