Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 6 Septembrie 2014 Ora: 15:14

Visul lui Lucifer

Visul în sine, a visa, este un semn al căderii. În rai, omul nu visa, ci contempla lucra­rea lui Dumnezeu, adică lu­mea. În prezenţa lui Dum­nezeu nu mai poţi visa, căci a visa presupune lipsa a ceva sau a cuiva. Şi dacă nici îngerilor şi nici omului nu le lipsea nimic în rai, cum de ajung totuşi să iasă din comuniunea cu Dumnezeu? Tradiţia ne spune că primul căzut a fost îngerul cel luminat. Motivul: mândria; a dorit / a vi­sat1 să fie asemenea lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Atât lumea văzută, cât şi cea nevăzută (adică cea a îngerilor), ca să aibă viaţă2, nu puteau fi create decât de Dumnezeu, Cel Ce este Izvorul Vieţii. Lu­mea nu putea fi creată de Dumnezeu în colaborare cu o altă fiinţă creată, întrucât ea trebuia să poarte pecetea chipului dum­nezeiesc tocmai pentru ca ea să poată exis­ta. Îngerul, asemenea omului, este o fiin­ţă creată de Dumnezeu şi deci, prin aceasta, dependentă existenţial de El. Iată ce ne spune Părintele Stăniloae cu privi­re la acest lucru: „Diavolul a voit să devi­nă ca Dumnezeu, adică izvor al existen­ţei, fără să se dezvolte în legătură cu izvorul existenţei, deci nu prin Dumne­zeu, ci fără El, în mod independent. Dar tocmai prin aceasta el iese din comunica­rea cu singurul izvor al existenţei”3. Cu alte cuvinte, a dorit să fie un alt Absolut. Şi întrucât două Absoluturi nu pot exis­ta4, Lucifer inventează o lume fără divin, o lume a plăcerii de sine şi a durerii, a în­tunericului morţii5. Acesta este visul lui: o lume în care Dumnezeu să nu existe, în care oamenii cinstiţi cu chipul lui Dum­nezeu să-i semene mai degrabă lui: „Urând pe Dumnezeu, diavolul urăşte pe om ca chip al lui Dumnezeu şi ar vrea ca omul să nu aibă nici o legătură cu El, să nu-L recunoască”6. Sfântul Vasile cel Mare spu­nea că „nimic nu-i atât de dulce duhurilor vrăjmaşe decât să-l rostogolească pe omul cel cinstit cu chipul dumnezeiesc până la o aşa stare de batjocură încât să se închine la ceea ce este inferior lui şi să se mândreas­că cu perversiunea, cu corupţia şi cu moartea”7. Într-o parabolă scrisă de Părin­tele Ghelasie se spune că Iuda, odată ajuns în iad, este dus cu alai mare de demoni la scaunul lui Lucifer. El, Lucifer, „maximul de răutate demonică”, vrea să vadă faţă că­tre faţă pe Iuda, „maximul de răutate omenească”8. Lucifer se uită tăcut la el si zice: „Iuda, de ce totuşi nu semeni cu mine? Păcatul omenesc este din «sămânţa mea demonică»9, şi totuşi... Ce ne deosebeş­te? Aş vrea şi eu un om care să semene cu mine”. Iuda îi răspunde: „Tu, Lucifer, nu mai vrei să te întorci la starea ta de înger, pe când Omul până şi în cel mai mare pă­cat doreşte întoarcerea la Bine”10.

Căderea a fost posibilă pentru că Dumnezeu a făcut atât îngerilor, cât şi oa­menilor acest mare dar: libertatea de a ale­ge. Îngerul demonic a încercat o libertate ruptă de orice „legătură”11, adică indepen­dentă de oricine sau orice. În ceea ce-l pri­veşte pe om, libertatea acestuia nu constă în puterea de a spune „nu!” Oamenii du­hovniceşti se folosesc de puterea de a spu­ne „nu!” doar în ceea ce priveşte păcatul, călcarea poruncilor Sfinţilor Părinţi şi ere­zia; în rest, pentru ei adevărata libertate este a spune DA la tot ceea ce vine peste tine, când poţi spune: Facă-se voia Ta!12. Omul care se vrea liber de Dumnezeu de­vine în realitate rob al acestei lumi13: „Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi li­beri? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevă­rat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr”14. Astfel, paradoxal, adevărata libertate nu este decât în legătură cu cine­va, iar acel cineva nu poate fi decât Dumnezeu: „Numai cei pătimaşi te ro­besc cu adevărat. Cel liber de orice pati­mă, şi aşa e Dumnezeu în mod absolut, nu te robeşte, ci doreşte iubirea ta liberă. Când iubesc pe cineva, îi slujesc din libertate”15. Se poate vorbi astfel de două feluri de libertăţi: libertatea celui pătimaş şi libertatea omului duhovnicesc. Omul pătimaş se socoteşte liber când îşi poate împlini toate poftele; prin faptul că face ce vrea îşi creează iluzia de a fi liber. Sfântul Antonie cel Mare socoteşte că „liber şi fe­ricit este numai sufletul fără prihană şi iz­băvit de cele vremelnice”16. Pentru omul duhovnicesc, libertatea este exact opusul: cu cât eşti mai mult locuit de har, cu atât eşti mai liber17.

Dacă visul omului este acela de a fi li­ber şi fericit, atunci stă în voinţa omului sprijinit de harul lui Dumnezeu de a spul­bera această iluzie că fericirea şi liberta­tea s-ar găsi undeva într-o lume fără de Dumnezeu, că omul poate fi cu adevărat fericit fără Dumnezeu: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice”18.

„Duhurile cele rele întind întunericul peste viaţa aceasta, făcând lumea netrans­parentă pentru noi. Ele ne leagă de supra­faţa lucrurilor făcând-o frumoasă, dar de-o frumuseţe nespirituală, netransparentă sau înfăţişând-o ca pe o ultimă realitate”19.

Visul lui Lucifer nu trebuie să devină si visul omului, căci „el dintru început a fost ucigător de oameni”20. De la Adam încoace, el nu încetează să-l amăgească pe om că nu are nevoie de Dumnezeu pen­tru a decide ce este bine si ce este rău pen­tru sine. Clipa morţii este însă proba de foc a acestei libertăţi asumate de unul sin­gur, când omul se găseşte dintr-odată sin­gur în faţa acestui prag de trecere, nefiind acolo nimeni care să-l izbăvească: „Nimeni nu ne va asista şi nu ne va scăpa de osân­dă, nici tată, nici mamă, nici fiu, nici fiică, nici o altă rudenie, nici vecin, nici prieten, nici un dar de bani, nici mulţimea bogă­ţiei, nici mărimea puterii, ci toate acestea se vor scutura ca o cenuşă în praf şi cel ju­decat va aştepta singur sen­tinţa care îl eliberează sau îl osândeşte potrivit celor să­vârşite de el. Vai mie, conşti­inţa mă va da de gol. Dreaptă e judecata lui Dumnezeu. Am fost chemat şi nu am ascul­tat; învăţat am fost şi n-am dat atenţie, mustrat am fost şi am râs21.

Lucifer nu este un perso­naj fictiv, din basme. Dacă da­torită influenţei pe care o poate avea asupra omului, acesta din urmă îşi poate pier­de mântuirea, atunci proba­bil că el nu trebuie tratat cu uşurinţă: „Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de ace­la să vă temeţi”22. „Temeţi-vă” nu în sen­sul să murim de frică sau să stăm cu spai­ma în sân, ci să fim cu multă luare aminte. Iar pentru a ne da seama ce anume ne stă­pâneşte mai mult, binele sau răul, cred că nu există criteriu mai sigur decât acela al roadelor propriilor fapte: „După roadele lor îi veţi cunoaşte... Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roa­de bune”23. Cu alte cuvinte: „Ce faci te face”24. Astfel, cel care doreşte roada cea bună în viaţa sa să caute cu nădejde pe Cel Ce este cu adevărat pricinuitorul a toată roada cea bună: „Rămâneţi în Mine, si Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâ­ne în viţă, tot asa nici voi nu puteţi să adu­ceţi rod dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine si Eu întru el, acela aduce roa­dă multă, căci fără Mine nu puteţi face ni­mic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa si se usucă; si le adună si le aruncă în foc si ard. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, asa v-am iubit si Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea”25.

Note:

  1. „A visa” mai are si acest sens: a dori ceva (cu ardoare), a râvni la ceva.
  2. „Furul nu vine decât ca să fure si să junghie si să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă si din belşug să aibă” (In 10, 10).
  3. Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. I, p. 477.
  4. Nu poate exista de cât un singur Adevăr Absolut, o singură Cale si un singur pricinuitor al Vieţii, iar acesta nu este decât Hristos Dumnezeu: „Eu sunt Calea, Adevărul si Viaţa” (In 14, 6).
  5. Părintele Ghelasie Ghe orghe, Moşul din Carpaţi, Ed. Platytera, 2013,vol. 9, p. 98.
  6. Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. I, p. 478.
  7. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, Ed. Basilica, 2004, Omilia a IX-a.
  8. Dacă oamenii, în general, păcătuiesc împotri­va lui Dumnezeu, Iuda a fost cel care L-a vân­dut si dat la moarte pe Dumnezeu în Persoană. Este maximul de răutate la care a putut omul să ajungă.
  9. „Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmas a făcut aceasta” (Mt 13, 27).
  10. Părintele Ghelasie Gheorghe, op cit., p. 204.
  11. Părintele Ghelasie Gheorghe, op cit., p. 37.
  12. Dan Popovici, „Libertatea fiilor lui Dumnezeu”, Revista Sinapsa,Ed. Platytera, n°4, 2009, p. 173.
  13. Dan Popovici, op. cit., p. 174.
  14. In 8, 31-36.
  15. Dumitru Stăniloae, Mistică şi Ascetică, p. 357.
  16. Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia,vol. I. Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 20.
  17. Dan Popovici, op. cit., p. 174.
  18. In 6, 68.
  19. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. I, p. 482.
  20. „Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul si vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la în­ceput, a fost ucigător de oameni si nu a stat în­tru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieste minciuna, grăieste dintru ale sale, căci este mincinos si tatăl minciunii (In 8, 38-44).
  21. Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre ieşirea su­fletului şi Despre a doua venire a Domnului, p. 77.
  22. Lc 12, 5.
  23. Mt 7, 16 si 18.
  24. Vorbind despre strânsa legătură între trup si suflet ce influenţează în mod automat si fapte­le omului, Părintele Stăniloae spune: „Orice gest al trupului are repercusiuni asupra vieţii sufletului si orice gând sau simţire din suflet se repercutează în trup. Nu se poate influenţa asu­pra sufletului fără a lucra asupra trupului si ori­ce influenţă primită de trup poartă marca sufletului. In general, nu se poate duce o viaţă curată cu sufletul într-un trup întinat” (Teologia Dogmatică, vol. III, p. 16).
  25. In 15, 4-9.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni