Din Noul Testament știm cu toții că trebuie să iertăm necondiționat: „de șap­tezeci de ori câte șapte”¹. Dar, deși suntem conștienți de importanța acestei porunci, ea se dovedește a fi foarte greu de pus în aplicare, întrucât e aproape imposibil să nu spunem în sinea noastră: „Bine, bine, dar cu durerea mea, cu lacrimile mele cum ră­mâne?”. La sfântul evanghelist Luca găsim însă acest mic adaos: „Dacă îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va în­toarce către tine, zicând: mă căiesc, iartă-l”². Da, parcă așa mai merge, în cazul acesta parcă ne e mai la îndemână să iertăm. Dar ce ne facem când cel care ne-a greșit nu se întoarce deloc? Pentru că, de cele mai mul­te ori, cel care ne-a greșit nici măcar nu recunoaște răul pricinuit (fie din lașitate, fie din mândrie, fie pentru că nu-și dă sea­ma³ sau, pur și simplu, pentru că nu-i pasă). Åži, dacă nu recunoaște, desigur că nici nu ne putem aștepta să-și ceară iertare. În același timp însă trebuie să avem convin­gerea că Dumnezeu nu rămâne niciodată indiferent la tot ceea ce ne apasă sufletul, ci răspunde întrebărilor și frământărilor noastre dacă Îi cerem acest lucru. Însă nu răspunde neapărat atunci când vrem noi, ci aș zice că o face întotdeauna la momen­tul potrivit, atunci când suntem pregătiți să primim răspunsul.

Este sâmbătă, zi de parastas. Se împli­nesc șase luni de când a murit sora mea. Cânt cu tristețe în suflet slujba parastasului, dar și cu bucurie pentru viața de care, din mila lui Dumnezeu, nădăjduiesc că se bu­cură. Gândindu-mă astfel la ea, îmi aduc aminte cu mare surprindere două întâmplări din copilăria noastră când ea mă mâhnise atât de tare încât mă făcuse să plâng. Amintirea acelor lucruri de mult pierdute în cotloanele minții mele a venit însoțită de ceva încă și mai surprinzător, și anume de ceea ce am simtit a fi dorința surorii mele de fi iertată. „Rugămintea” ei era împletită cu o mare duioșie si cu nu mai puțină părere de rău față de durerea pricinuită. Era o dorință sinceră, plină de dragoste, a unui om care ar fi vrut să-mi spună: „Te rog, iartă-mă! Îmi pare rău!”. Răspunsul nu a fost, firește, decât unul singur: o iertasem de mult, necondiționat.

Cugetând la ceea ce simțisem atât de puternic, mi-am dat seama că de fapt Dumnezeu nu făcuse altceva decât să răspundă unei rugăminți pe care, de-o bună bucată de vreme, nu conteneam să I-o adresez cu privire la o întâmplare recentă din viața mea. Răul pricinuit era atât de evident pentru mine că mă tot întrebam cum de cel care m-a rănit nu vede nimic. Åži astfel nu conteneam să spun: „Doamne, nu trece cu vederea durerea mea! Să nu-mi spui că nici Tu n-ai văzut nimic!”⁴.

Înțelegând răspunsul primit, și anume că nimic din ceea ce facem, fie bun, fie rău, nu scapă privirii lui Dumnezeu, „s-a bucurat inima mea și rărunchii mei s-au potolit”⁵.

Tot ceea ce facem de-a lungul vieții se înscrie asemenea imaginilor pe pelicula cine­matografică și la judecata particulară fiecare își va urmări filmul propriei vieți în cele mai mici detalii: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi”, spune prorocul David, „și în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârși și nici una din ele nu va fi nescrisă”⁶.

Se spune chiar că atunci când oamenii mor își revăd și retrăiesc experiențele vieții și că trăiesc atuncibucuria sausuferința pe care au produs-o altora. Când au făcut o bucurie cui­va, ei simt exact aceeași bucurie, așa cum simt aceeași suferință pe care au produs-o altora. În acest sens spune și Părintele Stăniloae că „judecata lui Hristos nu e despărțită de judecata pro­priei conștiințe. Toate vor ieși la suprafața conștiinței și se vor face evidente în mod neîndoiel­nic în acel moment critic de trecere din viața aceasta. Muribunzii văd într-o clipă fulgerătoa­re toate relele făcute de ei în cursul vieții, fapt care le tulbură și le înspăimântă privirea, căci prin toate aceste chipuri se fac transparente și du­hurile care i-au atras spre ele”⁷.

Dar de unde aceas­tă sensibilitate a sufle­tului și dorința lui de a fi iertat chiar și pentru lucruri mărunte, din copilărie? Tot Părintele Stăniloae spune că su­fletul, odată eliberat de „grosimea” trupului, devine simplu și curat prin comuniunea cu Cel Ce este simplu si curat: „Împărtășindu-se de iubirea lui Dumnezeu, sufletul, la rândul lui, capătă o puritate morală si o sinceritate deplină față de semeni”⁸. Dacă, atunci când iubești, faci tot posibilul să nu rănești pe cel iubit și ori­ce durere a lui o resimți ca pe propria ta du­rere, tot așa și sufletul, trecut de acum în comuniunea deplină cu Dumnezeu, capă­tă această sensibilitate: el suferă și-l doare orice rău pe care l-ar fi pricinuit pe pământ cuiva pentru că Iubirea nu suferă să vadă pe cineva suferind. Astfel, indiferent de fap­tul ca acel suflet a dobândit, din mila lui Dumnezeu, iertare pentru răul făcut alto­ra, totuși el nu va fi scutit de vederea și con­fruntarea cu propriile sale fapte. Întrucât se spune că Iubirea nu se schimbă nicio­dată, ci eventual se poate „întuneca”⁹, pu­tem afirma atunci că toată ipocrizia, lașitatea, mândria de care poate am dat dovadă, disprețul față de aproapele, cu alte cuvinte orice neiubire, toate acestea vor constitui tot atâtea pricini de păreri de rău, de regre­te, ca unele care n-au făcut decât să „întu­nece” chipul iubirii din noi. Părintele Stăniloae clarifică diferența dintre răul pro­dus de o persoană prin libertatea ei și răul fizic sau răul făcut fără intenție. Primul este cel mai greu de suportat datorită faptului că persoana rănită are conștiința că răul pu­tea fi evitat: „Răul care doare și chinuiește cel mai mult este răul produs de o persoa­nă prin libertatea ei. Răul fizic sau răul fă­cut fără voie nu doare atât de mult pe cel care-l suferă cum chinuiește pe cineva răul cel pe care-l săvârșește prin conștiința că ar fi putut să nu-l facă. Răul săvârșit intenționat de o persoană produce în cel ce-l suferă o durere morală, un sentiment de nedrepta­te, de neînțelegere”¹⁰.

Conștientizarea faptului că nici un rău pricinuit nu rămâne un gest gratuit și dat uitării poate ajuta mult atât în depășirea propriei dureri, cât și în schimbarea mo­dului nostru de a ne comporta față de cel de lângă noi. Căci „nimic nu este acope­rit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut”¹¹. Părintele Stăniloae ne arată că binele și răul pe care l-am făcut în lume nu vor fi noțiuni abs­tracte, ci ele vor fi imprimate în recunoștința sau mustrarea cu care ne vom vedea unii cu alții: „Tot binele și tot răul făcute în lume nu vor apărea la Judecata din urmă ca niște obiecte abstracte, ci ele vor apărea imprimate în starea oamenilor, adică în recunoștința sau mustrarea cu care se vor întâmpina unii cu alții. Căci pe toți îi vom vedea și-i vom recunoaște atunci cu urmele faptelor noastre în ei și cu răs­punsul lor de recunoștință sau de mustra­re pentru faptele noastre. Îi vom vedea și îi vom recunoaște chiar și pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. Åži stând de jur-împrejurul tău, cei nedreptățiți de tine vor striga către tine, căci oriunde ți-ai întoar­ce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele: aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâți de tine, vecinii pe care i-ai supărat”¹².

Iertarea în sine este de natură dumne­zeiască, așa cum este și Iubirea. Ea este egal proporțională cu iubirea de Dumne­zeu. Suntem capabili să iertăm în funcție de câtă iubire de Dumnezeu avem în noi. Dacă atunci când ești îndrăgostit ai senzația că nimic rău nu te poate atinge și ierți în mod lesnicios pe cei din jurul tău, la fel se întamplă și cu cel care iubește pe Dum­nezeu: el iartă fără să stea prea mult pe gânduri, căci mintea lui este purtată de dragostea pentru Dumnezeu¹³. Ba mai mult, el întoarce și celălalt obraz dacă este nevoie. Aceasta este însă măsura sfinților. Însă și ei, la rândul lor, ca să ajungă aici, au parcurs niște etape. Åži e bine ca aceste etape să fie respectate în ordinea lor fireas­că: nu poți sări dintr-odată la etapa fina­lă și să spui: „Doamne, îl iert, nu e nici o problemă” și începi să te mai rogi și pen­tru mântuirea lui. Dacă ignori durerea din inima ta, indignarea și toate celelalte „in­grediente” care apar inevitabil odată cu acestea, ele la un moment dat vor răbuf­ni în tine sub alte forme¹⁴ și astfel ajungi să-ți faci singur rău. Iertarea cere timp. Aș zice însă că nu timpul vindecă cu adevă­rat, ci efortul meu personal, mai intens, mai susținut, de a mă apropia de Dumne­zeu, de a-L iubi poate mai mult decât am făcut-o până atunci. Desigur, timpul are și el partea lui benefică pe care nu i-o pu­tem nega. Dar faptul că unii oameni încă mai suferă de răul pricinuit după ani și ani de zile, cu aproape aceeași intensitate ca și cum s-ar fi întâmplat ieri, arată întru cât­va că nu timpul în sine vindecă cu adevă­rat, ci faptul că eu am folosit acest timp ca să mă apropii mai mult de Dumnezeu.

Aceasta este partea care ne revine exlusiv nouă și care nu trebuie neglijată, și anu­me „curățirea părții cea dinăuntru a paharului”¹⁵. Durerea pricinuită nu poate rămâne la nesfârșit în noi decât dacă o ali­mentăm cu propriile patimi. Nu putem da la nesfârșit vina pe cel care ne-a făcut rău. Vindecarea ține și de noi, de propria noastră voință.

Cine poate afirma că în viața lui a avut un comportament ireproșabil față de aproapele? Presupun că nimeni. Cunos­când astfel din propria experiență cât de ușurați ne-am simți dacă celălalt și-ar cere iertare, să nu întârziem să o cerem și noi, la rândul nostru, celor cărora le greșim. Chiar atunci când ni se reproșează ceva de care n-am fost conștienți, nu trebuie să respingem reproșul, ci să ne considerăm vinovați, căci am comis cel puțin greșeala de a da impresia că suntem vinovați de ceea ce suntem acuzați, după cum susține Părintele Stăniloae¹⁶. Åži, precum omului flămând e bine să-i dai de mâncare atunci când i-e foame, tot așa și iertarea e bine să fie cerută atunci când ea încă mai are acel efect benefic de a pune capăt durerii ce­luilalt. Degeaba mai vii să-i dai de mânca­re omului după ce acesta s-a săturat. Åži asta nu pentru că nu mai vrea să primeas­că, ci pentru că pur și simplu nu mai are nevoie. S-a îndestulat.

„În cele mai multe cazuri, păcatele pentru care cerem iertare lui Dumnezeu sunt rele făcute oamenilor. Prin urmare, trebuie să cerem iertare nu numai lui Dumnezeu, ci și celor care au fost răniți de aceste păcate. Îndărătul oamenilor cărora le-am făcut rău Îl aflăm totdeauna pe Dumnezeu. Căci neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om și n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi”¹⁷. Iar dacă încă n-am ajuns la această măsură de a iubi pe tot omul, atunci n-ar trebui nici să-L „obligăm” pe Dumnezeu să facă curățenie în urma noastră. Destul îi este omului ceea ce poartă deja. Să nu mai adăugăm la aceasta și propria noastră „necurăție”. Căci știut este: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, mai mici, Mie Mi-ați făcut”¹⁸.

Note:

1. Mt 18, 22: „Iisus i-a zis: «Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte»”
2. Lc 17, 4.
3. Sfântul Isaac Sirul spunea privitor la vede­rea propriilor păcate că aceasta este prefe­rabilă vederii îngerilor: „Mai mare este cel ce-și vede păcatele și plânge pentru ele de­cât cel care îi vede pe îngeri!” (Filocalia X – „Cuvinte despre sfintele nevoințe”).
4. Dintre reproșurile cele mai frecvente adu­se lui Dumnezeu sunt acestea: că nu vede și că nu aude. Însă „Cel ce a sădit urechea, oare nu aude? Åži Cel ce a zidit ochiul, oare nu privește?” (Ps. 93, 9).
5. Ps. 72.
6. Ps. 138, 15.
7. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010, vol. III, p. 302, 306.
8. Pr. Dumitru Stăniloae, ibid., p. 466.
9. Pr. Ghelasie Gheorghe, Taina Filiației, Ed. Platytera, 2013, p. 7.
10. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010, vol. I, p. 473.
11. Mt 10, 26.
12. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010, vol. III, p. 459.
13. Diadoh al Foticeii spune că cel care ajunge la o dragoste intensă de Dumnezeu „pe de-o parte este ca și când n-ar fi și Dumnezeu Se slăvește în el, pe de alta plânge că nu poate să-L iubească mai mult”, „Cuvânt ascetic”, cap. 13 în Filocalia II, p. 339.
14. Forma cea mai frecventă pe care o poate lua durerea refulată este boala: de inimă, de ficat, afecțiuni ale creierului etc.
15. Mt 23, 26: „Curăță întâi partea cea dinăun­tru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară”.
16. Pr. Dumitru Stăniloae, „Nevoia de iertare și înnoire în Biserică”, articol pe forumul creștin ortodox: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/nevoia-iertare-innoire-biserica-70256.html.
17. Mt 25, 40.
18. Mt 25, 40. Această afirmație a Mântuitorului („Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, mai mici, Mie Mi-ați făcut”) o pri­mim deocamdată poate numai prin credință. Dar faptul acesta ni se va face revelat într-un mod foarte clar la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feței lui Hristos. Atunci vom vedea că, „neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om și n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi”, Pr. Dumitru Stăniloae,Teologia Dogmatică, vol. III, p. 456.