ÃŽndoiala lui Iosif (Mt. 1, 18-25)

Înainte de a face o exegeză duhovni­cească, trebuie să observăm că dimensiu­nea teologică a acestei întâmplări nu a fost cu adevărat percepută decât în Răsărit, unde este exprimată printr-un ritual – cel al În­doielii lui Iosif – care se sărbătoreÅŸte în tim­pul Ceasurilor împărăteÅŸti de la „Paramonia” de Crăciun ÅŸi care este una dintre bogăÅ£iile ritului bizantin¹. Iconografia stă ÅŸi ea mărturie: în icoana de Crăciun, Iosif este reprezentat în stânga jos, departe de scena centrală, cea a naÅŸterii înseÅŸi, căci nu este tatăl real al Copilului-Dumnezeu, ÅŸi stând pe gânduri: se îndoieÅŸte².

Să ne ocupăm mai întâi de aspectul bi­blic, înainte de a intra în conÅ£inutul teolo­gic. Doi evangheliÅŸti au vorbit despre co­pilăria lui Iisus Hristos: Matei ÅŸi Luca. Luca este cel care a arătat tainele zămislirii, ale naÅŸterii ÅŸi ale copilăriei lui Hristos, pentru că a fost, după tradiÅ£ie, apropiat de Maria, căreia i-a făcut portretul³. Fiind el însuÅŸi un om bine educat – ca ÅŸi maestrul său, Sfântul Pavel –, se adresa mai degrabă unui public cultivat, vorbitor de greacă, proze­lit sau păgân, pe când Matei a scris o Evanghelie în ebraică⁴ ÅŸi pentru evrei, după cum afirmă PărinÅ£ii Bisericii. El este pre­ocupat mai ales de contextul ebraic, în sco­pul de a demonstra că rabbi Ieshouah din Nazareth este cu adevărat Mesia cel vestit de Proroci. În ceea ce priveÅŸte originile ÅŸi copilăria lui Iisus, el nu povesteÅŸte decât ceea ce era legat de Israel. În această pri­vinÅ£ă pomeneÅŸte Îndoiala lui Iosif imedi­at după genealogia lui Hristos⁵, cu care îÅŸi începe Evanghelia, pentru a arăta că Iisus este cu adevărat fiul lui Avraam ÅŸi al lui David, ceea ce Îi îndreptăÅ£eÅŸte locul într-o genealogie „legală” (după Legea lui Moise), ÅŸi că Israel ÅŸi-a împlinit menirea, misiunea sa dumnezeiască, ÅŸi anume ace­ea de a zămisli pe Mesia. După Îndoiala lui Iosif, va pomeni „ciclul lui Irod” (închi­narea Magilor, uciderea pruncilor nevino­vaÅ£i si fuga în Egipt), intim legate de isto­ria evreiască.

Avem două izvoare pentru această isto­risire, unul canonic, Evanghelia după Matei, si celălalt apocrif, Proto-Evanghelia lui Iacov⁶, completată de remanierea latină a acesteia, Pseudo-Matei,care dau amândouă informa­Å£ii preÅ£ioase. Aceste două evanghelii apocri­fe constituie un element esenÅ£ial al TradiÅ£iei, căci sunt practic singura noastră sursă seri­oasă cu privire la istoria Mariei si a lui Iosif. Să vedem mai întâi ce ne învaÅ£ă ele.

Maria a intrat⁷ în Templul din Ierusa­lim la vârsta de 3 ani, după făgăduinÅ£a fă­cută lui Dumnezeu de părinÅ£ii săi, Ioachim si Ana, de a-I dărui copilul pe care-l vor primi de la El. Ea a rămas în Templu până la 12 ani (14 ani la Pseudo-Matei), netrăind decât pentru Dumnezeu, citind Scrip­tura si rugându-se, fiind „hrănită din mâna unui înger”. Devenind „femeie” (adică după ce a avut cele femeiesti), nu mai pu­tea să rămână în Templu (cf. nota 10). PreoÅ£ii atunci s-au sfătuit pentru a sti ce să facă cu ea, iar marele preot a întrebat pe Dumnezeu în Sfânta Sfintelor si un înger i-a dat răspuns: să o „dea după”⁸ cel pe care avea să-l arate Dumnezeu. Deci au tras la sorÅ£i si Dumnezeu l-a arătat pe Iosif, care era în vârstă, văduv si avea co­pii (patru băieÅ£i si câteva fete, după Mt. 13, 55-56)⁹. ÎnÅ£elesul duhovnicesc este foarte clar: această căsătorie formală [o „căsătorie albă”] era destinată să o apere pe „fecioara din Templul Domnului”, iar alegerea dumnezeiască s-a oprit asupra unui bătrân, pentru a nu rămâne nici o îndoială cu privire la relaÅ£ia dintre el si fată.

Să revenim acum la Evanghelie, care nu spune nimic din toate acestea, deoare­ce este centrată asupra lui Hristos. Matei trebuie completat de Luca. Cele două Evanghelii sunt în acord: ele spun că Ma­ria era logodită cu Iosif în Nazaretul Galileii (Mt. 1, 18b si Lc. 1, 26-27 [Buna Ves­tire]) si că Maria a aflat în pântece (Mt. 1, 18b si Lc. 2, 5), dar Sfântul Matei pre­cizează: „de la Duhul Sfânt, fără să fi fost ei înainte împreună”.

Iată deci tabloul istoric: Iosif a accep­tat să ia sub oblăduirea sa pe tânăra fecioa­ră Maria, au locuit în Nazaretul Galileii, însă nu încă în aceeasi casă¹⁰, iar Maria a rămas însărcinată. Pentru Iosif, acest lucru este o cumplită lovitură. PreoÅ£ii Templului i-au cerut să o ia sub oblăduirea sa pe fe­cioară, iar el află că e însărcinată, nu se stie vinovat cu nimic, pentru că încă nu au lo­cuit împreună, iar Maria nu i-a spus nimic (de altfel, cum ar fi putut ea lămuri că aceas­ta venea de la Duhul Sfânt, o noÅ£iune to­tal necunoscută si de neînÅ£eles?). Legea lui Moise prevedea, în acest caz de adulter, o pedeapsă teribilă: uciderea cu pietre (Deut. 22, 23-24, confirmată de Evanghelie, la In. 8, 5)¹¹. Iosif se găseste deci dinaintea unei dileme de nerezolvat, căci aparenÅ£ele sunt împotriva Mariei: îi impun să se îndoias­că de fecioria ei, de dreptatea si de cre- dinciosia ei. Însă Sfântul Matei precizează că Iosif „era un om drept” si că „nu voia să o vădească”, adică să o dea pe mâna opini­ei publice, care în general adoptă pe loc o atitudine radicală (lucru pe care îl putem constata de mai multe ori în Evanghelie, mai ales atunci când Cărturarii ÅŸi Fariseii vor să osândească o femeie necredincioasă, pu­nând pe Iisus la încercare, la In. 8, 1-10). El se gândeÅŸte, intră în sine, cu siguranÅ£ă se roa­gă ÅŸi sfârÅŸeÅŸte prin a „voi s-o lase în ascuns” (Mt. 1, 19).

Minunat Iosif care se arată vrednic de viitorul său Fiu „după Lege”: e în acelaÅŸi timp drept ÅŸi bun, drept pentru că nu vrea să ia de soÅ£ie o logodnică ce a păcătuit (de două ori: adulter ÅŸi minciună), ÅŸi bun pentru că nu o osândeÅŸte ÅŸi îi deschide uÅŸa iertării. Aici Îl întruchipează pe Hristos. Este prin excelenÅ£ă un „drept”, aÅŸa cum a fost strămoÅŸul său, patriarhul Iosif în Egipt, când a fost învinuit pe nedrept ÅŸi a trebuit să sufere pentru dreptatea sa (cu 1650 de ani înaintea lui - Fac. 39)¹².

Apoi adoarme, înainte de a face ce ÅŸi-a pus în gând. În somnul său, Dumnezeu îi dă răspuns tuturor întrebărilor pe care ÅŸi le pune, căci încercarea tragică în care se găseÅŸte îi va arăta dreptatea. Un înger al Domnului (probabil Gavriil) i se arată ÅŸi îi spune să lase deoparte orice teamă, „căci pruncul pe care l-a zămislit Maria este de la Duhul Sfânt” [adică de la Dumnezeu]. Åži îngerul îl numeÅŸte: „Iosif, fiul lui David”, pentru a arăta lim­pede că, prin însăÅŸi genealogia sa „după lege” (după Legea lui Moise, deci prin oameni), pe care Sfântul Matei tocmai a descris-o în paragraful anterior, copilul ce avea să vină era cu adevărat „Fiul lui David”, acesta fiind unul dintre principalele criterii de recu­noaÅŸtere a lui Mesia. Îngerul dă o altă lă­murire: „nu te teme să iei la tine pe Maria, femeia ta”. Maria nu mai e desemnată ca logodnică, ci ca soÅ£ie. Ne aflăm deci pe de­plin în cadrul normal al Legii lui Moise (dacă Maria ar fi trăit toate acestea singu­ră, în afara cadrului legal al căsătoriei, nici un evreu nu ar fi putut crede că acestea vin de la Dumnezeu).

Apoi îngerul îi face această sublimă dez­văluire: „va naÅŸte prunc ÅŸi îi vei pune nu­mele Iisus: El va mântui pe poporul Său din păcatele sale” [Iisusînseamnă „mântu­itor”]. Paternitatea după lege a lui Iosif este afirmată limpede: totul se face deci după legea lui Moise. Evanghelistul îÅŸi urmează demonstraÅ£ia citând cea mai faimoasă prorocie din Vechiul Testament, cea a lui Emanuel,făcută de Isaia cu 740 ani mai înainte: „Iată, Fecioara va lua în pântece ÅŸi va naÅŸte prunc, ÅŸi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieÅŸte Cu noi este Dumnezeu”(Is. 7, 14 ÅŸi 8, 10b). Avem aici, la începutul Evangheliei care se adresează evreilor, toate criteriile principale care le îngăduiau acestora să recunoască în fiul fe­cioarei Maria pe Mesia, pe Hristos.

Iosif se trezeÅŸte ÅŸi „face ce îi poruncise îngerul: ia pe soÅ£ia sa la sine”. Iosif se îndo- ise, însă îndoiala sa era cinstită ÅŸi sinceră. Dumnezeu a răspuns pe dată pentru a o ri­sipi. Iosif nu a căutat să ÅŸtie mai multe: a as­cultat fără a înÅ£elege, aÅŸa cum făcuse Maria însăÅŸi în clipa Bunei Vestiri¹³ ÅŸi cum fac în­gerii. Este o mare lecÅ£ie duhovnicească pen­tru toÅ£i creÅŸtinii: îndoiala este legitimă când este cinstită ÅŸi sinceră; Dumnezeu răspun­de întotdeauna ÅŸi pe dată. Dar dacă umblăm cu ocoliÅŸuri, Dumnezeu nu răspunde.

Sfântul Matei încheie întâmplarea cu o dezvăluire importantă: „Însă Iosif nu a cu­noscut-o până ce a născut pe fiul ei¹⁴ căru­ia i-a pus numele Iisus”. Aceasta este o com­pletare la dezvăluirea care tocmai a fost făcută: Iosif nu a avut niciodată nici o legă­tură trupească cu Maria, care a rămas fecioară¹⁵. Nu a fost nici un amestec bărbă­tesc în zămislirea ÅŸi naÅŸterea lui Iisus Hristos: El este fără de tată pământesc. Tatăl Său este ceresc, iar maica Sa este pământească, omenească: El este Dumnezeu ÅŸi Om.

Această Evanghelie, care este dezvălu­irea unei „taine”, este de căpătâi pentru vi­itor, căci arată cu tărie fecioria Mariei, Maica Domnului, condiÅ£ie sine qua nona celor două firi ale lui Hristos. Ea ne mai în­vaÅ£ă ÅŸi că dreptatea celor DrepÅ£i se arată în încercări.

Slavă în veci Sfântului Iosif celui Drept, care a fost un lucrător al Întrupării Cuvântului: este un uriaÅŸ duhovnicesc ÅŸi cinstea omenirii bărbăteÅŸti. Într-un anumit sens, el Îl întruchipează pe Fiul său „după lege”, începând restaurarea lui Adam.

Pr. Noel TANAZACQ, Paris

Note:

1. Paramoniaeste ajunul unei mari sărbători, care durează până la priveghere, dar fără aceasta (priveghere care se uneÅŸte cu Liturghia din timpul nopÅ£ii). În catedrale se slujesc atunci, ca si în mănăstiri, Ceasurile cele mari, numite si „împărătesti” (Ceasul întâi, al treilea, al saselea, al nouălea si Vecernia), cu mare solemnitate. Fiecare din­tre Ceasuri cuprinde stihiri idiomelecare se referă la sărbătoare. Cele de Crăciun au fost scrise de Sfântul Sofronie de la Ierusalim, unul dintre cei mai mari imnografi ai Bisericii de Răsărit (+ 638). Ultima stihire de la fie­care Ceas este un dialog între Iosif si Maria, inspirat din Proto-Evanghelia lui Iacov, foar­te realist, în care se percepe toată durerea lui Iosif. La Ceasul întâi, se citeste Evanghelia Îndoielii lui Iosif (pe când „Genealogia” se citeste în duminica dinainte de Crăciun, adă­ugând si îndoiala lui Iosif). În Apus, în ritul roman, Îndoiala lui Iosif se citeste în timpul „Privegherii de Crăciun” (înainte de Utrenie). Când s-a restaurat ritul galilor în Ortodoxie, începând cu 1945, restauratorii au avut gri­jă să împrumute din ritul oriental Îndoiala lui Iosif, grupând stihirile idiomele ale Sfântului Sofronie într-o singură slujbă, nu­mită a Îndoielii lui Iosif, în duminica dinain­te de Crăciun, lucru plin de frumuseÅ£e si de virtuÅ£i pedagogice (un bărbat si o femeie in­terpretează pe rând pe Iosif si pe Maria, răspunzându-si unul altuia).
2. Trebuie să reamintim că icoana este un chip transfigurat al lumii, în care spaÅ£iul si timpul sunt abolite: în icoana de Crăciun se văd în acelasi timp Copilul Iisus care tocmai S-a născut si maica Sa culcată, femeile care spa­lă copilul, pentru a arăta că e cu adevărat om, Iosif în îndoiala sa si Magii călătorind. Pavel Evdokimov face o descriere foarte frumoa­să a acestei icoane în L'Art de l'icone, Desclee de Brouwer, 1972, p. 225-238. Trad. rom Arta icoanei. O teologie a frumuseÅ£ii, Bucuresti, Editura Meridiane, 1993.
3. De aceea, Sfântul Luca este considerat de tradiÅ£ia crestină ca fiind primul iconograf. Este evident că, dacă a pictat „portretul” Mariei si dacă a relatat evenimentele din copilăria lui Hristos, înseamnă că a fost apropiat de ea, căci aceste revelaÅ£ii nu pu­teau fi făcute decât de ea. El era doctor în Antiohia, de limbă si cultură grecească, pro­babil de origine păgână (dar nu se stie cu certitudine) si a fost multă vreme tovară- sul Sfântului Pavel.
4. Mai ales după Sfântul Irineu (secolul al II-lea). Acest lucru este confirmat în secolul al IV-lea de către istoricul Eusebiu din Cezareea. De fapt, „Evanghelia evreilor” a fost cu siguranÅ£ă scrisă în aramaică (limbă apropiată de siriaca de astăzi), pentru ca evreii, care vorbeau aramaică, să poată înÅ£e­lege (cu excepÅ£ia remarcabilă a rugăciunii Tatăl Nostru, pentru că rugăciunile erau me­reu spuse în ebraică).
5. A se vedea comentariul acesteia în Apostolia nr. 69 din decembrie 2013, p. 8-14.
6. Proto-Evanghelia lui Iacov este atestată pentru prima dată de Origen (+253), însă elemente identice se găsesc la Clement al Alexandriei si la Sfântul Iustin Filosoful (+ în jurul anului 165): ea poate fi deci datată la mijlocul secolului al II-lea. Principalele sale manuscrise sunt în greacă. Autorul spune despre sine că este Iacov din Ierusalim, un frate vitreg al lui Hristos (viitorul episcop de Ierusalim). După B. Altaner (Precis de patrologie),era folosită pentru lecturile liturgice din biserici cu ocazia sărbătorilor mariale. Pseudo-Mateieste o remaniere latină a acesteia, probabil din secolele IV-V, a cărei sursă era siriacă si anterioară anului 400. Prima parte corespunde aproximativ cu Proto-Evanghelia lui Iacov: este de mai mică valoare, dar aduce totusi câteva adăugiri
7. interesante. O ediÅ£ie ÅŸtiinÅ£ifică a celor două scrieri a fost întocmită de către E. Amman (Le protevangile de Jacques et ses remaniements latins,Letouzey, 1910). În numeroase biserici din Răsărit, ÅŸi mai ales în Grecia, ciclul vieÅ£ii Mariei este pictat în fresce: izvorul este Proto-Evanghelia lui Iacov.
8. Acest eveniment este sărbătorit la 21 noiem­brie. Este într-adevăr vorba despre Intrarea Fecioarei în Biserică, ÅŸi nu de „ÎnfăÅ£iÅŸarea” ei, cum se găseÅŸte în numeroase cărÅ£i litur­gice, atât în Apus, cât ÅŸi în Răsărit. „ÎnfăÅ£iÅŸarea la Templu” de care vorbeÅŸte Dumnezeu lui Moise privea pe nou-născuÅ£i ÅŸi numai pe cei de parte bărbătească, pe „primii născuÅ£i de parte bărbătească” (IeÅŸ. 13, 13). PărinÅ£ii veneau „să-i închine” Domnului la Templu, apoi dădeau o anumită sumă de bani pen­tru a-i lua înapoi (îi „răscumpărau”). Maria, însă, a intrat cu totul în Templu la 3 ani: pă­rinÅ£ii ei au dăruit-o cu adevărat Domnului.
9. În Israel, ca în toată societatea greco-romană, o femeie nu avea statut juridic: ea trecea de la tutela tatălui său la cea a soÅ£ului său, iar dacă era văduvă, la cea a fiului celui mai mare. Nu exista altă soluÅ£ie pentru Fecioara din Templu decât să se „căsătorească”, fie că această căsătorie era consumată (printr-o unire trupească) sau nu (căsătorie simboli­că). Viziunea scolastică a Sfântului Iosif, care vrea să facă din el un om „cast”, adică fără viaÅ£ă afectivă ÅŸi sexuală, este cu totul străină TradiÅ£iei ÅŸi realităÅ£ii biblice. Când statuile apusene din mileniul al doilea îl re­prezintă cu un crin alb în mână, acest lucru nu înseamnă că era el însuÅŸi feciorelnic, ci că a fost păstrătorul fecioriei Mariei. De al­tfel, în cele două evanghelii apocrife, Iosif mai întâi respinge cinstea care i se face, pentru că se teme să nu fie „vrednic de râs” (Proto-Iacov): se teme de bârfe! Aceasta tocmai pentru că era în vârstă, văduv ÅŸi tată („fraÅ£ii ÅŸi surorile lui Iisus” despre care vor­beÅŸte Evanghelia), încât nu putea exista nici un risc de unire trupească. Dacă Maria ar fi fost căsătorită cu un bărbat tânăr, văduv sau nu, niciodată omenirea nu ar fi putut crede în fecioria Mariei când aceasta avea să ră­mână însărcinată. Duhul Sfânt, alegându-l pe Iosif, a vrut să prevină orice tăgadă ÅŸi să risipească orice îndoială cu privire la fecio­ria Maicii lui Dumnezeu. Fie binecuvântat în vecii vecilor!
10. După Mt. 13, 55-56, Iisus avea 4 fraÅ£i vitre­gi (Iacov, Iosif, Simon ÅŸi Iuda) ÅŸi surori vi­trege, ale căror nume nu le cunoaÅŸtem (dar la v. 56, evreii din Nazareth spun: „ÅŸi surori­le lui nu sunt oare toate la noi?”). Este inte­resant de observat că Iisus, în copilăria ÅŸi ti­nereÅ£ea Sa, a trăit cu părinÅ£i „după lege” [până la moartea lui Iosif, care s-a petrecut cu mult timp înainte ca Hristos să-Åži înceapă misiu­nea] ÅŸi în mijlocul unei frăÅ£ii: ca atare, El a făcut experienÅ£a omenirii în realitatea ei vie, familială ÅŸi socială. Iar după moartea lui Iosif, ÅŸeful familiei a devenit Iacov, fiul cel mai mare al lui Iosif, viitorul episcop al Ierusalimului.
11. Lucrurile nu sunt mereu uÅŸor de înÅ£eles, căci în evangheliile apocrife este o lacună din punct de vedere cronologic: preoÅ£ii se îngri­jorează de prezenÅ£a Mariei în Templu în ju­rul vârstei de 12 ani (din cauza sângelui fe­meiesc, fiindcă pierderea de sânge – simbol al pierderii Duhului, consecinÅ£ă a păcatului ÅŸi a osândei Evei – este considerată de Lege ca o necurăÅ£ie: Lev 15, 19-32). Ea va fi deci încredinÅ£ată oblăduirii lui Iosif, ca „logod­nică”, ÅŸi în casa acestuia [la Nazaret, pome­nită doar în Evanghelie]. Însă nu va fi „căsă­torită” cu Iosif decât mult mai târziu, la 16 ani (după Proto-Iacov). Între momentul în care adolescenta era „dată după” bărbat ÅŸi momentul în care acesta putea să „consu­me” unirea treceau câÅ£iva ani. Aceste obice­iuri au existat în Apus (sub merovingieni sau în familiile regale) ÅŸi mai există ÅŸi astăzi în Răsărit, în Å£ările musulmane, de pildă în Iran. Iosif era tâmplar [lucru confirmat de Mt. 13, 55] ÅŸi lucrător ambulant. O instalează deci pe Maria în casa sa, apoi pleacă să lucreze pe ÅŸantierele sale. Când se întoarce de la lu­cru (de la Capernaum, după Pseudo-Matei), descoperă că Maria este însărcinată. Este uluit ÅŸi pradă unei mari suferinÅ£e. Dialogul său cu Maria este anevoios, căci, lucru de mirare, aceasta nu-i vădeÅŸte ceea ce îi spuse­se arhanghelul Gavriil chiar în acea casă la Buna Vestire [aceasta este limita textelor „apocrife”: lucrurile dumnezeieÅŸti sunt vă­zute dintr-un unghi omenesc, în timp ce în Evanghelie lucrurile pământeÅŸti sunt văzu­te dintr-un unghi dumnezeiesc], însă spune spre apărarea ei aceeaÅŸi frază evanghelică pe care o rostise dinaintea lui Gavriil: „eu nu ÅŸtiu de bărbat”. După aceea lui Iosif ÅŸi Mariei li se face de către preoÅ£i un fel de judecată: sunt puÅŸi să bea „apa încercării” ÅŸi amândoi rămân curaÅ£i.
12. Deuteronomul este limpede ÅŸi cumplit: „De va fi vreo fată tânără, logodită cu un bărbat ÅŸi cineva o va întâlni în cetate ÅŸi se va culca cu dânsa, să-i duceÅ£i pe amândoi la poarta cetăÅ£ii aceleia ÅŸi să-i omorâÅ£i cu pietre” (Deut. 22, 23-24).
13. Se mai poate nota că, la fel ca strămoÅŸul său patriarhal, Iosif va avea vise (cu prile­jul îndoielii sale, ÅŸi iarăÅŸi cu prilejul fugii în Egipt, de trei ori: Mt. 2, 13,19 ÅŸi 22), adică o relaÅ£ie intimă cu cele de sus, cu lu­mea îngerească.
14. La Buna Vestire, Maria nu s-a îndoit, nici nu a cerut explicaÅ£ii („de ce?”): a întrebat numai „cum?” („Cum va fi aceasta, de vre­me ce nu ÅŸtiu de bărbat?” – Lc. 1, 34), ceea ce era drept după lege. Maria ÅŸi Iosif, spre deosebire de Eva ÅŸi de Adam, ascultă de Dumnezeu fără să înÅ£eleagă, pentru că au deplină încredere în El, adică pentru că Îl iubesc.
15. Aceasta nu înseamnă nicidecum că ar fi avut legături trupeÅŸti după naÅŸterea lui Iisus, după cum cred anumiÅ£i protestanÅ£i, însă era im­portant, în acest moment al istorisirii evan­ghelice, să se afirme categoric că Iosif ÅŸi Maria nu au avut nici o legătură trupească în tim­pul cât Maria a purtat în pânteceÅŸi până la naÅŸterea lui Hristos. Trebuie chiar să preci­zăm că nu au avut nici o relaÅ£ie afectivă sau sentimentală, căci Maria este în întregime dedicată lui Dumnezeu, fără părtăÅŸie, fecioa­ră din iubire numai pentru Dumnezeu. „Maria” înseamnă „iubitoarea de lumină”: ea iubeÅŸte numai pe Dumnezeu, din toată fiinÅ£a ei. Nu este nici o umbră de iubire ome­nească între ea ÅŸi Iosif. Iosif a fost numai un oblăduitor „legal” ÅŸi adoptiv. Pseudo-icoana zisă a sfintei familii, în care sunt reprezen­taÅ£i Iosif ÅŸi Maria dându-ÅŸi mâna cu tandre­Å£e ÅŸi cu copilul Iisus între ei, este o greÅŸeală teologică, o erezie.
16. Fecioria Mariei nu este numai trupească ÅŸi exterioară: ea este, de asemenea (ÅŸi mai ales), o feciorie lăuntrică, psihică ÅŸi duhovniceas­că. Este o feciorie deplină, care nu este cen­trată asupra ei înseÅŸi, ci asupra lui Dumnezeu. Este o feciorie „pentru” Dumnezeu, pentru Mirele ceresc. Maria plineÅŸte ceea ce Eva nu a voit să facă. Închizându-ÅŸi cu totul auzul ini­mii la cuvintele mincinoase ale ÅŸarpelui din vechime, în care se ascundea Satana, ea nu a ascultat decât pe Dumnezeu ÅŸi nu a primit decât sămânÅ£a Duhului Sfânt (după învăÅ£ătu­ra lui Hristos, cuvântuleste o sămânÅ£ă).