Dumnezeu ne-a creat din Iubire, care este peste toate sco­purile. Răspunsul aproape una­nim la întrebarea „de ce îl iu­bești?” este: „nu știu exact, îl iubesc pentru că-l iubesc”. Dacă la om nu găsim un scop în iu­birea pentru celălalt, cu atât mai mult nu putem găsi vreunul la Dumnezeu, căci „ce scop mai poate avea perfecțiunea?”, în­treabă Părintele Ghelasie³. Sco­pul sau scopurile apar odată cu căderea din Rai, prin care bine­le și nebinele își fac apariția. În­tre aceste două scopuri se des­fășoară viața și lupta noastră de zi cu zi între bine și rău. Åži unul, și celălalt vor să se înmulțeas­că⁴. Ceea ce înainte de cădere omul avea în mod firesc (harul Sfântului Duh), ajunge acum să se transforme în scop: „Sco­pul vieții este dobândirea⁵ Sfân­tului Duh”, adică harul lui Dum­nezeu, Iubirea Lui. Consider că Părintele Sofronie avea perfec­tă dreptate când spunea că sta­rea firească a omului aceasta este: „Iubesc, deci exist”⁶. Omul este cu adevărat fericit nu atunci când areceva anume, ci atunci când iubește și este iubit (Dum­nezeu făcând, bineînțeles, par­te din ecuație: „Dumnezeu, eu și tu” sau „Dumnezeu și eu”). Întoarcerea la firesc este întoar­cerea la iubirea de Dumnezeu și de oameni. Nimeni să nu se amăgească gândind sau soco­tind că fără Dumnezeu își poa­te găsi împlinirea și fericirea. A trăi firesc este a trăi în Dumne­zeu. Celibatar sau căsătorit, atâ­ta timp cât omul trăiește în Dumnezeu, el este într-un fi­resc. Firescul vieții ți-l dă Dum­nezeu și relația ta cu El și nu un anumit statut civic: căsătorit sau necăsătorit. Fără Dumne­zeu se rămâne la omenesc.

Mântuitorul Însuși zice: „Cine nu se va naște din apă și din duh nu va intra în împără­ția Cerurilor”⁷. Intrarea în Rai pare a fi condiționată deci de această naștere din apă și din duh și nu de un anumit statut civic: căsătorit sau necăsăto­rit, cu copii sau fără copii. În Rai „nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri”⁸. Presupun, de asemenea, că atunci nici nu o să mai avem un serviciu de opt ore pe zi, nu o să mai mer­gem cu metroul și nici nu o să mai stăm la cozi la Carrefour. Åži atunci ce vom face? O veș­nicie fără tensiunea iubirii pre­supun că ar fi una foarte plic­tisitoare. „De iubire nu ne săturăm”, spune Părintele Stăniloae. „Ea ne dă mereu o nouă bucurie. Ea e nesfârșită și nesfârșit nouă în manifestă­rile ei. Faptul că există iubire e o dovadă că există o veșni­cie, o infinitate veșnic nouă. Iar faptul că iubirea nu este de­cât între persoane arată că per­soanele sunt pentru veșnicie și că există o comunitate in- terpersonală supremă de iubi­re din veșnicie în veșnicie”⁹. Orice efort de asceză și apro­piere de Dumnezeu nu este decât un pas mai aproape de firesc: „Precum nu poți săpa o grădină făcând un gest gene­ral, chiar dacă l-ai repeta me­reu, ci trebuie să te apuci să sapi bucată cu bucată și precum florile nu cresc în ea numai având bunăvoință”¹⁰, așa și în domeniul sufletesc, omul trebuie să se silească, să facă un minimum de efort dacă dorește să se bucure de Iubirea lui Dumnezeu într-un mod... firesc. Calitatea vie­ții se schimbă prin practicarea virtuților, spu­ne Sfântul Grigorie de Nyssa¹¹. Astfel, roadele lor sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credința”¹².