Visul în sine, a visa, este un semn al căderii. În rai, omul nu visa, ci contempla lucra­rea lui Dumnezeu, adică lu­mea. În prezenÅ£a lui Dum­nezeu nu mai poÅ£i visa, căci a visa presupune lipsa a ceva sau a cuiva. Åži dacă nici îngerilor ÅŸi nici omului nu le lipsea nimic în rai, cum de ajung totuÅŸi să iasă din comuniunea cu Dumnezeu? TradiÅ£ia ne spune că primul căzut a fost îngerul cel luminat. Motivul: mândria; a dorit / a vi­sat¹ să fie asemenea lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Atât lumea văzută, cât ÅŸi cea nevăzută (adică cea a îngerilor), ca să aibă viaÅ£ă², nu puteau fi create decât de Dumnezeu, Cel Ce este Izvorul VieÅ£ii. Lu­mea nu putea fi creată de Dumnezeu în colaborare cu o altă fiinÅ£ă creată, întrucât ea trebuia să poarte pecetea chipului dum­nezeiesc tocmai pentru ca ea să poată exis­ta. Îngerul, asemenea omului, este o fiin­Å£ă creată de Dumnezeu ÅŸi deci, prin aceasta, dependentă existenÅ£ial de El. Iată ce ne spune Părintele Stăniloae cu privi­re la acest lucru: „Diavolul a voit să devi­nă ca Dumnezeu, adică izvor al existen­Å£ei, fără să se dezvolte în legătură cu izvorul existenÅ£ei, deci nu prin Dumne­zeu, ci fără El, în mod independent. Dar tocmai prin aceasta el iese din comunica­rea cu singurul izvor al existenÅ£ei”³. Cu alte cuvinte, a dorit să fie un alt Absolut. Åži întrucât două Absoluturi nu pot exis­ta⁴, Lucifer inventează o lume fără divin, o lume a plăcerii de sine ÅŸi a durerii, a în­tunericului morÅ£ii⁵. Acesta este visul lui: o lume în care Dumnezeu să nu existe, în care oamenii cinstiÅ£i cu chipul lui Dum­nezeu să-i semene mai degrabă lui: „Urând pe Dumnezeu, diavolul urăÅŸte pe om ca chip al lui Dumnezeu ÅŸi ar vrea ca omul să nu aibă nici o legătură cu El, să nu-L recunoască”⁶. Sfântul Vasile cel Mare spu­nea că „nimic nu-i atât de dulce duhurilor vrăjmaÅŸe decât să-l rostogolească pe omul cel cinstit cu chipul dumnezeiesc până la o aÅŸa stare de batjocură încât să se închine la ceea ce este inferior lui ÅŸi să se mândreas­că cu perversiunea, cu corupÅ£ia ÅŸi cu moartea”⁷. Într-o parabolă scrisă de Părin­tele Ghelasie se spune că Iuda, odată ajuns în iad, este dus cu alai mare de demoni la scaunul lui Lucifer. El, Lucifer, „maximul de răutate demonică”, vrea să vadă faÅ£ă că­tre faÅ£ă pe Iuda, „maximul de răutate omenească”⁸. Lucifer se uită tăcut la el si zice: „Iuda, de ce totuÅŸi nu semeni cu mine? Păcatul omenesc este din «sămânÅ£a mea demonică»⁹, ÅŸi totuÅŸi... Ce ne deosebeÅŸ­te? AÅŸ vrea ÅŸi eu un om care să semene cu mine”. Iuda îi răspunde: „Tu, Lucifer, nu mai vrei să te întorci la starea ta de înger, pe când Omul până ÅŸi în cel mai mare pă­cat doreÅŸte întoarcerea la Bine”¹⁰.

Căderea a fost posibilă pentru că Dumnezeu a făcut atât îngerilor, cât ÅŸi oa­menilor acest mare dar: libertatea de a ale­ge. Îngerul demonic a încercat o libertate ruptă de orice „legătură”¹¹, adică indepen­dentă de oricine sau orice. În ceea ce-l pri­veÅŸte pe om, libertatea acestuia nu constă în puterea de a spune „nu!” Oamenii du­hovniceÅŸti se folosesc de puterea de a spu­ne „nu!” doar în ceea ce priveÅŸte păcatul, călcarea poruncilor SfinÅ£ilor PărinÅ£i ÅŸi ere­zia; în rest, pentru ei adevărata libertate este a spune DA la tot ceea ce vine peste tine, când poÅ£i spune: Facă-se voia Ta!¹². Omul care se vrea liber de Dumnezeu de­vine în realitate rob al acestei lumi¹³: „Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veÅ£i rămâne în cuvântul Meu, sunteÅ£i cu adevărat ucenici ai Mei. Åži veÅ£i cunoaÅŸte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi suntem sămânÅ£a lui Avraam ÅŸi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: VeÅ£i fi li­beri? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevă­rat vă spun: Oricine săvârÅŸeÅŸte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veÅ£i fi într-adevăr”¹⁴. Astfel, paradoxal, adevărata libertate nu este decât în legătură cu cine­va, iar acel cineva nu poate fi decât Dumnezeu: „Numai cei pătimaÅŸi te ro­besc cu adevărat. Cel liber de orice pati­mă, ÅŸi aÅŸa e Dumnezeu în mod absolut, nu te robeÅŸte, ci doreÅŸte iubirea ta liberă. Când iubesc pe cineva, îi slujesc din libertate”¹⁵. Se poate vorbi astfel de două feluri de libertăÅ£i: libertatea celui pătimaÅŸ ÅŸi libertatea omului duhovnicesc. Omul pătimaÅŸ se socoteÅŸte liber când îÅŸi poate împlini toate poftele; prin faptul că face ce vrea îÅŸi creează iluzia de a fi liber. Sfântul Antonie cel Mare socoteÅŸte că „liber ÅŸi fe­ricit este numai sufletul fără prihană ÅŸi iz­băvit de cele vremelnice”¹⁶. Pentru omul duhovnicesc, libertatea este exact opusul: cu cât eÅŸti mai mult locuit de har, cu atât eÅŸti mai liber¹⁷.

Dacă visul omului este acela de a fi li­ber ÅŸi fericit, atunci stă în voinÅ£a omului sprijinit de harul lui Dumnezeu de a spul­bera această iluzie că fericirea ÅŸi liberta­tea s-ar găsi undeva într-o lume fără de Dumnezeu, că omul poate fi cu adevărat fericit fără Dumnezeu: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieÅ£ii celei veÅŸnice”¹⁸.

„Duhurile cele rele întind întunericul peste viaÅ£a aceasta, făcând lumea netrans­parentă pentru noi. Ele ne leagă de supra­faÅ£a lucrurilor făcând-o frumoasă, dar de-o frumuseÅ£e nespirituală, netransparentă sau înfăÅ£iÅŸând-o ca pe o ultimă realitate”¹⁹.

Visul lui Lucifer nu trebuie să devină si visul omului, căci „el dintru început a fost ucigător de oameni”²⁰. De la Adam încoace, el nu încetează să-l amăgească pe om că nu are nevoie de Dumnezeu pen­tru a decide ce este bine si ce este rău pen­tru sine. Clipa morÅ£ii este însă proba de foc a acestei libertăÅ£i asumate de unul sin­gur, când omul se găseÅŸte dintr-odată sin­gur în faÅ£a acestui prag de trecere, nefiind acolo nimeni care să-l izbăvească: „Nimeni nu ne va asista ÅŸi nu ne va scăpa de osân­dă, nici tată, nici mamă, nici fiu, nici fiică, nici o altă rudenie, nici vecin, nici prieten, nici un dar de bani, nici mulÅ£imea bogă­Å£iei, nici mărimea puterii, ci toate acestea se vor scutura ca o cenuÅŸă în praf ÅŸi cel ju­decat va aÅŸtepta singur sen­tinÅ£a care îl eliberează sau îl osândeÅŸte potrivit celor să­vârÅŸite de el. Vai mie, conÅŸti­inÅ£a mă va da de gol. Dreaptă e judecata lui Dumnezeu. Am fost chemat ÅŸi nu am ascul­tat; învăÅ£at am fost ÅŸi n-am dat atenÅ£ie, mustrat am fost ÅŸi am râs²¹.

Lucifer nu este un perso­naj fictiv, din basme. Dacă da­torită influenÅ£ei pe care o poate avea asupra omului, acesta din urmă îÅŸi poate pier­de mântuirea, atunci proba­bil că el nu trebuie tratat cu uÅŸurinÅ£ă: „Vă voi arăta însă de cine să vă temeÅ£i: TemeÅ£i-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de ace­la să vă temeÅ£i”²². „TemeÅ£i-vă” nu în sen­sul să murim de frică sau să stăm cu spai­ma în sân, ci să fim cu multă luare aminte. Iar pentru a ne da seama ce anume ne stă­pâneÅŸte mai mult, binele sau răul, cred că nu există criteriu mai sigur decât acela al roadelor propriilor fapte: „După roadele lor îi veÅ£i cunoaÅŸte... Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roa­de bune”²³. Cu alte cuvinte: „Ce faci te face”²⁴. Astfel, cel care doreÅŸte roada cea bună în viaÅ£a sa să caute cu nădejde pe Cel Ce este cu adevărat pricinuitorul a toată roada cea bună: „RămâneÅ£i în Mine, si Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiÅ£a nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâ­ne în viÅ£ă, tot asa nici voi nu puteÅ£i să adu­ceÅ£i rod dacă nu rămâneÅ£i în Mine. Eu sunt ViÅ£a, voi sunteÅ£i mlădiÅ£ele. Cel ce rămâne întru Mine si Eu întru el, acela aduce roa­dă multă, căci fără Mine nu puteÅ£i face ni­mic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiÅ£a si se usucă; si le adună si le aruncă în foc si ard. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, asa v-am iubit si Eu pe voi; rămâneÅ£i întru iubirea Mea”²⁵.

Note:

1. „A visa” mai are si acest sens: a dori ceva (cu ardoare), a râvni la ceva.
2. „Furul nu vine decât ca să fure si să junghie si să piardă. Eu am venit ca viaÅ£ă să aibă si din belÅŸug să aibă” (In 10, 10).
3. Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. I, p. 477.
4. Nu poate exista de cât un singur Adevăr Absolut, o singură Cale si un singur pricinuitor al VieÅ£ii, iar acesta nu este decât Hristos Dumnezeu: „Eu sunt Calea, Adevărul si ViaÅ£a” (In 14, 6).
5. Părintele Ghelasie Ghe orghe, MoÅŸul din CarpaÅ£i, Ed. Platytera, 2013,vol. 9, p. 98.
6. Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. I, p. 478.
7. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii ÅŸi Cuvântări, Ed. Basilica, 2004, Omilia a IX-a.
8. Dacă oamenii, în general, păcătuiesc împotri­va lui Dumnezeu, Iuda a fost cel care L-a vân­dut si dat la moarte pe Dumnezeu în Persoană. Este maximul de răutate la care a putut omul să ajungă.
9. „Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânÅ£ă bună în Å£arina ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmas a făcut aceasta” (Mt 13, 27).
10. Părintele Ghelasie Gheorghe, op cit., p. 204.
11. Părintele Ghelasie Gheorghe, op cit., p. 37.
12. Dan Popovici, „Libertatea fiilor lui Dumnezeu”, Revista Sinapsa,Ed. Platytera, n°4, 2009, p. 173.
13. Dan Popovici, op. cit., p. 174.
14. In 8, 31-36.
15. Dumitru Stăniloae, Mistică ÅŸi Ascetică, p. 357.
16. Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia,vol. I. Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 20.
17. Dan Popovici, op. cit., p. 174.
18. In 6, 68.
19. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. I, p. 482.
20. „Dacă aÅ£i fi fiii lui Avraam, aÅ£i face faptele lui Avraam. Voi sunteÅ£i din tatăl vostru diavolul si vreÅ£i să faceÅ£i poftele tatălui vostru. El, de la în­ceput, a fost ucigător de oameni si nu a stat în­tru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieste minciuna, grăieste dintru ale sale, căci este mincinos si tatăl minciunii (In 8, 38-44).
21. Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre ieÅŸirea su­fletului ÅŸi Despre a doua venire a Domnului, p. 77.
22. Lc 12, 5.
23. Mt 7, 16 si 18.
24. Vorbind despre strânsa legătură între trup si suflet ce influenÅ£ează în mod automat si fapte­le omului, Părintele Stăniloae spune: „Orice gest al trupului are repercusiuni asupra vieÅ£ii sufletului si orice gând sau simÅ£ire din suflet se repercutează în trup. Nu se poate influenÅ£a asu­pra sufletului fără a lucra asupra trupului si ori­ce influenÅ£ă primită de trup poartă marca sufletului. In general, nu se poate duce o viaÅ£ă curată cu sufletul într-un trup întinat” (Teologia Dogmatică, vol. III, p. 16).
25. In 15, 4-9.