CE SÄ‚ FACEM CU LIBERTATEA NOASTRÄ‚?

De la contemplare la uimire

Paisprezece pelerini merg cu un microbuz de-a lungul plaiurilor Bucovinei. Pe par­cursul întregii călătorii, cu frunÅ£ile atingându-li-se ritmic de geam, ochii lor se pierd în na­tură. Auzul lor e surd faÅ£ă de zgomotul ambiant, gândurile lor zboară pe aripile descope­ririlor ÅŸi surprizelor oferite de peisajul local. Un nor cumulus încărcat de ploaie, o căruÅ£ă veche trasă de un cal, o casă cu acoperiÅŸ dantelat, o rază de soare căzând oblic, un costum popular, o barză sus în cuibul său, o Å£ăran­că ÅŸi coÅŸul ei de legume gustoase, un câmp strălucitor de floarea-soarelui. Totul în jur îndeamnă la visare ÅŸi contemplare.

Apoi, mănăstirile se înlănÅ£uie una după alta. Câte surprize, câtă uimire în faÅ£a aces­tor frumuseÅ£i cu fresce colorate, cu splendi­de grădini de flori, cu ziduri maiestuoase, vrednice de domnitorii care le-au constru­it acum mai bine de cinci sute de ani.

Locuitorii ÅŸi negustorii de la sate sunt zâmbitori ÅŸi binevoitori, iar primirea ce ne-o fac gazdele este la înălÅ£imea ospeÅ£e­lor delicioase cu care ne întâmpină.

Maica Siluana sau ce să facem cu bo­lile si chinurile noastre?

Cum să detectăm în comportamentul nostru căile unei mai bune cunoaÅŸteri de sine însuÅŸi?

Cum să comunicăm mai bine cu cei­lalÅ£i sau cum să-i cunoaÅŸtem mai bine dacă nu dobândim mai întâi cunoaÅŸterea de sine?

Cum să iubim pe aproapele, cum să-l iertăm, dacă nu ne iertăm mai întâi pe noi înÅŸine?

Cum să trăim fără a fi iubiÅ£i? Cum să trăim fără să iubim?

Cum să trăim cu toate aceste întrebări fără a fi chinuiÅ£i? Singurul răspuns este Dumnezeu. Acest lucru e ceea ce ne face să descoperim Maica Siluana cu răbdare ÅŸi umor, într-o ÅŸedinÅ£ă de dezgolire a ini­milor ÅŸi sufletelor noastre. De la primul schimb de priviri, această femeie ne iu­beÅŸte. De la primul cuvânt, această maică ne îndrăgeÅŸte. Cu tact ÅŸi pricepere, ne aju­tă să pătrundem în noi înÅŸine, în meandrele încâl­cite ale gândurilor ÅŸi comporta­mentelor noastre. Ne ajută să pă­trundem în noi înÅŸine, în pro­priul nostru Iad, coborâre esenÅ£i­ală pentru căuta­rea ÅŸi pentru întâlnirea cu Hristos. ÎnÅ£elegem că nimeni nu este capabil de o ast­fel de călătorie fără ajutorul lui Hristos, Căruia Îi dăm temerile noastre, problemele noastre, bolile noastre. El aÅŸteaptă ca noi să-I deschidem inimile noastre, cu răbdare ÅŸi cu dragoste, ca El să poată intra ÅŸi lucra pen­tru mântuirea noastră.

SUCEVIÅ¢A, mănăstirea lecÅ£iei de viaÅ£ă

Descoperirea energiei electrice sau primii paÅŸi pe Lună nu au făcut din om o fiinÅ£ă mai erudită sau mai înÅ£eleaptă decât erau strămoÅŸii noÅŸtri. Fresca repre­zentând Scara Sfântului Ioan Scărarul, care se desfă­ÅŸoară pe întregul perete exterior de nord al mănăsti­rii, este un exemplu edificator. Datând din secolul al XVI-lea, ea este banda desenată care reprezintă, în ace­laÅŸi timp, atât omul îmbibat de spiritualitate în căuta­rea harului dumnezeiesc, cât ÅŸi omul modern, subju­gat chinurilor singurătăÅ£ii ÅŸi depresiei. Omul fără Dumnezeu este fără de Nădejde.

Omul credincios urcă treptele virtuÅ£ii aÅŸa cum omul societăÅ£ii noastre urcă treptele ierarhiei sociale sau pro­fesionale. Dar către ce se îndreaptă ÅŸi unul ÅŸi celălalt, dacă nu cer ajutorul lui Dumnezeu? Desigur, către do­rinÅ£e ÅŸi aspiraÅ£ii ÅŸi mai mari, spre mai multă invidie, mai mult egoism, mai multe nevoi care nu vor putea fi ni­ciodată satisfăcute. Apoi vine Iadul, de care se tem ÅŸi fug ÅŸi unul ÅŸi celălalt...

Cu toate acestea, prin exact această descoperire a propriului său Iad omul cel nou se poate naÅŸte, aÅŸa cum crisalida dă naÅŸtere zborului fluturelui, ca ÅŸi Hristos Cel Înviat. Doar atunci treptele pot fi urcate, cu privirea către Dumnezeu, în ascultare, perseverenÅ£ă ÅŸi încredere.