Despărţiri minunate, care nu despart, ci care îm­bogăţesc si unesc mai mult. Ce urât ar fi fost ca Pământul să fi rămas netocmit şi gol, acoperit de întuneric peste abisuri. Ce era acela? Nimic. Şi Dumnezeu desparte, si desparte lumina de întuneric si face o separare si, dintr-odată, seara devine fru­moasă, dimineaţa devine frumoasă, noap­tea în sine are o speranţă, o nădejde că după aceea vine lumina, si vine lumina cu toată frumuseţea ei. Şi desparte Dumne­zeu norii de deasupra de apele de jos. Şi azi ne minunăm văzând norii trecând, în ce chipuri, în ce feluri, si acestea sunt de când a zis Dumnezeu să se despartă ape­le de sus de apele de jos. Şi apa înseamnă toată atmosfera, nu numai norii, că nu nu­mai la nori Se referă Dumnezeu acolo. Şi a despărţit Dumnezeu după aceea apele de uscat si au apărut uscatul cu toate fru­museţile lui si mările, cu toate ale lor. Şi a despărţit Dumnezeu mările si a zis mării: Să scoţi din tine vietăţi de toate feluri­le. Şi s-au despărţit din mare tot felul de vietăţi, ca si cum ar fi născut mările la cuvântul lui Dumnezeu. Şi a zis si pământu­lui să puiască, să scoată tot felul de anima­le, si au iesit. Şi a zis pământului să scoată atâta verdeaţă si frumuseţe, e o despărţi­re din pământ a acestei verdeţi. Şi ce fru­museţe au adus aceste despărţiri pe care le-a dat Dumnezeu! Dar, de fapt, nu sunt despărţiri, ci sunt înfrumuseţări! Asa cum un copil se naste, un bob de humă si mare lucru nu e, mai ales la început, când e em­brion. Dar, cu cât se despart lucrurile, cu atât degetele lui devin mai degete, cu atât părul devine păr, cu atât ochii lui devin tot mai frumosi, tot mai clari, ce frumos e omul care se desparte din amalgamul acela primar de celule si se face tot mai deplin, tot mai clar!

Tot ce desparte Dumnezeu desparte nu ca să despartă, ci ca să le facă tot mai frumoase si să le unească printr-o dragoste tot mai mare. A despărţit din bărbat pe femeie si a făcut-o pe Eva, si aceasta a făcut-o ca să fie iubirea dintre ei si mai mare. Şi ce mult a împodobit Dumnezeu lumea prin faptul că a despărţit si există asa, bărbat si femeie. Nu ni i-am putea închipui unii fără alţii, ce plictisitoare ar fi lumea numai cu unii, n-ar fi copii sau n-ar fi bătrâni. Toate au o frumuseţe si umplu de armonie lumea. Asa face Dumnezeu, desparte ca să împlinească, să desăvârşească, să uneas­că, să înveţe să se iubească cele despărţite. Pe când diavolul totdeauna a copiat si a făcut despărţire, dar ca să dezbine. Diabolos înseamnă a dezbina. El L-a imitat pe Dumnezeu, dar el vrea rupturi, el dezbină să omoare, să ucidă, dezbină ceea ce nu trebuie dezbinat. De aceea se străduieste să dezbine trupul de suflet, bărbatul de femeie, tot ce poate dezbina. Dezbină sufletul din toată rânduiala lui cea bună de constiinţă, să n-o asculte, să facă asa cum a făcut acesta. Aceste rupturi duse până la capăt sunt de netrecut, sunt îngrozitoare, sunt împotriva lui Dumnezeu.