Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Visul în sine, a visa, este un semn al căderii. În rai, omul nu visa, ci contempla lucrarea lui Dumnezeu, adică lumea. În prezenţa lui Dumnezeu nu mai poţi visa, căci a visa presupune lipsa a ceva sau a cuiva. Şi dacă nici îngerilor şi nici omului nu le lipsea nimic în rai, cum de ajung totuşi să iasă din comuniunea cu Dumnezeu? Tradiţia ne spune că primul căzut a fost îngerul cel luminat. Motivul: mândria; a dorit / a visat1 să fie asemenea lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Atât lumea văzută, cât şi cea nevăzută (adică cea a îngerilor), ca să aibă viaţă2, nu puteau fi create decât de Dumnezeu, Cel Ce este Izvorul Vieţii. Lumea nu putea fi creată de Dumnezeu în colaborare cu o altă fiinţă creată, întrucât ea trebuia să poarte pecetea chipului dumnezeiesc tocmai pentru ca ea să poată exista. Îngerul, asemenea omului, este o fiinţă creată de Dumnezeu şi deci, prin aceasta, dependentă existenţial de El. Iată ce ne spune Părintele Stăniloae cu privire la acest lucru: „Diavolul a voit să devină ca Dumnezeu, adică izvor al existenţei, fără să se dezvolte în legătură cu izvorul existenţei, deci nu prin Dumnezeu, ci fără El, în mod independent. Dar tocmai prin aceasta el iese din comunicarea cu singurul izvor al existenţei”3. Cu alte cuvinte, a dorit să fie un alt Absolut. Şi întrucât două Absoluturi nu pot exista4, Lucifer inventează o lume fără divin, o lume a plăcerii de sine şi a durerii, a întunericului morţii5. Acesta este visul lui: o lume în care Dumnezeu să nu existe, în care oamenii cinstiţi cu chipul lui Dumnezeu să-i semene mai degrabă lui: „Urând pe Dumnezeu, diavolul urăşte pe om ca chip al lui Dumnezeu şi ar vrea ca omul să nu aibă nici o legătură cu El, să nu-L recunoască”6. Sfântul Vasile cel Mare spunea că „nimic nu-i atât de dulce duhurilor vrăjmaşe decât să-l rostogolească pe omul cel cinstit cu chipul dumnezeiesc până la o aşa stare de batjocură încât să se închine la ceea ce este inferior lui şi să se mândrească cu perversiunea, cu corupţia şi cu moartea”7. Într-o parabolă scrisă de Părintele Ghelasie se spune că Iuda, odată ajuns în iad, este dus cu alai mare de demoni la scaunul lui Lucifer. El, Lucifer, „maximul de răutate demonică”, vrea să vadă faţă către faţă pe Iuda, „maximul de răutate omenească”8. Lucifer se uită tăcut la el si zice: „Iuda, de ce totuşi nu semeni cu mine? Păcatul omenesc este din «sămânţa mea demonică»9, şi totuşi... Ce ne deosebeşte? Aş vrea şi eu un om care să semene cu mine”. Iuda îi răspunde: „Tu, Lucifer, nu mai vrei să te întorci la starea ta de înger, pe când Omul până şi în cel mai mare păcat doreşte întoarcerea la Bine”10.
Căderea a fost posibilă pentru că Dumnezeu a făcut atât îngerilor, cât şi oamenilor acest mare dar: libertatea de a alege. Îngerul demonic a încercat o libertate ruptă de orice „legătură”11, adică independentă de oricine sau orice. În ceea ce-l priveşte pe om, libertatea acestuia nu constă în puterea de a spune „nu!” Oamenii duhovniceşti se folosesc de puterea de a spune „nu!” doar în ceea ce priveşte păcatul, călcarea poruncilor Sfinţilor Părinţi şi erezia; în rest, pentru ei adevărata libertate este a spune DA la tot ceea ce vine peste tine, când poţi spune: Facă-se voia Ta!12. Omul care se vrea liber de Dumnezeu devine în realitate rob al acestei lumi13: „Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr”14. Astfel, paradoxal, adevărata libertate nu este decât în legătură cu cineva, iar acel cineva nu poate fi decât Dumnezeu: „Numai cei pătimaşi te robesc cu adevărat. Cel liber de orice patimă, şi aşa e Dumnezeu în mod absolut, nu te robeşte, ci doreşte iubirea ta liberă. Când iubesc pe cineva, îi slujesc din libertate”15. Se poate vorbi astfel de două feluri de libertăţi: libertatea celui pătimaş şi libertatea omului duhovnicesc. Omul pătimaş se socoteşte liber când îşi poate împlini toate poftele; prin faptul că face ce vrea îşi creează iluzia de a fi liber. Sfântul Antonie cel Mare socoteşte că „liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice”16. Pentru omul duhovnicesc, libertatea este exact opusul: cu cât eşti mai mult locuit de har, cu atât eşti mai liber17.
Dacă visul omului este acela de a fi liber şi fericit, atunci stă în voinţa omului sprijinit de harul lui Dumnezeu de a spulbera această iluzie că fericirea şi libertatea s-ar găsi undeva într-o lume fără de Dumnezeu, că omul poate fi cu adevărat fericit fără Dumnezeu: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice”18.
„Duhurile cele rele întind întunericul peste viaţa aceasta, făcând lumea netransparentă pentru noi. Ele ne leagă de suprafaţa lucrurilor făcând-o frumoasă, dar de-o frumuseţe nespirituală, netransparentă sau înfăţişând-o ca pe o ultimă realitate”19.
Visul lui Lucifer nu trebuie să devină si visul omului, căci „el dintru început a fost ucigător de oameni”20. De la Adam încoace, el nu încetează să-l amăgească pe om că nu are nevoie de Dumnezeu pentru a decide ce este bine si ce este rău pentru sine. Clipa morţii este însă proba de foc a acestei libertăţi asumate de unul singur, când omul se găseşte dintr-odată singur în faţa acestui prag de trecere, nefiind acolo nimeni care să-l izbăvească: „Nimeni nu ne va asista şi nu ne va scăpa de osândă, nici tată, nici mamă, nici fiu, nici fiică, nici o altă rudenie, nici vecin, nici prieten, nici un dar de bani, nici mulţimea bogăţiei, nici mărimea puterii, ci toate acestea se vor scutura ca o cenuşă în praf şi cel judecat va aştepta singur sentinţa care îl eliberează sau îl osândeşte potrivit celor săvârşite de el. Vai mie, conştiinţa mă va da de gol. Dreaptă e judecata lui Dumnezeu. Am fost chemat şi nu am ascultat; învăţat am fost şi n-am dat atenţie, mustrat am fost şi am râs21.
Lucifer nu este un personaj fictiv, din basme. Dacă datorită influenţei pe care o poate avea asupra omului, acesta din urmă îşi poate pierde mântuirea, atunci probabil că el nu trebuie tratat cu uşurinţă: „Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi”22. „Temeţi-vă” nu în sensul să murim de frică sau să stăm cu spaima în sân, ci să fim cu multă luare aminte. Iar pentru a ne da seama ce anume ne stăpâneşte mai mult, binele sau răul, cred că nu există criteriu mai sigur decât acela al roadelor propriilor fapte: „După roadele lor îi veţi cunoaşte... Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune”23. Cu alte cuvinte: „Ce faci te face”24. Astfel, cel care doreşte roada cea bună în viaţa sa să caute cu nădejde pe Cel Ce este cu adevărat pricinuitorul a toată roada cea bună: „Rămâneţi în Mine, si Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot asa nici voi nu puteţi să aduceţi rod dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine si Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa si se usucă; si le adună si le aruncă în foc si ard. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, asa v-am iubit si Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea”25.
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team