AceeaÅŸi atitudine „comercială” o avem de multe ori ÅŸi faÅ£ă de Dumnezeu, pe care îl acu­zăm că este nedrept cu noi ÅŸi de care ne de­părtăm sufleteÅŸte când nu ne face pe voie ÅŸi nu ne împlineÅŸte dorinÅ£ele ÅŸi nădejdile lu­meÅŸti: „Noi nu ÅŸtim cum trebuie să-l iubim pe Dumnezeu ÅŸi pe cei apropiaÅ£i nouă. În dragos­tea cerească pe care Dumnezeu a sădit-o în noi, intervin uneori diverse duhuri care ne pot înde­părta de calea cea bună ÅŸi de dragostea adevă­rată ÅŸi dreaptă. În realitate această orientare greÅŸită este influenÅ£ată de simÅ£urile noastre tru­peÅŸti ÅŸi de impresiile venite din această lume, plăcerilepământeÅŸti, care duc la robie. (...) Oare aceasta este dragostea? După cum vedem, du­huri necurate se amestecă uneori în dragostea ce a fost sădită în noi de Tatăl ceresc” (StareÅ£ul Tadei, Pace ÅŸi bucurie întru Duhul Sfânt).

Orice formă de dragoste care nu cores­punde, fie numai într-un singur punct, defini­Å£iei Sfântului Pavel citată mai sus, nu este dra­goste. Åži tot ce nu este dragoste este contrarul ei, o imitaÅ£ie, o prefăcătorie, un vicleÅŸug al ce­lui rău, care ia aparenÅ£a dragostei, tot aÅŸa cum Satana se poate deghiza în înger de lumină (II Cor. 11, 14): „Potrivnica dragostei ce este? Răutatea, răutatea care este una cu chinuirea”. Prin urmare „cel mai chinuit este diavolul, pen­tru că este cel mai depărtat de Dumnezeu, de dragoste” (Paisie Aghioritul op. cit.).

Tot ce este făcut fără dragoste, este făcut fără Dumnezeu, iar ceea ce este făcut fără Dumnezeu, nu este decât minciună, năluci­re ÅŸi izvor de suferinÅ£ă: „Nu da uitării porun­ca dragostei. Căci prin aceasta vei fi fiul lui Dumnezeu. Dar dacă o încalci, te vei afla fiu al gheenei” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Centuria IV - Despre dragoste).

Dacă pierdem dragostea, pierdem pe Dumnezeu ÅŸi singura cale care duce la via­Å£a veÅŸnică: „PăzeÅŸte-te să pierzi dragostea du­hovnicească, căci nicio altă cale de mântuire nu a fost lăsată oamenilor. (...) Deci, cel care are dragostea, îl are pe Dumnezeu însuÅŸi, dat fiind că «Dumnezeu este dragoste» (I In 4, 8)” (Sf. Maxim Mărturisitorul ibid.).

InteligenÅ£a ÅŸi ÅŸtiinÅ£a omului sunt mult prea mărginite pentru a-l cuprinde pe Dum­nezeu, care nu poate fi cunoscut decât prin dragoste, singurul mod de unire desăvârÅŸi­tă ÅŸi veÅŸincă între om ÅŸi Tatăl ceresc. Căci Dumnezeu ne-a dăruit fiinÅ£a ÅŸi viaÅ£a din dragoste, iar dragostea lui Dumnezeu fiind vesnică, ea nu slăbeste si nu se îndepărtea­ză niciodată de noi: „Eu de mult m-am încredinÅ£at că Dumnezeu dragoste este, că El, cu neostoită sete caută pe fiecare din noi, că îi este dor de noi, că în a Sa dragoste către noi, El nu se schimbă, oricât ne-am schimba noi faÅ£ă de El” (Arhimandritul Sofronie, Scri­sori de la Muntele Athos).

Dar când vedem toată suferinÅ£a care exis­tă în lume – catastrofe naturale, atrocităÅ£i, masacre, crime de război, mizerie, foamete, boli chinuitoare si mortale etc. – ni se întâm­plă să ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, dat fiind că El rămâne tăcut si aparent inactiv si indiferent faÅ£ă de sufe­rinÅ£ele noastre.

A-L judeca pe Dumnezeu Cel atotputer­nic si vesnic, după mintea scurtă si slab văză­toare a omului muritor, este greseala fundamentală a scepticilor si necredinciosilor. Tot asa, avem tendinÅ£a de a pune semnul egalită­Å£ii între dragostea omenească – care se limi­tează la această lume si la viaÅ£a muritoare – si dragostea vesnică a lui Dumnezeu, care nu cu- noaste limitele timpului si spaÅ£iului, nici slă­biciunile si nestatornicia sentimentelor ome- nesti. Dumnezeu nu resimte o emoÅ£ie mai mult sau mai puÅ£in intensă sau un sentiment mai mult sau mai puÅ£in profund si durabil, că­rora le dăm numele de „dragoste”. Dumnezeu ESTE dragoste. Dragostea nu este un atribut sau o formă de manifestare a lui Dumnezeu, ci însăsi FiinÅ£a Lui. Iar dacă Dumnezeu este dragoste, aceasta înseamnă că Dragostea este pretudindeni unde ceva există. Suntem, ca să spunem asa, cufundaÅ£i din cap până-n picioare în dragostea lui Dumnezeu, precum peÅŸtii în apă. AÅŸa cum aceÅŸtia nu cunosc existenÅ£a oceanului ÅŸi al elementului acvatic, fără de care ar fi cu toÅ£ii morÅ£i, tot aÅŸa, de cele mai multe ori, nu resimÅ£im prezenÅ£a dragostei lui Dumnezeu, tocmai pentru că ea este întot­deauna ÅŸi pretutindeni prezentă, ÅŸi face parte din însăÅŸi fiinÅ£a noastră: „Oare nu ÅŸtiÅ£i că sun­teÅ£i Templul lui Dumnezeu ÅŸi că Duhul lui Dumnezeu locuieÅŸte în voi?” (I Cor. 3, 16).

Tot aÅŸa cum nu este decât un singur Dumnezeu care dă fiinÅ£ă ÅŸi viaÅ£ă la tot ce exis­tă, în acelaÅŸi fel, nu există decât o singură Dragoste. A-L iubi pe Dumnezeu, a ne iubi unii pe alÅ£ii, a iubi toate făpturile ÅŸi întreaga CreaÅ£ie, ÅŸi a se iubi pe sine însuÅŸi, toate aceas- te forme de iubire sunt una ÅŸi aceeaÅŸi Dragoste, care uneÅŸte pe om cu Dumnezeu, cu seme­nii lui ÅŸi cu întreaga CreaÅ£ie, aÅŸa cum siste­mul sanguin uneÅŸte toate părÅ£ile trupului: „Cei care trăiesc în profunzime creÅŸtinismul con­sideră că Hristos este capul iar creÅŸtinul o par­te a trupului lui Hristos. Cap ÅŸi trup sunt o sin­gură viaÅ£ă, un singur sânge. (...) AcelaÅŸi sânge, aceeaÅŸi viaÅ£ă, fiinÅ£eză în Hristos din ceruri ÅŸi în creÅŸtinul de pe pământ” (Sora Emmanuelle, Nebunia dragostei).

CreÅŸtinii sunt uniÅ£i într-o singură fiinÅ£ă prin sângele ÅŸi prin trupul lui Hristos, a că­rui jertfă pe cruce este forma supremă a dra­gostei: „Căci toÅ£i sunteÅ£i fii ai lui Dumnezeu, prin credinÅ£a în Hristos Iisus. ToÅ£i care aÅ£i fost botezaÅ£i întru Hristos, v-aÅ£i îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte băr­bătească, nici parte femeiască, fiindcă toÅ£i sun­teÅ£i una în Hristos Iisus” (Gal. 3, 26-28).

FiinÅ£a noastră reală nu este persoana noas­tră muritoare iar adevărata noastră viaÅ£ă nu este existenÅ£a lumească. FiinÅ£a noastră reală este Hristos – „nu mai trăiesc eu, ci Hristos tră­ieÅŸte în mine” (Gal. 2, 20) – căci el ne dă via­Å£a veÅŸnică ÅŸi reface unitatea dintru început între om ÅŸi Dumnezeu, ÅŸi între Cer ÅŸi pământ: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel dintâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrururile care sunt în ceruri ÅŸi pe pământ, cele văzute ÅŸi cele nevăzu­te (...). El este mai înainte de toate lucrurile ÅŸi toate se Å£in prin El. (...) Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El ÅŸi să îm­pace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât ÅŸi ce este în ceruri, făcând pace, prin sânge­le Crucii Lui” (Col. 1, 15-20).

A urma o cale potrivnică lui Hristos, în­seamnă a urma o cale potrivnică dragostei, adevărului ÅŸi vieÅ£ii, calea dezbinării, minciu­nii ÅŸi morÅ£ii, care duce „în întunericul din afa­ră, unde va fi plânsul ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor” (Mt 25, 30). Tot aÅŸa cum nu putem trăi fără a res­pira, a bea ÅŸi a mânca, sufletul omenesc nu poate fi viu fără hrana pe care ne-o dă Hristos, al cărui sânge reface unitatea ÅŸi legătura de dragoste între om ÅŸi Dumnezeu, între Cer ÅŸi pământ, între făptura muritoare ÅŸi FiinÅ£a veÅŸ­nică: „Cine mănâncă trupul meu ÅŸi bea sânge­le meu, râmâne în mine ÅŸi eu în el. După cum Tatăl care este viu m-a trimis pe mine, ÅŸi eu tră­iesc prin Tatăl, tot aÅŸa cine mă mănâncă pe mine, va trăi ÅŸi el prin mine. Astfel este pâinea care s-a pogorât din cer (....). Cine mănâncă pâinea aceasta va fi pururi viu” (In, 6, 56-58).