Când pleacă dragostea, acolo rămâne iadul

Aceeași atitudine „comercială” o avem de multe ori și față de Dumnezeu, pe care îl acu­zăm că este nedrept cu noi și de care ne de­părtăm sufletește când nu ne face pe voie și nu ne împlinește dorințele și nădejdile lu­mești: „Noi nu știm cum trebuie să-l iubim pe Dumnezeu și pe cei apropiați nouă. În dragos­tea cerească pe care Dumnezeu a sădit-o în noi, intervin uneori diverse duhuri care ne pot înde­părta de calea cea bună și de dragostea adevă­rată și dreaptă. În realitate această orientare greșită este influențată de simțurile noastre tru­pești și de impresiile venite din această lume, plăcerilepământești, care duc la robie. (...) Oare aceasta este dragostea? După cum vedem, du­huri necurate se amestecă uneori în dragostea ce a fost sădită în noi de Tatăl ceresc” (Starețul Tadei, Pace și bucurie întru Duhul Sfânt).

Orice formă de dragoste care nu cores­punde, fie numai într-un singur punct, defini­ției Sfântului Pavel citată mai sus, nu este dra­goste. Åži tot ce nu este dragoste este contrarul ei, o imitație, o prefăcătorie, un vicleșug al ce­lui rău, care ia aparența dragostei, tot așa cum Satana se poate deghiza în înger de lumină (II Cor. 11, 14): „Potrivnica dragostei ce este? Răutatea, răutatea care este una cu chinuirea”. Prin urmare „cel mai chinuit este diavolul, pen­tru că este cel mai depărtat de Dumnezeu, de dragoste” (Paisie Aghioritul op. cit.).

Tot ce este făcut fără dragoste, este făcut fără Dumnezeu, iar ceea ce este făcut fără Dumnezeu, nu este decât minciună, năluci­re și izvor de suferință: „Nu da uitării porun­ca dragostei. Căci prin aceasta vei fi fiul lui Dumnezeu. Dar dacă o încalci, te vei afla fiu al gheenei” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Centuria IV - Despre dragoste).

Dacă pierdem dragostea, pierdem pe Dumnezeu și singura cale care duce la via­ța veșnică: „Păzește-te să pierzi dragostea du­hovnicească, căci nicio altă cale de mântuire nu a fost lăsată oamenilor. (...) Deci, cel care are dragostea, îl are pe Dumnezeu însuși, dat fiind că «Dumnezeu este dragoste» (I In 4, 8)” (Sf. Maxim Mărturisitorul ibid.).

Inteligența și știința omului sunt mult prea mărginite pentru a-l cuprinde pe Dum­nezeu, care nu poate fi cunoscut decât prin dragoste, singurul mod de unire desăvârși­tă și veșincă între om și Tatăl ceresc. Căci Dumnezeu ne-a dăruit ființa și viața din dragoste, iar dragostea lui Dumnezeu fiind vesnică, ea nu slăbeste si nu se îndepărtea­ză niciodată de noi: „Eu de mult m-am încredințat că Dumnezeu dragoste este, că El, cu neostoită sete caută pe fiecare din noi, că îi este dor de noi, că în a Sa dragoste către noi, El nu se schimbă, oricât ne-am schimba noi față de El” (Arhimandritul Sofronie, Scri­sori de la Muntele Athos).

Dar când vedem toată suferința care exis­tă în lume – catastrofe naturale, atrocități, masacre, crime de război, mizerie, foamete, boli chinuitoare si mortale etc. – ni se întâm­plă să ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, dat fiind că El rămâne tăcut si aparent inactiv si indiferent față de sufe­rințele noastre.

A-L judeca pe Dumnezeu Cel atotputer­nic si vesnic, după mintea scurtă si slab văză­toare a omului muritor, este greseala fundamentală a scepticilor si necredinciosilor. Tot asa, avem tendința de a pune semnul egalită­ții între dragostea omenească – care se limi­tează la această lume si la viața muritoare – si dragostea vesnică a lui Dumnezeu, care nu cu- noaste limitele timpului si spațiului, nici slă­biciunile si nestatornicia sentimentelor ome- nesti. Dumnezeu nu resimte o emoție mai mult sau mai puțin intensă sau un sentiment mai mult sau mai puțin profund si durabil, că­rora le dăm numele de „dragoste”. Dumnezeu ESTE dragoste. Dragostea nu este un atribut sau o formă de manifestare a lui Dumnezeu, ci însăsi Ființa Lui. Iar dacă Dumnezeu este dragoste, aceasta înseamnă că Dragostea este pretudindeni unde ceva există. Suntem, ca să spunem asa, cufundați din cap până-n picioare în dragostea lui Dumnezeu, precum peștii în apă. Așa cum aceștia nu cunosc existența oceanului și al elementului acvatic, fără de care ar fi cu toții morți, tot așa, de cele mai multe ori, nu resimțim prezența dragostei lui Dumnezeu, tocmai pentru că ea este întot­deauna și pretutindeni prezentă, și face parte din însăși ființa noastră: „Oare nu știți că sun­teți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (I Cor. 3, 16).

Tot așa cum nu este decât un singur Dumnezeu care dă ființă și viață la tot ce exis­tă, în același fel, nu există decât o singură Dragoste. A-L iubi pe Dumnezeu, a ne iubi unii pe alții, a iubi toate făpturile și întreaga Creație, și a se iubi pe sine însuși, toate aceas- te forme de iubire sunt una și aceeași Dragoste, care unește pe om cu Dumnezeu, cu seme­nii lui și cu întreaga Creație, așa cum siste­mul sanguin unește toate părțile trupului: „Cei care trăiesc în profunzime creștinismul con­sideră că Hristos este capul iar creștinul o par­te a trupului lui Hristos. Cap și trup sunt o sin­gură viață, un singur sânge. (...) Același sânge, aceeași viață, ființeză în Hristos din ceruri și în creștinul de pe pământ” (Sora Emmanuelle, Nebunia dragostei).

Creștinii sunt uniți într-o singură ființă prin sângele și prin trupul lui Hristos, a că­rui jertfă pe cruce este forma supremă a dra­gostei: „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Iisus. Toți care ați fost botezați întru Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte băr­bătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sun­teți una în Hristos Iisus” (Gal. 3, 26-28).

Ființa noastră reală nu este persoana noas­tră muritoare iar adevărata noastră viață nu este existența lumească. Ființa noastră reală este Hristos – „nu mai trăiesc eu, ci Hristos tră­iește în mine” (Gal. 2, 20) – căci el ne dă via­ța veșnică și reface unitatea dintru început între om și Dumnezeu, și între Cer și pământ: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel dintâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrururile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzu­te (...). El este mai înainte de toate lucrurile și toate se țin prin El. (...) Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El și să îm­pace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât și ce este în ceruri, făcând pace, prin sânge­le Crucii Lui” (Col. 1, 15-20).

A urma o cale potrivnică lui Hristos, în­seamnă a urma o cale potrivnică dragostei, adevărului și vieții, calea dezbinării, minciu­nii și morții, care duce „în întunericul din afa­ră, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Mt 25, 30). Tot așa cum nu putem trăi fără a res­pira, a bea și a mânca, sufletul omenesc nu poate fi viu fără hrana pe care ne-o dă Hristos, al cărui sânge reface unitatea și legătura de dragoste între om și Dumnezeu, între Cer și pământ, între făptura muritoare și Ființa veș­nică: „Cine mănâncă trupul meu și bea sânge­le meu, râmâne în mine și eu în el. După cum Tatăl care este viu m-a trimis pe mine, și eu tră­iesc prin Tatăl, tot așa cine mă mănâncă pe mine, va trăi și el prin mine. Astfel este pâinea care s-a pogorât din cer (....). Cine mănâncă pâinea aceasta va fi pururi viu” (In, 6, 56-58).