Visul în sine, a visa, este un semn al căderii. În rai, omul nu visa, ci contempla lucra­rea lui Dumnezeu, adică lu­mea. În prezența lui Dum­nezeu nu mai poți visa, căci a visa presupune lipsa a ceva sau a cuiva. Åži dacă nici îngerilor și nici omului nu le lipsea nimic în rai, cum de ajung totuși să iasă din comuniunea cu Dumnezeu? Tradiția ne spune că primul căzut a fost îngerul cel luminat. Motivul: mândria; a dorit / a vi­sat¹ să fie asemenea lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Atât lumea văzută, cât și cea nevăzută (adică cea a îngerilor), ca să aibă viață², nu puteau fi create decât de Dumnezeu, Cel Ce este Izvorul Vieții. Lu­mea nu putea fi creată de Dumnezeu în colaborare cu o altă ființă creată, întrucât ea trebuia să poarte pecetea chipului dum­nezeiesc tocmai pentru ca ea să poată exis­ta. Îngerul, asemenea omului, este o fiin­ță creată de Dumnezeu și deci, prin aceasta, dependentă existențial de El. Iată ce ne spune Părintele Stăniloae cu privi­re la acest lucru: „Diavolul a voit să devi­nă ca Dumnezeu, adică izvor al existen­ței, fără să se dezvolte în legătură cu izvorul existenței, deci nu prin Dumne­zeu, ci fără El, în mod independent. Dar tocmai prin aceasta el iese din comunica­rea cu singurul izvor al existenței”³. Cu alte cuvinte, a dorit să fie un alt Absolut. Åži întrucât două Absoluturi nu pot exis­ta⁴, Lucifer inventează o lume fără divin, o lume a plăcerii de sine și a durerii, a în­tunericului morții⁵. Acesta este visul lui: o lume în care Dumnezeu să nu existe, în care oamenii cinstiți cu chipul lui Dum­nezeu să-i semene mai degrabă lui: „Urând pe Dumnezeu, diavolul urăște pe om ca chip al lui Dumnezeu și ar vrea ca omul să nu aibă nici o legătură cu El, să nu-L recunoască”⁶. Sfântul Vasile cel Mare spu­nea că „nimic nu-i atât de dulce duhurilor vrăjmașe decât să-l rostogolească pe omul cel cinstit cu chipul dumnezeiesc până la o așa stare de batjocură încât să se închine la ceea ce este inferior lui și să se mândreas­că cu perversiunea, cu corupția și cu moartea”⁷. Într-o parabolă scrisă de Părin­tele Ghelasie se spune că Iuda, odată ajuns în iad, este dus cu alai mare de demoni la scaunul lui Lucifer. El, Lucifer, „maximul de răutate demonică”, vrea să vadă față că­tre față pe Iuda, „maximul de răutate omenească”⁸. Lucifer se uită tăcut la el si zice: „Iuda, de ce totuși nu semeni cu mine? Păcatul omenesc este din «sămânța mea demonică»⁹, și totuși... Ce ne deosebeș­te? Aș vrea și eu un om care să semene cu mine”. Iuda îi răspunde: „Tu, Lucifer, nu mai vrei să te întorci la starea ta de înger, pe când Omul până și în cel mai mare pă­cat dorește întoarcerea la Bine”¹⁰.

Căderea a fost posibilă pentru că Dumnezeu a făcut atât îngerilor, cât și oa­menilor acest mare dar: libertatea de a ale­ge. Îngerul demonic a încercat o libertate ruptă de orice „legătură”¹¹, adică indepen­dentă de oricine sau orice. În ceea ce-l pri­vește pe om, libertatea acestuia nu constă în puterea de a spune „nu!” Oamenii du­hovnicești se folosesc de puterea de a spu­ne „nu!” doar în ceea ce privește păcatul, călcarea poruncilor Sfinților Părinți și ere­zia; în rest, pentru ei adevărata libertate este a spune DA la tot ceea ce vine peste tine, când poți spune: Facă-se voia Ta!¹². Omul care se vrea liber de Dumnezeu de­vine în realitate rob al acestei lumi¹³: „Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei. Åži veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi suntem sămânța lui Avraam și nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veți fi li­beri? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevă­rat vă spun: Oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr”¹⁴. Astfel, paradoxal, adevărata libertate nu este decât în legătură cu cine­va, iar acel cineva nu poate fi decât Dumnezeu: „Numai cei pătimași te ro­besc cu adevărat. Cel liber de orice pati­mă, și așa e Dumnezeu în mod absolut, nu te robește, ci dorește iubirea ta liberă. Când iubesc pe cineva, îi slujesc din libertate”¹⁵. Se poate vorbi astfel de două feluri de libertăți: libertatea celui pătimaș și libertatea omului duhovnicesc. Omul pătimaș se socotește liber când își poate împlini toate poftele; prin faptul că face ce vrea își creează iluzia de a fi liber. Sfântul Antonie cel Mare socotește că „liber și fe­ricit este numai sufletul fără prihană și iz­băvit de cele vremelnice”¹⁶. Pentru omul duhovnicesc, libertatea este exact opusul: cu cât ești mai mult locuit de har, cu atât ești mai liber¹⁷.

Dacă visul omului este acela de a fi li­ber și fericit, atunci stă în voința omului sprijinit de harul lui Dumnezeu de a spul­bera această iluzie că fericirea și liberta­tea s-ar găsi undeva într-o lume fără de Dumnezeu, că omul poate fi cu adevărat fericit fără Dumnezeu: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice”¹⁸.

„Duhurile cele rele întind întunericul peste viața aceasta, făcând lumea netrans­parentă pentru noi. Ele ne leagă de supra­fața lucrurilor făcând-o frumoasă, dar de-o frumusețe nespirituală, netransparentă sau înfățișând-o ca pe o ultimă realitate”¹⁹.

Visul lui Lucifer nu trebuie să devină si visul omului, căci „el dintru început a fost ucigător de oameni”²⁰. De la Adam încoace, el nu încetează să-l amăgească pe om că nu are nevoie de Dumnezeu pen­tru a decide ce este bine si ce este rău pen­tru sine. Clipa morții este însă proba de foc a acestei libertăți asumate de unul sin­gur, când omul se găsește dintr-odată sin­gur în fața acestui prag de trecere, nefiind acolo nimeni care să-l izbăvească: „Nimeni nu ne va asista și nu ne va scăpa de osân­dă, nici tată, nici mamă, nici fiu, nici fiică, nici o altă rudenie, nici vecin, nici prieten, nici un dar de bani, nici mulțimea bogă­ției, nici mărimea puterii, ci toate acestea se vor scutura ca o cenușă în praf și cel ju­decat va aștepta singur sen­tința care îl eliberează sau îl osândește potrivit celor să­vârșite de el. Vai mie, conști­ința mă va da de gol. Dreaptă e judecata lui Dumnezeu. Am fost chemat și nu am ascul­tat; învățat am fost și n-am dat atenție, mustrat am fost și am râs²¹.

Lucifer nu este un perso­naj fictiv, din basme. Dacă da­torită influenței pe care o poate avea asupra omului, acesta din urmă își poate pier­de mântuirea, atunci proba­bil că el nu trebuie tratat cu ușurință: „Vă voi arăta însă de cine să vă temeți: Temeți-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de ace­la să vă temeți”²². „Temeți-vă” nu în sen­sul să murim de frică sau să stăm cu spai­ma în sân, ci să fim cu multă luare aminte. Iar pentru a ne da seama ce anume ne stă­pânește mai mult, binele sau răul, cred că nu există criteriu mai sigur decât acela al roadelor propriilor fapte: „După roadele lor îi veți cunoaște... Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roa­de bune”²³. Cu alte cuvinte: „Ce faci te face”²⁴. Astfel, cel care dorește roada cea bună în viața sa să caute cu nădejde pe Cel Ce este cu adevărat pricinuitorul a toată roada cea bună: „Rămâneți în Mine, si Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâ­ne în viță, tot asa nici voi nu puteți să adu­ceți rod dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine si Eu întru el, acela aduce roa­dă multă, căci fără Mine nu puteți face ni­mic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița si se usucă; si le adună si le aruncă în foc si ard. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, asa v-am iubit si Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea”²⁵.

Note:

1. „A visa” mai are si acest sens: a dori ceva (cu ardoare), a râvni la ceva.
2. „Furul nu vine decât ca să fure si să junghie si să piardă. Eu am venit ca viață să aibă si din belșug să aibă” (In 10, 10).
3. Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. I, p. 477.
4. Nu poate exista de cât un singur Adevăr Absolut, o singură Cale si un singur pricinuitor al Vieții, iar acesta nu este decât Hristos Dumnezeu: „Eu sunt Calea, Adevărul si Viața” (In 14, 6).
5. Părintele Ghelasie Ghe orghe, Moșul din Carpați, Ed. Platytera, 2013,vol. 9, p. 98.
6. Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. I, p. 478.
7. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și Cuvântări, Ed. Basilica, 2004, Omilia a IX-a.
8. Dacă oamenii, în general, păcătuiesc împotri­va lui Dumnezeu, Iuda a fost cel care L-a vân­dut si dat la moarte pe Dumnezeu în Persoană. Este maximul de răutate la care a putut omul să ajungă.
9. „Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânță bună în țarina ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmas a făcut aceasta” (Mt 13, 27).
10. Părintele Ghelasie Gheorghe, op cit., p. 204.
11. Părintele Ghelasie Gheorghe, op cit., p. 37.
12. Dan Popovici, „Libertatea fiilor lui Dumnezeu”, Revista Sinapsa,Ed. Platytera, n°4, 2009, p. 173.
13. Dan Popovici, op. cit., p. 174.
14. In 8, 31-36.
15. Dumitru Stăniloae, Mistică și Ascetică, p. 357.
16. Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia,vol. I. Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 20.
17. Dan Popovici, op. cit., p. 174.
18. In 6, 68.
19. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. I, p. 482.
20. „Dacă ați fi fiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. Voi sunteți din tatăl vostru diavolul si vreți să faceți poftele tatălui vostru. El, de la în­ceput, a fost ucigător de oameni si nu a stat în­tru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieste minciuna, grăieste dintru ale sale, căci este mincinos si tatăl minciunii (In 8, 38-44).
21. Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre ieșirea su­fletului și Despre a doua venire a Domnului, p. 77.
22. Lc 12, 5.
23. Mt 7, 16 si 18.
24. Vorbind despre strânsa legătură între trup si suflet ce influențează în mod automat si fapte­le omului, Părintele Stăniloae spune: „Orice gest al trupului are repercusiuni asupra vieții sufletului si orice gând sau simțire din suflet se repercutează în trup. Nu se poate influența asu­pra sufletului fără a lucra asupra trupului si ori­ce influență primită de trup poartă marca sufletului. In general, nu se poate duce o viață curată cu sufletul într-un trup întinat” (Teologia Dogmatică, vol. III, p. 16).
25. In 15, 4-9.