Dumnezeu ne-a creat din Iubire, care este peste toate sco­purile. Răspunsul aproape una­nim la întrebarea „de ce îl iu­beÅŸti?” este: „nu ÅŸtiu exact, îl iubesc pentru că-l iubesc”. Dacă la om nu găsim un scop în iu­birea pentru celălalt, cu atât mai mult nu putem găsi vreunul la Dumnezeu, căci „ce scop mai poate avea perfecÅ£iunea?”, în­treabă Părintele Ghelasie³. Sco­pul sau scopurile apar odată cu căderea din Rai, prin care bine­le ÅŸi nebinele îÅŸi fac apariÅ£ia. În­tre aceste două scopuri se des­făÅŸoară viaÅ£a ÅŸi lupta noastră de zi cu zi între bine ÅŸi rău. Åži unul, ÅŸi celălalt vor să se înmulÅ£eas­că⁴. Ceea ce înainte de cădere omul avea în mod firesc (harul Sfântului Duh), ajunge acum să se transforme în scop: „Sco­pul vieÅ£ii este dobândirea⁵ Sfân­tului Duh”, adică harul lui Dum­nezeu, Iubirea Lui. Consider că Părintele Sofronie avea perfec­tă dreptate când spunea că sta­rea firească a omului aceasta este: „Iubesc, deci exist”⁶. Omul este cu adevărat fericit nu atunci când areceva anume, ci atunci când iubeÅŸte ÅŸi este iubit (Dum­nezeu făcând, bineînÅ£eles, par­te din ecuaÅ£ie: „Dumnezeu, eu ÅŸi tu” sau „Dumnezeu ÅŸi eu”). Întoarcerea la firesc este întoar­cerea la iubirea de Dumnezeu ÅŸi de oameni. Nimeni să nu se amăgească gândind sau soco­tind că fără Dumnezeu îÅŸi poa­te găsi împlinirea ÅŸi fericirea. A trăi firesc este a trăi în Dumne­zeu. Celibatar sau căsătorit, atâ­ta timp cât omul trăieÅŸte în Dumnezeu, el este într-un fi­resc. Firescul vieÅ£ii Å£i-l dă Dum­nezeu ÅŸi relaÅ£ia ta cu El ÅŸi nu un anumit statut civic: căsătorit sau necăsătorit. Fără Dumne­zeu se rămâne la omenesc.

Mântuitorul ÎnsuÅŸi zice: „Cine nu se va naÅŸte din apă ÅŸi din duh nu va intra în împără­Å£ia Cerurilor”⁷. Intrarea în Rai pare a fi condiÅ£ionată deci de această naÅŸtere din apă ÅŸi din duh ÅŸi nu de un anumit statut civic: căsătorit sau necăsăto­rit, cu copii sau fără copii. În Rai „nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri”⁸. Presupun, de asemenea, că atunci nici nu o să mai avem un serviciu de opt ore pe zi, nu o să mai mer­gem cu metroul ÅŸi nici nu o să mai stăm la cozi la Carrefour. Åži atunci ce vom face? O veÅŸ­nicie fără tensiunea iubirii pre­supun că ar fi una foarte plic­tisitoare. „De iubire nu ne săturăm”, spune Părintele Stăniloae. „Ea ne dă mereu o nouă bucurie. Ea e nesfârÅŸită ÅŸi nesfârÅŸit nouă în manifestă­rile ei. Faptul că există iubire e o dovadă că există o veÅŸni­cie, o infinitate veÅŸnic nouă. Iar faptul că iubirea nu este de­cât între persoane arată că per­soanele sunt pentru veÅŸnicie ÅŸi că există o comunitate in- terpersonală supremă de iubi­re din veÅŸnicie în veÅŸnicie”⁹. Orice efort de asceză ÅŸi apro­piere de Dumnezeu nu este decât un pas mai aproape de firesc: „Precum nu poÅ£i săpa o grădină făcând un gest gene­ral, chiar dacă l-ai repeta me­reu, ci trebuie să te apuci să sapi bucată cu bucată ÅŸi precum florile nu cresc în ea numai având bunăvoinÅ£ă”¹⁰, aÅŸa ÅŸi în domeniul sufletesc, omul trebuie să se silească, să facă un minimum de efort dacă doreÅŸte să se bucure de Iubirea lui Dumnezeu într-un mod... firesc. Calitatea vie­Å£ii se schimbă prin practicarea virtuÅ£ilor, spu­ne Sfântul Grigorie de Nyssa¹¹. Astfel, roadele lor sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinÅ£a”¹².