Înainte de a face o exegeză duhovni­cească, trebuie să observăm că dimensiu­nea teologică a acestei întâmplări nu a fost cu adevărat percepută decât în Răsărit, unde este exprimată printr-un ritual – cel al În­doielii lui Iosif – care se sărbătorește în tim­pul Ceasurilor împărătești de la „Paramonia” de Crăciun și care este una dintre bogățiile ritului bizantin¹. Iconografia stă și ea mărturie: în icoana de Crăciun, Iosif este reprezentat în stânga jos, departe de scena centrală, cea a nașterii înseși, căci nu este tatăl real al Copilului-Dumnezeu, și stând pe gânduri: se îndoiește².

Să ne ocupăm mai întâi de aspectul bi­blic, înainte de a intra în conținutul teolo­gic. Doi evangheliști au vorbit despre co­pilăria lui Iisus Hristos: Matei și Luca. Luca este cel care a arătat tainele zămislirii, ale nașterii și ale copilăriei lui Hristos, pentru că a fost, după tradiție, apropiat de Maria, căreia i-a făcut portretul³. Fiind el însuși un om bine educat – ca și maestrul său, Sfântul Pavel –, se adresa mai degrabă unui public cultivat, vorbitor de greacă, proze­lit sau păgân, pe când Matei a scris o Evanghelie în ebraică⁴ și pentru evrei, după cum afirmă Părinții Bisericii. El este pre­ocupat mai ales de contextul ebraic, în sco­pul de a demonstra că rabbi Ieshouah din Nazareth este cu adevărat Mesia cel vestit de Proroci. În ceea ce privește originile și copilăria lui Iisus, el nu povestește decât ceea ce era legat de Israel. În această pri­vință pomenește Îndoiala lui Iosif imedi­at după genealogia lui Hristos⁵, cu care își începe Evanghelia, pentru a arăta că Iisus este cu adevărat fiul lui Avraam și al lui David, ceea ce Îi îndreptățește locul într-o genealogie „legală” (după Legea lui Moise), și că Israel și-a împlinit menirea, misiunea sa dumnezeiască, și anume ace­ea de a zămisli pe Mesia. După Îndoiala lui Iosif, va pomeni „ciclul lui Irod” (închi­narea Magilor, uciderea pruncilor nevino­vați si fuga în Egipt), intim legate de isto­ria evreiască.

Avem două izvoare pentru această isto­risire, unul canonic, Evanghelia după Matei, si celălalt apocrif, Proto-Evanghelia lui Iacov⁶, completată de remanierea latină a acesteia, Pseudo-Matei,care dau amândouă informa­ții prețioase. Aceste două evanghelii apocri­fe constituie un element esențial al Tradiției, căci sunt practic singura noastră sursă seri­oasă cu privire la istoria Mariei si a lui Iosif. Să vedem mai întâi ce ne învață ele.

Maria a intrat⁷ în Templul din Ierusa­lim la vârsta de 3 ani, după făgăduința fă­cută lui Dumnezeu de părinții săi, Ioachim si Ana, de a-I dărui copilul pe care-l vor primi de la El. Ea a rămas în Templu până la 12 ani (14 ani la Pseudo-Matei), netrăind decât pentru Dumnezeu, citind Scrip­tura si rugându-se, fiind „hrănită din mâna unui înger”. Devenind „femeie” (adică după ce a avut cele femeiesti), nu mai pu­tea să rămână în Templu (cf. nota 10). Preoții atunci s-au sfătuit pentru a sti ce să facă cu ea, iar marele preot a întrebat pe Dumnezeu în Sfânta Sfintelor si un înger i-a dat răspuns: să o „dea după”⁸ cel pe care avea să-l arate Dumnezeu. Deci au tras la sorți si Dumnezeu l-a arătat pe Iosif, care era în vârstă, văduv si avea co­pii (patru băieți si câteva fete, după Mt. 13, 55-56)⁹. Înțelesul duhovnicesc este foarte clar: această căsătorie formală [o „căsătorie albă”] era destinată să o apere pe „fecioara din Templul Domnului”, iar alegerea dumnezeiască s-a oprit asupra unui bătrân, pentru a nu rămâne nici o îndoială cu privire la relația dintre el si fată.

Să revenim acum la Evanghelie, care nu spune nimic din toate acestea, deoare­ce este centrată asupra lui Hristos. Matei trebuie completat de Luca. Cele două Evanghelii sunt în acord: ele spun că Ma­ria era logodită cu Iosif în Nazaretul Galileii (Mt. 1, 18b si Lc. 1, 26-27 [Buna Ves­tire]) si că Maria a aflat în pântece (Mt. 1, 18b si Lc. 2, 5), dar Sfântul Matei pre­cizează: „de la Duhul Sfânt, fără să fi fost ei înainte împreună”.

Iată deci tabloul istoric: Iosif a accep­tat să ia sub oblăduirea sa pe tânăra fecioa­ră Maria, au locuit în Nazaretul Galileii, însă nu încă în aceeasi casă¹⁰, iar Maria a rămas însărcinată. Pentru Iosif, acest lucru este o cumplită lovitură. Preoții Templului i-au cerut să o ia sub oblăduirea sa pe fe­cioară, iar el află că e însărcinată, nu se stie vinovat cu nimic, pentru că încă nu au lo­cuit împreună, iar Maria nu i-a spus nimic (de altfel, cum ar fi putut ea lămuri că aceas­ta venea de la Duhul Sfânt, o noțiune to­tal necunoscută si de neînțeles?). Legea lui Moise prevedea, în acest caz de adulter, o pedeapsă teribilă: uciderea cu pietre (Deut. 22, 23-24, confirmată de Evanghelie, la In. 8, 5)¹¹. Iosif se găseste deci dinaintea unei dileme de nerezolvat, căci aparențele sunt împotriva Mariei: îi impun să se îndoias­că de fecioria ei, de dreptatea si de cre- dinciosia ei. Însă Sfântul Matei precizează că Iosif „era un om drept” si că „nu voia să o vădească”, adică să o dea pe mâna opini­ei publice, care în general adoptă pe loc o atitudine radicală (lucru pe care îl putem constata de mai multe ori în Evanghelie, mai ales atunci când Cărturarii și Fariseii vor să osândească o femeie necredincioasă, pu­nând pe Iisus la încercare, la In. 8, 1-10). El se gândește, intră în sine, cu siguranță se roa­gă și sfârșește prin a „voi s-o lase în ascuns” (Mt. 1, 19).

Minunat Iosif care se arată vrednic de viitorul său Fiu „după Lege”: e în același timp drept și bun, drept pentru că nu vrea să ia de soție o logodnică ce a păcătuit (de două ori: adulter și minciună), și bun pentru că nu o osândește și îi deschide ușa iertării. Aici Îl întruchipează pe Hristos. Este prin excelență un „drept”, așa cum a fost strămoșul său, patriarhul Iosif în Egipt, când a fost învinuit pe nedrept și a trebuit să sufere pentru dreptatea sa (cu 1650 de ani înaintea lui - Fac. 39)¹².

Apoi adoarme, înainte de a face ce și-a pus în gând. În somnul său, Dumnezeu îi dă răspuns tuturor întrebărilor pe care și le pune, căci încercarea tragică în care se găsește îi va arăta dreptatea. Un înger al Domnului (probabil Gavriil) i se arată și îi spune să lase deoparte orice teamă, „căci pruncul pe care l-a zămislit Maria este de la Duhul Sfânt” [adică de la Dumnezeu]. Åži îngerul îl numește: „Iosif, fiul lui David”, pentru a arăta lim­pede că, prin însăși genealogia sa „după lege” (după Legea lui Moise, deci prin oameni), pe care Sfântul Matei tocmai a descris-o în paragraful anterior, copilul ce avea să vină era cu adevărat „Fiul lui David”, acesta fiind unul dintre principalele criterii de recu­noaștere a lui Mesia. Îngerul dă o altă lă­murire: „nu te teme să iei la tine pe Maria, femeia ta”. Maria nu mai e desemnată ca logodnică, ci ca soție. Ne aflăm deci pe de­plin în cadrul normal al Legii lui Moise (dacă Maria ar fi trăit toate acestea singu­ră, în afara cadrului legal al căsătoriei, nici un evreu nu ar fi putut crede că acestea vin de la Dumnezeu).

Apoi îngerul îi face această sublimă dez­văluire: „va naște prunc și îi vei pune nu­mele Iisus: El va mântui pe poporul Său din păcatele sale” [Iisusînseamnă „mântu­itor”]. Paternitatea după lege a lui Iosif este afirmată limpede: totul se face deci după legea lui Moise. Evanghelistul își urmează demonstrația citând cea mai faimoasă prorocie din Vechiul Testament, cea a lui Emanuel,făcută de Isaia cu 740 ani mai înainte: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște prunc, și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește Cu noi este Dumnezeu”(Is. 7, 14 și 8, 10b). Avem aici, la începutul Evangheliei care se adresează evreilor, toate criteriile principale care le îngăduiau acestora să recunoască în fiul fe­cioarei Maria pe Mesia, pe Hristos.

Iosif se trezește și „face ce îi poruncise îngerul: ia pe soția sa la sine”. Iosif se îndo- ise, însă îndoiala sa era cinstită și sinceră. Dumnezeu a răspuns pe dată pentru a o ri­sipi. Iosif nu a căutat să știe mai multe: a as­cultat fără a înțelege, așa cum făcuse Maria însăși în clipa Bunei Vestiri¹³ și cum fac în­gerii. Este o mare lecție duhovnicească pen­tru toți creștinii: îndoiala este legitimă când este cinstită și sinceră; Dumnezeu răspun­de întotdeauna și pe dată. Dar dacă umblăm cu ocolișuri, Dumnezeu nu răspunde.

Sfântul Matei încheie întâmplarea cu o dezvăluire importantă: „Însă Iosif nu a cu­noscut-o până ce a născut pe fiul ei¹⁴ căru­ia i-a pus numele Iisus”. Aceasta este o com­pletare la dezvăluirea care tocmai a fost făcută: Iosif nu a avut niciodată nici o legă­tură trupească cu Maria, care a rămas fecioară¹⁵. Nu a fost nici un amestec bărbă­tesc în zămislirea și nașterea lui Iisus Hristos: El este fără de tată pământesc. Tatăl Său este ceresc, iar maica Sa este pământească, omenească: El este Dumnezeu și Om.

Această Evanghelie, care este dezvălu­irea unei „taine”, este de căpătâi pentru vi­itor, căci arată cu tărie fecioria Mariei, Maica Domnului, condiție sine qua nona celor două firi ale lui Hristos. Ea ne mai în­vață și că dreptatea celor Drepți se arată în încercări.

Slavă în veci Sfântului Iosif celui Drept, care a fost un lucrător al Întrupării Cuvântului: este un uriaș duhovnicesc și cinstea omenirii bărbătești. Într-un anumit sens, el Îl întruchipează pe Fiul său „după lege”, începând restaurarea lui Adam.

Pr. Noel TANAZACQ, Paris

Note:

1. Paramoniaeste ajunul unei mari sărbători, care durează până la priveghere, dar fără aceasta (priveghere care se unește cu Liturghia din timpul nopții). În catedrale se slujesc atunci, ca si în mănăstiri, Ceasurile cele mari, numite si „împărătesti” (Ceasul întâi, al treilea, al saselea, al nouălea si Vecernia), cu mare solemnitate. Fiecare din­tre Ceasuri cuprinde stihiri idiomelecare se referă la sărbătoare. Cele de Crăciun au fost scrise de Sfântul Sofronie de la Ierusalim, unul dintre cei mai mari imnografi ai Bisericii de Răsărit (+ 638). Ultima stihire de la fie­care Ceas este un dialog între Iosif si Maria, inspirat din Proto-Evanghelia lui Iacov, foar­te realist, în care se percepe toată durerea lui Iosif. La Ceasul întâi, se citeste Evanghelia Îndoielii lui Iosif (pe când „Genealogia” se citeste în duminica dinainte de Crăciun, adă­ugând si îndoiala lui Iosif). În Apus, în ritul roman, Îndoiala lui Iosif se citeste în timpul „Privegherii de Crăciun” (înainte de Utrenie). Când s-a restaurat ritul galilor în Ortodoxie, începând cu 1945, restauratorii au avut gri­jă să împrumute din ritul oriental Îndoiala lui Iosif, grupând stihirile idiomele ale Sfântului Sofronie într-o singură slujbă, nu­mită a Îndoielii lui Iosif, în duminica dinain­te de Crăciun, lucru plin de frumusețe si de virtuți pedagogice (un bărbat si o femeie in­terpretează pe rând pe Iosif si pe Maria, răspunzându-si unul altuia).
2. Trebuie să reamintim că icoana este un chip transfigurat al lumii, în care spațiul si timpul sunt abolite: în icoana de Crăciun se văd în acelasi timp Copilul Iisus care tocmai S-a născut si maica Sa culcată, femeile care spa­lă copilul, pentru a arăta că e cu adevărat om, Iosif în îndoiala sa si Magii călătorind. Pavel Evdokimov face o descriere foarte frumoa­să a acestei icoane în L'Art de l'icone, Desclee de Brouwer, 1972, p. 225-238. Trad. rom Arta icoanei. O teologie a frumuseții, Bucuresti, Editura Meridiane, 1993.
3. De aceea, Sfântul Luca este considerat de tradiția crestină ca fiind primul iconograf. Este evident că, dacă a pictat „portretul” Mariei si dacă a relatat evenimentele din copilăria lui Hristos, înseamnă că a fost apropiat de ea, căci aceste revelații nu pu­teau fi făcute decât de ea. El era doctor în Antiohia, de limbă si cultură grecească, pro­babil de origine păgână (dar nu se stie cu certitudine) si a fost multă vreme tovară- sul Sfântului Pavel.
4. Mai ales după Sfântul Irineu (secolul al II-lea). Acest lucru este confirmat în secolul al IV-lea de către istoricul Eusebiu din Cezareea. De fapt, „Evanghelia evreilor” a fost cu siguranță scrisă în aramaică (limbă apropiată de siriaca de astăzi), pentru ca evreii, care vorbeau aramaică, să poată înțe­lege (cu excepția remarcabilă a rugăciunii Tatăl Nostru, pentru că rugăciunile erau me­reu spuse în ebraică).
5. A se vedea comentariul acesteia în Apostolia nr. 69 din decembrie 2013, p. 8-14.
6. Proto-Evanghelia lui Iacov este atestată pentru prima dată de Origen (+253), însă elemente identice se găsesc la Clement al Alexandriei si la Sfântul Iustin Filosoful (+ în jurul anului 165): ea poate fi deci datată la mijlocul secolului al II-lea. Principalele sale manuscrise sunt în greacă. Autorul spune despre sine că este Iacov din Ierusalim, un frate vitreg al lui Hristos (viitorul episcop de Ierusalim). După B. Altaner (Precis de patrologie),era folosită pentru lecturile liturgice din biserici cu ocazia sărbătorilor mariale. Pseudo-Mateieste o remaniere latină a acesteia, probabil din secolele IV-V, a cărei sursă era siriacă si anterioară anului 400. Prima parte corespunde aproximativ cu Proto-Evanghelia lui Iacov: este de mai mică valoare, dar aduce totusi câteva adăugiri
7. interesante. O ediție științifică a celor două scrieri a fost întocmită de către E. Amman (Le protevangile de Jacques et ses remaniements latins,Letouzey, 1910). În numeroase biserici din Răsărit, și mai ales în Grecia, ciclul vieții Mariei este pictat în fresce: izvorul este Proto-Evanghelia lui Iacov.
8. Acest eveniment este sărbătorit la 21 noiem­brie. Este într-adevăr vorba despre Intrarea Fecioarei în Biserică, și nu de „Înfățișarea” ei, cum se găsește în numeroase cărți litur­gice, atât în Apus, cât și în Răsărit. „Înfățișarea la Templu” de care vorbește Dumnezeu lui Moise privea pe nou-născuți și numai pe cei de parte bărbătească, pe „primii născuți de parte bărbătească” (Ieș. 13, 13). Părinții veneau „să-i închine” Domnului la Templu, apoi dădeau o anumită sumă de bani pen­tru a-i lua înapoi (îi „răscumpărau”). Maria, însă, a intrat cu totul în Templu la 3 ani: pă­rinții ei au dăruit-o cu adevărat Domnului.
9. În Israel, ca în toată societatea greco-romană, o femeie nu avea statut juridic: ea trecea de la tutela tatălui său la cea a soțului său, iar dacă era văduvă, la cea a fiului celui mai mare. Nu exista altă soluție pentru Fecioara din Templu decât să se „căsătorească”, fie că această căsătorie era consumată (printr-o unire trupească) sau nu (căsătorie simboli­că). Viziunea scolastică a Sfântului Iosif, care vrea să facă din el un om „cast”, adică fără viață afectivă și sexuală, este cu totul străină Tradiției și realității biblice. Când statuile apusene din mileniul al doilea îl re­prezintă cu un crin alb în mână, acest lucru nu înseamnă că era el însuși feciorelnic, ci că a fost păstrătorul fecioriei Mariei. De al­tfel, în cele două evanghelii apocrife, Iosif mai întâi respinge cinstea care i se face, pentru că se teme să nu fie „vrednic de râs” (Proto-Iacov): se teme de bârfe! Aceasta tocmai pentru că era în vârstă, văduv și tată („frații și surorile lui Iisus” despre care vor­bește Evanghelia), încât nu putea exista nici un risc de unire trupească. Dacă Maria ar fi fost căsătorită cu un bărbat tânăr, văduv sau nu, niciodată omenirea nu ar fi putut crede în fecioria Mariei când aceasta avea să ră­mână însărcinată. Duhul Sfânt, alegându-l pe Iosif, a vrut să prevină orice tăgadă și să risipească orice îndoială cu privire la fecio­ria Maicii lui Dumnezeu. Fie binecuvântat în vecii vecilor!
10. După Mt. 13, 55-56, Iisus avea 4 frați vitre­gi (Iacov, Iosif, Simon și Iuda) și surori vi­trege, ale căror nume nu le cunoaștem (dar la v. 56, evreii din Nazareth spun: „și surori­le lui nu sunt oare toate la noi?”). Este inte­resant de observat că Iisus, în copilăria și ti­nerețea Sa, a trăit cu părinți „după lege” [până la moartea lui Iosif, care s-a petrecut cu mult timp înainte ca Hristos să-Åži înceapă misiu­nea] și în mijlocul unei frății: ca atare, El a făcut experiența omenirii în realitatea ei vie, familială și socială. Iar după moartea lui Iosif, șeful familiei a devenit Iacov, fiul cel mai mare al lui Iosif, viitorul episcop al Ierusalimului.
11. Lucrurile nu sunt mereu ușor de înțeles, căci în evangheliile apocrife este o lacună din punct de vedere cronologic: preoții se îngri­jorează de prezența Mariei în Templu în ju­rul vârstei de 12 ani (din cauza sângelui fe­meiesc, fiindcă pierderea de sânge – simbol al pierderii Duhului, consecință a păcatului și a osândei Evei – este considerată de Lege ca o necurăție: Lev 15, 19-32). Ea va fi deci încredințată oblăduirii lui Iosif, ca „logod­nică”, și în casa acestuia [la Nazaret, pome­nită doar în Evanghelie]. Însă nu va fi „căsă­torită” cu Iosif decât mult mai târziu, la 16 ani (după Proto-Iacov). Între momentul în care adolescenta era „dată după” bărbat și momentul în care acesta putea să „consu­me” unirea treceau câțiva ani. Aceste obice­iuri au existat în Apus (sub merovingieni sau în familiile regale) și mai există și astăzi în Răsărit, în țările musulmane, de pildă în Iran. Iosif era tâmplar [lucru confirmat de Mt. 13, 55] și lucrător ambulant. O instalează deci pe Maria în casa sa, apoi pleacă să lucreze pe șantierele sale. Când se întoarce de la lu­cru (de la Capernaum, după Pseudo-Matei), descoperă că Maria este însărcinată. Este uluit și pradă unei mari suferințe. Dialogul său cu Maria este anevoios, căci, lucru de mirare, aceasta nu-i vădește ceea ce îi spuse­se arhanghelul Gavriil chiar în acea casă la Buna Vestire [aceasta este limita textelor „apocrife”: lucrurile dumnezeiești sunt vă­zute dintr-un unghi omenesc, în timp ce în Evanghelie lucrurile pământești sunt văzu­te dintr-un unghi dumnezeiesc], însă spune spre apărarea ei aceeași frază evanghelică pe care o rostise dinaintea lui Gavriil: „eu nu știu de bărbat”. După aceea lui Iosif și Mariei li se face de către preoți un fel de judecată: sunt puși să bea „apa încercării” și amândoi rămân curați.
12. Deuteronomul este limpede și cumplit: „De va fi vreo fată tânără, logodită cu un bărbat și cineva o va întâlni în cetate și se va culca cu dânsa, să-i duceți pe amândoi la poarta cetății aceleia și să-i omorâți cu pietre” (Deut. 22, 23-24).
13. Se mai poate nota că, la fel ca strămoșul său patriarhal, Iosif va avea vise (cu prile­jul îndoielii sale, și iarăși cu prilejul fugii în Egipt, de trei ori: Mt. 2, 13,19 și 22), adică o relație intimă cu cele de sus, cu lu­mea îngerească.
14. La Buna Vestire, Maria nu s-a îndoit, nici nu a cerut explicații („de ce?”): a întrebat numai „cum?” („Cum va fi aceasta, de vre­me ce nu știu de bărbat?” – Lc. 1, 34), ceea ce era drept după lege. Maria și Iosif, spre deosebire de Eva și de Adam, ascultă de Dumnezeu fără să înțeleagă, pentru că au deplină încredere în El, adică pentru că Îl iubesc.
15. Aceasta nu înseamnă nicidecum că ar fi avut legături trupești după nașterea lui Iisus, după cum cred anumiți protestanți, însă era im­portant, în acest moment al istorisirii evan­ghelice, să se afirme categoric că Iosif și Maria nu au avut nici o legătură trupească în tim­pul cât Maria a purtat în pânteceși până la nașterea lui Hristos. Trebuie chiar să preci­zăm că nu au avut nici o relație afectivă sau sentimentală, căci Maria este în întregime dedicată lui Dumnezeu, fără părtășie, fecioa­ră din iubire numai pentru Dumnezeu. „Maria” înseamnă „iubitoarea de lumină”: ea iubește numai pe Dumnezeu, din toată ființa ei. Nu este nici o umbră de iubire ome­nească între ea și Iosif. Iosif a fost numai un oblăduitor „legal” și adoptiv. Pseudo-icoana zisă a sfintei familii, în care sunt reprezen­tați Iosif și Maria dându-și mâna cu tandre­țe și cu copilul Iisus între ei, este o greșeală teologică, o erezie.
16. Fecioria Mariei nu este numai trupească și exterioară: ea este, de asemenea (și mai ales), o feciorie lăuntrică, psihică și duhovniceas­că. Este o feciorie deplină, care nu este cen­trată asupra ei înseși, ci asupra lui Dumnezeu. Este o feciorie „pentru” Dumnezeu, pentru Mirele ceresc. Maria plinește ceea ce Eva nu a voit să facă. Închizându-și cu totul auzul ini­mii la cuvintele mincinoase ale șarpelui din vechime, în care se ascundea Satana, ea nu a ascultat decât pe Dumnezeu și nu a primit decât sămânța Duhului Sfânt (după învățătu­ra lui Hristos, cuvântuleste o sămânță).