CITIREA „STÂLPILOR”

În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de obicei după-amiaza sau seara, pentru a săvârşi slujba „stâlpilor”. Această slujbă este o rugăciune scurtă pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citiri din Sfânta Evanghelie, tex­te alese care vorbesc despre moarte, înviere şi judecată.

ÎNMORMÂNTAREA

Când moare un creştin, se trage clo­potul bisericii pentru a vesti celor din pa­rohie că unul dintre dânşii s-a mutat la Domnul. Glasul clopotului, în acest caz, ne duce cu gândul la trâmbiţa cu care în­gerul va vesti sfârşitul acestei lumi şi învi­erea morţilor pentru judecată (Mt 24, 31; Cor. 15, 52; 1 Tes. 4, 16).

Trupul celui decedat este spălat, în semn de curăţire, după pilda primilor creştini (FA 9, 37), şi îmbrăcat cu haine noi şi curate, închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia în ziua judecăţii (1 Cor. 15, 42-44). Tru­pul este apoi pus în sicriu şi aşezat cu faţa spre răsărit, ca la Sfântul Botez. Răsări­tul este locul spre care privim atunci când ne rugăm lui Hristos, „Răsăritul cel de sus” şi „lumina cea adevărată”, şi tot de acolo va veni Mântuitorul la judecata vi­itoare (Mt 24, 27).

La capul celui adormit se aprind lu­mânări în sfeşnice, lumina fiind, pe de o parte, călăuză a sufletului în drumul către veşnicie şi risipind întunericul morţii, iar, pe de altă parte, simbolizându-L pe Hristos şi Evanghelia Sa, precum El Însuşi a zis: „Eu sunt lumina lumii; cel ce-Mi urmea­ză Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii” (In 8,12). Lumânările sim­bolizează şi candelele aprinse sau lumina faptelor bune cu care creştinul îl va întâm­pina pe Mirele Hristos la a doua Sa veni­re, asemenea fecioarelor înţelepte din Pilda celor zece fecioare (Mt 25, 1-13)¹.

Slujba înmormântării cuprinde tropa­re, cântări specifice cultului funebru, citiri din Noul Testament (Apostolşi Evanghelie) şi se încheie cu rugăciunile de iertare pen­tru cel adormit pe care le rosteşte preotul sau arhiereul, dacă este prezent. Cuprinsul rugăciunilor poate fi diferit, în funcţie de vârsta persoanei decedate, de locul său în cadrul Bisericii sau în funcţie de timpul li­turgic în care se săvârşeşte slujba. Astfel, avem rânduieli ale slujbei înmormântării adulţilor, a copiilor, a monahilor, a cleri­cilor sau rânduiala înmormântării în Săptămâna Luminată.

POMENIREA CELOR ADORMIŢI

Conform învăţăturii creştine, viaţa omului nu se sfârşeşte cu moartea trupu­lui, ci sufletul îşi continuă existenţa din­colo de hotarele vieţii pământeşti. De ace­ea, purtarea de grijă pentru sufletele celor adormiţi continuă şi după înmormântare prin slujbele de pomenire pe care Biserica le face, rugându-se pentru odihna şi ier­tarea păcatelor lor.

Slujba care se face pentru pomenire se numeşte parastas, cuvânt care provine din limba greacă (napacracig, ^) şi în­seamnă înfăţişare înaintea cuiva, mijloci­re². Biserica Ortodoxă a stabilit o anumi­tă rânduială pentru pomenirea morţilor, numită Slujba Parastasului, care se săvâr­şeşte la 3, 9, 40 de zile, apoi la 3, 6, 9, 12 luni şi apoi în fiecare an până la al şapte­lea. Data săvârşirii acestora se calculează totdeauna de la moartea credinciosului. În principiu, este bine ca slujbele de pomeni­re a celor răposaţi să le săvârşim exact în ziua în care ele se împlinesc de la moartea ce­lui pomenit. În situaţii speciale, atunci când eventuale probleme de familie ori socia­le ne obligă să nu putem săvârşi pomenirea exact în ziua în care cade, este bine ca slujba respectivă să se facă înainte, şi nu după trecerea termenului.

Note: